Iar am ajuns într-un punct în care trebuie să cred suficient de mult că pot să merg înainte, că lucrurile nu sunt doar alb sau negru şi că eşecurile sunt doar întâmplări capricioase. Şi am obosit...
Niciodată n-am ştiut să dau din coate şi să trec cu seninătate peste balast. La fel cum n-am ştiut să fiu o figură plăcut indiferentă şi atât. În schimb, mereu m-am dus singură la locul de dat cu capul. Ce-i drept, uneori mi-a folosit. Dar de fiecare dată a durut. Deşi, conştient sau nu, întotdeauna am sperat să nu doară.
Eşti o fiinţă tare complicată, nu ştiu cu cine semeni, îmi spunea mama acum câteva luni. Dar nu sunt, la naiba! Nu sunt... Doar că nu reuşesc să învăţ banalitatea. Şi nici nu vreau.
În clipa asta aş fuma. Cred. Ca să scap de furie, pentru că sunt furioasă pe mine şi pe nebunia mea.
Şi mi-e dor de Portugalia, al naibii de dor. Nu credeam că îţi poate lipsi un loc atât de mult. Ştiam că sunt locuri pe care le resping instinctiv, în care nu mă simt bine orice aş face şi că sunt altele în care senzaţia de bine se instalează pe nesimţite, dar nu ştiam că depărtatea de vreunul poate să doară. Fizic.
Mda, azi am lăsat garda jos. La urma urmei, e nevoie şi de asta. Nu cred în formulele alea magice ale omului mereu senin, mereu împăcat cu el şi cu prostia din jur. Aia e ipocrizie. Sau o rotiţă dereglată.
În fine, m-am mai răcorit. Coffee time, iar mai apoi mă duc să mă ascund între cărţile de la Bookfest.
3 comentarii:
mie mi-e ciuda rau cand mi se face dor asa dureros de locuri unde am mai fost. pentru ca sunt atatea pe care inca nu le-am vazut.
n-am nimic impotriva celor ce traiesc impacati, ba chiar cateodata ii admir, as vrea sa pot si eu uneori. insa mai mult am o problema cu cei ce traiesc incrancenati, de parca sparg valuri cu pieptul tot timpul. viata n-ar trebui sa fie chiar asa o lupta.
Si eu as vrea sa pot fi foarte indiferenta, da' nu-mi iese. Nici cealalta, cu incrancenarea nu o prea stiu. Oricat de suparata as fi, tot gasesc pana la urma ceva care sa ma faca sa zambesc.
Portugalia:)
Uite ca mai gasesc pe cineva care spune ca ii lipseste dureros un loc. Mie imi lipseste Nordul...Finlanda, Helsinki-ul in special. M-am simtit acasa de prima data cand am fost acolo, mi-era bine (si bine constant, zi de zi) asa cum imi era cand eram mica, eram linistita si foarte multumita.
Trimiteți un comentariu