Pascal Bruckner - Luni de fiere

Luni de fiere nu e o carte frumoasă, o carte la care să revii, dar e o carte bună prin subiectul abordat, prin curajul de a coborî în subsolul uman, unde nu te aşteaptă lucruri drăguţe. După ce am citit primele... 100 de pagini, să zicem, am fost tentată să o las la o parte şi să o consider o aiureală erotică ieftină. Mai ales că stilul în care e scrisă pare destul de searbăd. În fine, am mers, totuşi, mai departe; parcă nu-mi venea să cred că s-a oripilat atât de multă lume doar pentru atât şi vroiam să văd care e, până la urmă, sperietoarea. Aşa am reuşit să termin, iar în a doua parte a început să mi se contureze scopul lui Bruckner.

Am citit mai multe comentarii despre carte. Aproape toată lumea vrea să vadă în personaje, de fapt, nu în personaje luate separat, ci în cuplul principal din carte, un cuplu real. Asta cred că e o greşeală. Înclin să cred că astfel de cupluri nu există în realitate sau, dacă totuşi se nimeresc împreună, nu sunt suficiente ca să fie relevante statistic. Asta pe de o parte. Pe de alta, oameni ca Franz şi Rebecca, luaţi separat, există, dar chiar dacă ajung împreună nu rămân unul lângă altul suficient timp ca să ajungă la autodistrugerea din carte. Deci, în echivalenţa 100% dintre cuplul din carte şi un cuplu real nu cred. Iar dacă apare vreodată e clar un caz patologic. Cel puţin în accepţiunea actuală a noţiunii de patologic. Cine ştie, poate cândva aşa ceva o să fie numit normal... De altfel, cel puţin trei dintre personaje au ceva în comun: instabilitatea psihică şi emoţională.

Dincolo de încercarea asta de identificare cu eroii cărţii, după ce o termini, stai, cugeţi şi eşti nevoit să admiţi mai multe adevăruri care nu îţi plac, dar... :

- Monogamia pierde tot mai mult teren, deşi ne străduim din răsputeri să ascundem asta. (ar fi interesante nişte statistici despre infidelităţi şi motivele lor)
- Multe cupluri de azi au probleme de diverse naturi, dar refuză să admită asta şi se încăpăţânează să rămână împreună, ajungând, inevitabil, la ură. Iar limita dintre dragoste şi ură e o linie incredibil de subţire. Aşa poţi ajunge la situaţiile groteşti din cartea lui Bruckner (el le-a împins poate prea departe, tocmai ca să transmită un mesaj). O soluţie este să pleci până mai ai timp. Dar trebuie să fii al naibii de lucid ca să o poţi face. Iar celălalt mereu va încerca să te oprească şi aşa apare un cerc vicios...
- Femeile şi bărbaţii sunt diferiţi în multe privinţe, iar încercarea asta disperată de a stabili nu ştiu ce egalitate între sexe e absurdă. Nu suntem mai buni sau mai răi, suntem DIFERIŢI, tocmai de aici şi numeroasele incompatibilităţi. Asta trebuie acceptat, altfel ne vom distruge reciproc.
- Cuplurile construite exclusiv pe atracţia carnală nu rezistă mult, atracţia carnală nu este suficientă pentru a-l satisface pe om. Nu pe termen lung. Dacă nu există comunicarea în plan spiritual (oricât de perimat sună), totul se va duce dracului, mai devreme sau mai târziu.

Concluzia mea e că nu trebuie să fii şocat de cartea asta, pentru că nu face decât să te oblige să îţi pui nişte întrebări. Şocul poate veni, eventual, doar din situarea ei la limita dintre normal şi patologic. Iar soluţia pe termen lung pentru omenire... e o sumă de soluţii la diversele conflicte dintre sexe.

p.s. Titlul cărţii îmi pare ideal.