În sfârşit, începe să se arate verdele de primăvară tot mai mult. Totuşi, nu e anotimpul care mă supune. Ăla e toamna... Iubesc toamna, îmi dă un sentiment de mare linişte. Nu ştiu exact de ce, cred că e de la combinaţia de culori, infinitul amestec de nuanţe. Şi de la soarele blând. Nu pot descrie, de câte ori încerc mi se pare că îi ştirbesc din farmec. Asta doar se simte. Îmi place şi primăvara, dar nu la fel de mult. Primavăra e agresivă. Da, aşa îmi pare, uşor agresivă, cu toată explozia aia de verde, de culori intense... E ca şi în cazul atracţiilor fizice. Există frumuseţi copleşitoare, care te izbesc, care vin peste tine, care se dau la tine. Uneori ai nevoie de aşa ceva, le accepţi, îţi plac, dar nu rămâi cu ele. Sunt ca primăvara. Sunt, însă, altele, frumuseţi discrete, al căror farmec e tandru, calm, nu te agresează. Îţi dau o stare de bine... aşa e toamna.
Mda, rătăcesc printre vorbe, încerc să obosesc suficient de mult ca să adorm repede. O grămadă de gânduri se înghesuie în mine şi vreau să le arunc peste umăr, laolaltă cu ziua de azi. Nu toată… are şi o oază de zâmbet.
Când anumite lucruri nu par să funcţioneze cum trebuie, brusc, se rezolvă altele. Sau, cel puţin, apare un semn bun de undeva. O fi şi ăsta un soi de echilibru.
Cred că ar fi bine să mă aşez pe nişte trepte imaginare, cu o cafea în mână, să privesc detaşat lucrurile şi să iau o decizie, o dată pentru totdeauna. Nu în clipa asta, ci în curând. Altfel fac doar risipă de timp şi energie.

Trimite-mă la culcare, lume… Mi-e dor de o noapte senină, cu multe stele.