Unele zile mă obosesc prin banalitate. La fel cum în unele dimineţi îmi vine să-mi iau lumea în cap, ca să scap, măcar pentru o vreme, de rutina care uneori devine prea greu de purtat.
Şi mă uit la unii cum trăiesc mai liniari decât o riglă, fără ca măcar să îşi dea seama de asta... Pentru că, să fii conştient devine un lux dacă te complaci prea mult în anumite situaţii. Aşa şi ei.
În sfârşit, e vară.
În sfârşit, geamurile nu se mai cer închise.
În sfârşit, să umbli desculţ pe parchet e ca prima cafea, necesitate şi plăcere.
În sfârşit, lumina e altfel.
Atât? Da...
Şi mi-am dat seama că Henry Miller era un sinucigaş, dar nu unul clasic, el s-a sinucis prin scris. Altfel spus, ar fi ajuns un sinucigaş tipic dacă nu scria. E greţos de depresiv. După ce-l citeşti, simţi nevoia să ieşi la aer, la lumină, la viaţă, orice o însemna ea. Ca să te scuturi de toată mizeria umană pe care s-a străduit s-o eternizeze în cuvinte. Îi prefer pe Bruckner şi pe Houellebecq, pentru că sunt în stare să vadă din mai multe unghiuri, să se desprindă exact atunci când trebuie...
Cafea, ziare în diagonală, urechea în căutarea sunetului potrivit pentru ACUM, gânduri încălecate.
Iar aşteptarea mă irită. Aşteptarea de toate felurile.
Scriam ieri ceva şi am constatat că literele mele arată ca ale unuia care acum învaţă să aştearnă ceva pe hârtie. Aşa că mi-am făcut o propunere (nu promisiune, pentru că asta implică un soi de obligativitate, iar eu nu ştiu să mă împac cu trebuie) - să scriu zilnic câteva rânduri. Scris de mână, vreau să spun. Pentru că literele de la rebus nu sunt suficiente şi pentru că nu vreau să devin un robot pentru care scrisul echivalează doar cu ţăcănitul impersonal al tastelor.
Totuşi, lumina de azi e difuză. Ascunde un soare nehotărât. Probabil, mai vrea să doarmă...
Îmi place cum sună madrugada. Şi carretera, şi acostumbrado, şi chanson, şi rien, şi vraiment, şi cansado... Pentru că iar nu suport uniformizarea prin engleză.
Şi am comandat o carte.
Şi am plănuit o cafea afară pentru marţi.
Mi-e poftă de plajă.
Şi mă uit la unii cum trăiesc mai liniari decât o riglă, fără ca măcar să îşi dea seama de asta... Pentru că, să fii conştient devine un lux dacă te complaci prea mult în anumite situaţii. Aşa şi ei.
În sfârşit, e vară.
În sfârşit, geamurile nu se mai cer închise.
În sfârşit, să umbli desculţ pe parchet e ca prima cafea, necesitate şi plăcere.
În sfârşit, lumina e altfel.
Atât? Da...
Şi mi-am dat seama că Henry Miller era un sinucigaş, dar nu unul clasic, el s-a sinucis prin scris. Altfel spus, ar fi ajuns un sinucigaş tipic dacă nu scria. E greţos de depresiv. După ce-l citeşti, simţi nevoia să ieşi la aer, la lumină, la viaţă, orice o însemna ea. Ca să te scuturi de toată mizeria umană pe care s-a străduit s-o eternizeze în cuvinte. Îi prefer pe Bruckner şi pe Houellebecq, pentru că sunt în stare să vadă din mai multe unghiuri, să se desprindă exact atunci când trebuie...
Cafea, ziare în diagonală, urechea în căutarea sunetului potrivit pentru ACUM, gânduri încălecate.
Iar aşteptarea mă irită. Aşteptarea de toate felurile.
Scriam ieri ceva şi am constatat că literele mele arată ca ale unuia care acum învaţă să aştearnă ceva pe hârtie. Aşa că mi-am făcut o propunere (nu promisiune, pentru că asta implică un soi de obligativitate, iar eu nu ştiu să mă împac cu trebuie) - să scriu zilnic câteva rânduri. Scris de mână, vreau să spun. Pentru că literele de la rebus nu sunt suficiente şi pentru că nu vreau să devin un robot pentru care scrisul echivalează doar cu ţăcănitul impersonal al tastelor.
Totuşi, lumina de azi e difuză. Ascunde un soare nehotărât. Probabil, mai vrea să doarmă...
Îmi place cum sună madrugada. Şi carretera, şi acostumbrado, şi chanson, şi rien, şi vraiment, şi cansado... Pentru că iar nu suport uniformizarea prin engleză.
Şi am comandat o carte.
Şi am plănuit o cafea afară pentru marţi.
Mi-e poftă de plajă.
2 comentarii:
pour chanson
http://castleless.blogspot.com/2009/04/ochii.html
Frumos :)
Trimiteți un comentariu