În mod tradiţional, femeile s-au adaptat nevoilor bărbaţilor. Nevoile bărbaţilor fiind, desigur, de două ori mai mari. Ne-aţi aşezat pe un piedestal, ca să vă uitaţi sub fustele noastre. Când aţi avut nevoie de modele de puritate şi valoare spirituală, ceva de idealizat în timp ce eraţi plecaţi la munca câmpului sau la ucis duşmanii, v-am făcut pe plac. Acum, dacă vreţi să fim cinice şi lipsite de iluzii, cred că pot afirma că vom face şi asta. Chiar dacă nu e ceea ce simţim cu adevărat, după cum nici până acum nu a fost. Poate suntem cinice în ce priveşte cinismul. (J. Barnes)

Citeam undeva mai devreme că diversitatea stă în imposibilitatea repetiţiei. Nu e aşa. Imposibilitatea repetiţiei e unicitate. Mă rog, e uşor să îţi scape nuanţa în formulări de genul ăsta.

Aseară (ieri) m-a întristat tristeţea cuiva. Aş fi vrut să pot atinge ochii. Atât. Sunt momente când cuvintele izbesc, oricât de liniştitoare s-ar vrea în intenţie, aşa că atingerea e mai potrivită. La fel cum uneori distanţele rămân nevindecate...

Simt că am rămas suspendată undeva între ieri şi un mâine oarecare. Stupidă senzaţie. Şi nu reuşesc să găsesc rezonanţa potrivită, songul pentru ACUM, care să nu semnifice nimic, să nu îmi amintească nimic.
Dacă într-o zi m-aş aşeza jos, lângă un cerşetor, pe o bordură de trotuar, aş fi privită ciudat, nu? Cu siguranţă, pentru că aş ieşi din tipar. Deşi aş vrea doar să văd cum se percepe lumea de acolo...
Rătăceam aseară pe străduţele întunecoase din centru, ascultând-o pe A, care păşeşte de doi ani în acelaşi cerc pe care îl învârte un dobitoc. Şi nu îi înţeleg incapacitatea de a se desprinde, de a păşi afară din cerc.
Lume multă pe străzi, crâşme pline, fum, sunete repetitive şi banale numite de unii muzică, masculi plictisiţi şi dame obositoare în încercarea de a se face plăcute. Am căutat în zadar un local cu MUZICĂ, nu cu bubuituri repetate în acelaşi ritm ore în şir. Dacă nu live, măcar înregistrată, dar muzică să fie. Nici vorbă. Undeva în centru, Lemon Piano Bar. Zău? Ia să vedem! Era discotecă. Mi-e dor de un loc cu muzică, în care să mă pot aşeza discret într-un colţ, să pot vorbi fără să urlu şi să îmi savurez detaşat paharul de orice o fi. Mi-e dor, fir-ar să fie, mi-e dor! După două ore de inhalat fum şi după o cafea cu coniac, sătulă de lamentările lui A, am renunţat. Înapoi în bârlogul meu. Şi cineva de aici îmi vorbea mai deunăzi admirativ de lifestyle-ul din oraşul ăsta. Fi-v-ar lifestyle-ul să vă fie.

- Tristeţea echivalează cu nesiguranţa?
- Într-o oarecare măsură cred că da.

A revenit soarele, în curând o să îmi pot relua bântuielile. Şi dimineţile pe balcon. Eh, amintiri care zâmbesc: Vii la o ţigară?

Mă tot uit pe un forum local şi nu reuşesc să îmi înving reţinerile de a socializa cu cei de acolo. Atâta încrâncenare rar mi-a fost dat să văd. Fără să facă eforturi, cei câţiva care mai scriu reuşesc să vadă doar negru în faţa ochilor când vine vorba de administraţia locală, respectiv primar. Iar altceva nu prea vorbesc… Doar alb sau negru, cale de mijloc ei nu cunosc. Parcă ar fi fost şcoliţi de CTP, doar ăla e mereu supărat pe viaţă.
În ultima vreme am bântuit destul de mult şi, încet-încet, încep să percep altfel dimensiunile oraşului şi ale lumii de aici. Departe de a-mi plăcea, doar observ câte ceva. Poate n-ar strica, totuşi, să încep blogul ĂLA.
Iar încăpăţânarea şefilor mei de a nu depăşi tonul proletar al ziarului mă irită. E uşor să critici fără să încerci să înţelegi cum funcţionează unele lucruri, dar e inutil şi nerealist. Ieri le-am mai făcut o propunere, să vedem ce iese…

Sunt foarte în urmă cu somnul...
Aseară: colegi, ieşire din oraş, o crâşmă imensă, o vioară care scârţâia mult prea zgomotos, discuţii sterile, plictis, prea multă mâncare, oarece alcool... atmosferă de pensionari. Repede nu mai marşez la din astea. Şi iar mă întreb: cum pot fi unii convinşi că locul în care trăiesc e cel mai bun şi că ce fac ei e ideal, fără să aibă termene de comparaţie? Să fii înconjurat de limite şi să nu le percepi... e şi ăsta un soi de record.

Vreau o zi doar pentru mine... Poate mâine.

Singurătatea este o ingrată căreia ajungi să îi prinzi treptat gustul, riscând ca în final să te îndrăgosteşti complet de ea...

Nu sunt singură, nu în sensul clasic, în sensul la care se gândesc toţi imediat. Singurătatea e o stare. De care o vreme am fugit, dar care acum îmi dau seama că e cel mai bun refugiu în faţa prostiei, a stereotipiilor, a convenţiilor mai mult sau mai puţin stupide. Inclusiv când vine vorba de faimosul doi.
Încă mă mir cum unii nu înţeleg că numite lucruri, stări, senzaţii, sentimente există sau nu. Nu le poţi învăţa, nu le poţi cumpăra. Le ai sau nu le ai. E simplu…

S-a luminat, deşi widgetul de la yahoo zice că plouă.

Am început cartea despre istoria străzilor din Bucureşti. Nu e perfectă, dar e interesantă… Unele lucruri le ştiam. Nu sunt sigură ce mă atrage la urbea aia, cred că doar o anumită parte a trecutului ei. Şi asta pentru simplul fapt că istoria îţi dă o oarecare detaşare, pe care prezentul ţi-o refuză, fiind prea încrâncenat. Îmi plac frânturi de străzi de acolo, unele clădiri, amalgamul de lume în care te poţi pierde, în mijlocul căruia poţi fi un anonim şi îţi poţi plimba nestingherit răzvrătirile. Dincoace te izbeşti de tipare şi de limite. Nu suport îngrădirile…
Cafeaua asta are gust de aprilie.

Mda, s-au petrecut ciudăţenii p-aci...
În sfârşit, a doua cafea pe azi.
În sfârşit, linişte.
În sfârşit, nu trebuie să mă grăbesc nicăieri.
În sfârşit, am acces la colţul meu...

Nu mai ştiu ce vroiam să spun, ştiu doar că au fost zile în care m-aş fi retras aici cu un soi de disperare, departe de toţi şi de toate, iar acum nu mai regăsesc gândurile alea. De fapt, sunt pe undeva, amestecate, făcute ghem, trebuie doar să găsesc un capăt.

Mă irită tot circul care se face cu 8 martie. Nicăieri nu mai găseşti un restaurant sau orice alt fel de local liber în weekendul care vine. Toate sunt ocupate de cretinii care au nevoie de o zi fixă ca să se simtă bine. Fericire programată... Ăştia sunt genul care ar fi în stare să-şi programeze până şi orgasmul: sâmbătă, la ora cutare! Nu mai devreme, nu mai târziu, că p’ormă au alte treburi. Retardaţi.
Mda, nu sunt în cele mai bune toane. Iar mă simt ca un prizonier aici şi m-am săturat de înapoiaţii pentru care lucrez. Şi nu am cu cine să vorbesc deschis. Trebuie să fac ceva, să scap de toate astea, îmi trebuie o idee...
Am intrat iar într-o buclă de rutină şi asta mă enervează. Dar la fel de bine asta m-ar putea mobiliza. De obicei, în momente de genul ăsta reuşesc să mă pun în mişcare. Atunci când simţi că o iei razna dacă mai păşeşti mult pe marginea aceluiaşi cerc şi când te trezeşti singur, pentru că nimeni nu e dispus să te asculte.
Cred că, în sfârşit, o să fac pe plac unora şi o să stau o vreme pe margine, în colţul meu.
Mi-e dor să văd cum drumul e înghiţit de maşină, spre seară, cu muzică în surdină, fără să fie nevoie să fac conversaţie...

Coffee.
Căşti, Chris Botti.
O zi care începe, dar nu ştiu când se va termina.
Cer bosumflat.
Tentaţie. Cînd ţi-e frică să faci primul pasul cum se cheamă?
Nu găsesc liantul dintre gânduri în dimineaţa asta.
Şi mi-e dor de o zi fără convenţii. Am trecut pe lângă una şi mi-am dat seama când era prea târziu. Iar unele ocazii nu se ivesc a doua oară. Mda.
Primăvara de zilele trecute s-a repliat deja. Parcă nici n-ar fi fost...