Am un deja vu... [Cu fiecare gură de cafea somnul dispare şi devin tot mai lucidă. Într-un fel e bine, în altul nu. Ce înseamnă, de fapt, luciditatea? Capacitatea de a-ţi da seama că faci o tâmpenie, printre altele. Şi puterea de a te opri. Dar chiar e bine să te opreşti? Aş zice că nu întotdeauna. Dacă am fi mereu perfect lucizi, nu ar mai exista gesturile născute din visare. Totul ar fi rece, calculat.]
Totuşi, se presupune că din greşeli înveţi. Poate că, într-adevăr, înveţi, dar asta nu presupune să nu repeţi unele lucruri... Dintr-o altă perspectivă. La urma urmei, două întâmplări nu vor fi perfect identice niciodată.

Mda, iar începe o zi al cărei capăt nu se vede.
Cafea, căşti, sunete care alunecă printre simţuri, gânduri dezordonate, cer de ploaie.
Cred că am găsit o fereastră.