Bau!

14-15 ore în tren, două cafele, căşti, muzică, o bucată de carte, 30 de minute de somn.

Nu-mi plac revenirile, la fel cum nu-mi plac plecările. Încerc să fac un nod, dar nici astea nu-s pe lista mea de preferinţe, mai bine o iau de la un capăt.

Am văzut locuri vechi, dar unele nu-mi mai spun nimic şi sunt populate cu aceiaşi oameni ipocriţi pe care i-am lăsat în urmă. Altele au fost ca o gură de oxigen, cu alţi oameni vechi, dar plăcuţi la (re)vedere: am constatat că 8 ani la mii de kilometri distanţă nu înseamnă nimic, nu alterează în niciun fel senzaţiile. În cazul ăsta, nodurile au funcţionat.

În rest... mult verde, aer curat, întoarcerea la copilărie, casa umbrită de viţa de vie, livada cu aerul ei proaspăt, dealurile din zare, ploaia şi rummy-ul, liniştea şi râsul. Simplitatea poate fi reconfortantă.

Şi am avut timp să gândesc. Pentru că afară (în aer liber, adică) e altfel, afară poţi lăsa gândurile să-şi găsească singure conturul ideal, nu sunt obligate să ia forma celor patru pereţi. Aşa că am tras linie şi am adunat. Sau am scăzut. Uneori mi-a dat cu plus, alteori nu. Dar am aflat unde am greşit. Acum pot încerca din nou să aflu cât fac 1 şi cu 1.

Iar detaşarea e o condiţie necesară din când în când.

În altă ordine de idei, lumea e mereu acolo şi mereu aceeaşi, depinde doar din ce perspectivă o priveşti.