Nici anul ăsta n-am reuşit să fug de amintirea lui octombrie. Era cât pe ce să pot, mai erau două zile.

Opt ani, nu ştiu de ce îi număr...

La Cumparsita

La Cumparsita e considerat cel mai cunoscut tango din lume. Nici nu e de mirare, dacă te gândeşti că datează din... 1916 sau 1917. Compus de un uruguayan, cântecul a fost declarat acum câţiva ani un fel de imn cultural al ţării, iar în Montevideo există o clădire cu o placă pe care se menţionează faptul că acolo a luat naştere acest celebru tango. După ce l-a compus, autorul La Cumparsita a vândut cântecul unui editor din Buenos Aires, pe 20 de pesos, pe care i-a pierdut la curse şi pe care mai apoi a trebuit să-i returneze, deoarece contractul încheiat cu argentinianul s-a dovedit nul, el fiind încă minor. Acesta a fost, însă, norocul lui. În anii următori, cântecul i-a adus o grămadă de bani, astfel că şi-a permis să trăiască fără griji la Paris.

La Cumparsita a fost folosit şi în celebra adaptare radio a Războiului lumilor, a lui Orson Welles, care a scos americanii în stradă în 1938.

La Jocurile Olimpice din 2000, de la Sydney, echipa Argentinei a defilat pe La Cumparsita, lucru care a stârnit proteste din partea guvernului uruguayan.

Există multe variante ale cântecului, multe instrumentale, dar am ales-o pe asta.

Zoot Suit Riot

Zoot Suit Riot este numele sub care erau cunoscute revoltele care aveau loc în America (începute în Los Angeles) în anii '40 şi în care erau implicaţi marinarii americani staţionaţi acolo şi comunitatea latino (mexicano-americani, mai exact). Reprezentanţii acesteia din urmă erau recunoscuţi după costumele pe care le purtau, numite zoot suit.

Despre ele se vorbeşte în unele filme, însă eu vreau să ajung la songul lui Cherry Poppin' Daddies, din 2007, intitulat chiar aşa: Zoot Suit Riot - ăsta e clipul original, pe net a circulat o vreme altul.

The Ballad of Cable Hogue

The Ballad of Cable Hogue a fost mai întâi un film. Un western clasic. Pentru soundtrack, fiecărui personaj principal i-a fost compus un cântec. Unul dintre ele a fost, desigur, Cable Hogue, înregistrat prima dată în 1975, de John Cale. Iar în 2000 a mai apărut o versiune, cea a lui Calexico, peste care am dat eu întâmplător şi a cărui istorie am deşirat-o până am ajuns la începuturi. Şi live.

Sin Rumbo

Ţiganca

Miss Perfumado şi alte femei

Prima dată când am văzut în librării Miss Perfumado şi alte femei, a lui Bedros Horasangian, mi-a atras atenţia coperta. E printre puţinele cărţi pe care le-am cumpărat influenţată şi de copertă. Pentru că mi-a stârnit imaginaţia şi a readus în prim plan mica mea "obsesie" pentru Portugalia. Aşadar, Lisabona, străduţele înguste, tramvaiele pastelate, muzica Cesariei Evora... La asta m-am gândit când am văzut coperta, care m-a făcut să răsfoiesc cartea. Nu mai citisem nimic de Bedros Horasangian. Şi mi-a plăcut.

Nu ştiu de ce, dar nu îmi place proza scurtă. Am citit foarte puţină până acum. Se întâmplă uneori să rătăcesc prin vreo librărie şi să dau peste un titlu sau o copertă care mă atrage. Deschid cartea şi, în clipa în care văd că e vorba despre proză scurtă, o pun înapoi pe raft, cu un gest instinctiv. Habar n-am de ce, e un fel de... nu ştiu cum să îi zic... e ca şi atunci când văd benzi desenate sau o carte din genul fantasy sau când iau o gură de cafea fără zahăr sau când aud de jocuri pe calculator sau dau nas în nas cu un ipocrit sau trebuie să scriu un sms sau când dau peste un meci de box sau multe multe altele. Nu pot, pur şi simplu. Posibil să mă influenţeze şi propriu-mi fel de a vorbi în scris, când simt nevoia să mă lăbărţez, să mă desfăşor, să nu îmi fie impuse limite, pentru că mi-e foarte greu să le respect şi foarte rar reuşesc să fac asta.

Totuşi, am cumpărat cartea asta cu treisprezece povestiri. A fost coperta, au fost ecourile pe care mi le-a imaginat, a fost stilul autorului – mai degrabă toate la un loc. Şi mi-a plăcut. Treisprezece povestiri despre viaţă, zic eu. Unii spun despre dragoste. Nu e vorba doar despre dragoste, e mai mult de atât. Cele mai multe sunt spuse prin voci de femei şi, fără să fiu originală, o să observ şi eu că Bedros Horasangian e un bun cunoscător al psihologiei feminine. Cei mai mulţi bărbaţi nu reuşesc asta decât într-o mică măsură. Povestirile, spuse într-un stil aparte, mai puţin convenţional, totuşi, departe de a fi atât de răzvrătit încât să necesite mari eforturi pentru a-l digera, te poartă prin diverse oraşe ale lumii. Prin intermediul personajelor, poţi intui (e vorba de subtilitate) atmosfera din Paris, Lisabona, Madrid, New York şi alte oraşe, fiecare cu muzica lui, la propriu şi la figurat. Nu o să dau detalii mai multe, cum nici cu alte ocazii nu am dat, pentru ca cei care încă nu au citit cartea să fie tentaţi să o facă.

Mi-e destul de greu să spun care dintre povestiri mi-a plăcut cel mai mult... înclin să cred că Lady Day. Care începe aşa:

Numele meu este James Oliver. Prietenii îmi spuneau Jay. Chiar am existat, m-am născut în Statele Unite, pe coasta de Vest, şi am murit la Berlin. Aveam o cameră închiriată, două costume de culoare închisă, câteva cămăşi şi un saxofon. Cam atât, nu m-am agitat pentru lucruri niciodată. Tot ce-am avut a fost în capul şi în sufletul meu. Greu de explicat, renunţ. În pantaloni, pentru că mă culcasem îmbrăcat, s-au găsit în buzunarul de la spate doar 100 de mărci. Uniunea Europeană încă nu exista. Dar 100 de mărci erau de ajuns pentru o înmormântare. Aşa s-a întâmplat, am murit în timpul somnului. Nu, nu m-a durut nimic, şi nici măcar rău nu mi-a fost. Nişte prieteni turci din Kreuzberg au făcut chetă ca să scape de gura proprietăresei căreia îi datoram bani şi voia să fiu totuşi dus undeva. Cât mai repede. S-a găsit. Auf wiedersehen, Frau Inge! La înmormântare n-a venit lume prea multă. Dealtfel, nici nu aveam prea mulţi prieteni. A fost o zi cu soare, am aflat de la alţii. Eu eram cu ochii închişi. Nu pot spune că n-am fost fericit. Îmi era cumva indiferent. În America sau în Europa, unitatea de măsură ar fi cam aceeaşi. Am fost muzician, muzician de jazz, cum sunt atâţia care vor altceva de la muzică şi de la ei înşişi. Vorbe, cântam la sax tenor în principal, dar şi la bariton uneori.

Nimicul de temut

Ca întotdeauna, am uitat de schimbarea orei, aşa că azi dimineaţă la şapte citeam ultima parte din Nimicul de temut, a lui Julian Barnes. Am sărit peste multe alte cărţi care îşi aşteaptă rândul şi am luat o pauză de viaţa lui Marquez, ca să îl citesc pe Barnes. Nu pentru că aş fi unul dintre oamenii preocupaţi de moarte şi de teama de ea, ci pentru că îmi place Barnes (mă repet, ştiu) şi, ca atare, eram curioasă cum abordează el subiectul.

Am aşteptat cartea cu nerăbdare încă de când Nemira anunţa că e în pregătire şi pot spune că am citit-o aproape pe nerăsuflate. Da, în ciuda subiectului, nu e morbidă şi poţi fi captivat de ea la fel ca de o carte "de acţiune" (eu nu prea agreez genul, dar aveam nevoie de o comparaţie simplă).

Pentru cine nu a citit prezentările sau recenziile acestei cărţi, tema centrală este moartea: felul în care ne gândim la ea, cât de des, cât de crispaţi sau de relaxaţi. Dar nu atât de simplist, ci laolaltă cu inevitabilele meditaţii pe marginea credinţei şi a liberului-arbitru. Şi nu mereu la modul foarte rigid, să nu uităm că este vorba despre Barnes... În plus, apar frecvente trimiteri la momente cât se poate de personale, la părinţii şi la fratele lui, unele de o sinceritate brutală, mai ales dacă te gândeşti că vin din partea unui englez crescut într-un mediu conservator şi puritan. Sigur, Barnes a dovedit deja în alte cărţi că a depăşit acest mediu. Totuşi, rămâne un britanic. E salvat de ironie, dar nu mi-l pot închipui ca pe un Henry Miller, de exemplu, sau ca pe un Llosa. Sper că se înţelege ce vreau să spun...

Revenind la carte, Barnes dezvoltă subiectul morţii şi prin trimiteri la diverşi scriitori sau compozitori cunoscuţi (clasici, preferă clasicii, nu ţin minte să-l fi "auzit” pomenind de vreun contemporan pe care l-ar prefera) care, într-un fel sau altul, au fost obsedaţi de nimicul de temut. Trebuie să recunosc: nu ştiam că unii dintre marii scriitori au fost atât de preocupaţi, ca să nu spun înspăimântaţi, de moarte. La fel cum n-aş fi crezut că au existat (sau există) oameni urmăriţi toată viaţa de frica de moarte. Sigur, fiecare dintre noi are momente când se gândeşte la moarte, la diverse aspecte legate de ea, dar să faci din asta o obsesie...

Aşadar, gândiţi-vă împreună cu Barnes dacă vă temeţi de moarte, cum aţi prefera să muriţi, dacă preferaţi mormântul sau cenuşa, dacă vă închipuiţi în vreun fel momentul morţii, dacă moştenirea genetică vă influenţează inclusiv felul în care vedeţi moartea, dacă aţi vrea să ştiţi când urmează să muriţi sau preferaţi să fiţi luat prin surprindere... cu alte cuvinte, înfruntaţi-vă superstiţiile şi cumpăraţi cartea, nu aveţi niciun motiv să fugiţi de ea.

Iată şi un mic fragment:
Când eram tânăr, zborul cu avionul mă îngrozea. Alegeam să citesc o carte care să dea bine lângă propriul meu cadavru. Mi-aduc aminte cum am luat Bouvard et Pécuchet într-un zbor de la Paris la Londra, amăgindu-mă că, după prăbuşirea inevitabilă a) va exista un cadavru identificabil, alături de care să fie găsită; b) Flaubert în ediţie franţuzească de buzunar va supravieţui impactului şi flăcărilor; c) şi când o vor găsi, va fi încă strâns ţinută de mâna mea rămasă, în chip miraculos, intactă (chiar dacă retezată, poate), cu arătătorul încremenit pe un pasaj admirat în mod special, fapt care se va bucura de aprecierea posterităţii. O poveste cât se poate de convenabilă – deşi în timpul zborului eram, desigur, mult prea speriat ca să mă mai şi concentrez asupra unui roman ale cărui adevăruri ironice rămân, în orice caz, ascunse cititorilor mai tineri.
Am scăpat în mare măsură de temerile mele pe aeroportul din Atena. Aveam în jur de douăzeci şi cinci de ani şi ajunsesem la timp, în vederea zborului meu spre casă – chiar foarte la timp (atât eram de dornic să plec), încât nu aveam de aşteptat câteva ore, ci mai mult de o zi. Biletul nu mai putea fi schimbat; nu mai aveam bani să mă întorc în oraş la hotel, prin urmare mi-am instalat tabăra pe aeroport. Nici atunci nu uitasem să aleg cartea care să mă însoţească la prăbuşire: un volum al Cvartetului din Alexandria, de Durrell. Ca să omor vremea, m-am urcat pe terasa de pe acoperişul terminalului. De acolo, am urmărit cum avioanele decolau şi aterizau, unul după altul. Unele aparţineau probabil acelor linii aeriene pline de risc, cu piloţi beţivi; dar nici unul nu a căzut. Iar demonstraţia, vizuală mai mult decât statistică, a siguranţei zborurilor a reuşit să mă convingă.
Puteam încerca iarăşi aceeaşi stratagemă? Dacă priveam moartea în faţă cât mai des şi cât mai de aproape – dacă îmi luam serviciu la pompele funebre sau la morgă – ar fi fost posibil să mă descotorosesc de teamă, graţie garanţiei date de familiarizarea cu fenomenul? Nu-i exclus. Dar aici apare o eroare, pe care fratele meu, ca filozof, ar detecta-o Imediat. (...) Şi iată eroarea: pe aeroportul din Atena, eu urmăream cum mii şi mii de pasageri NU mor. Pe când, la pompe funebre sau morgă, mi-ar fi confirmate cele mai sumbre bănuieli: că rata mortalităţii la rasa umană este de sută la sută, fără rabat.

Miercuri

Săptămâna asta din blogul meu n-are ziua de miercuri. Ce-am făcut miercuri... Luni am făcut un nod, marţi am fost la editură, joi la minister, dar miercuri?? La cafea! La cafea afară am fost miercuri. Da. Şi printre cărţi, prin anticariate. Am găsit Bashevis-Singer. Fac rezervă de cărţi pentru zilele reci ce va să vină, să mă ascund între pagini şi să pot ignora frigul.

Astă seară am văzut Los Abrazos Rotos, dar nu m-a încântat. Bărbaţilor o să le placă. Nu musai filmul, ci Penelopa.

Mă întorc la meditaţiile lui Barnes despre moarte, care, culmea, nu sunt deloc morbide. În curând, sper să am timp să vorbesc despre ce am citit în ultimele luni.

Mi-e poftă de cafea. Mmmm, la ora asta? Nu.

Indignare

Aproape de ieşirea din Germania, tipa care stătea pe scaunul de lângă mine, în autocar, s-a ales cu o amendă şi cu un fel de îndosariere, pentru că a încălcat nu-ştiu-ce-regulament-privind-plimbările-în-UE. Altfel spus, acum ar trebui să stea în ţară minimum trei luni, înainte să mai poată pleca afară. Şi venise foarte nervoasă din clădirea poliţiei:

- Ce idioţi! Auzi, trei luni să stau în ţară! Să creadă ei, că io vineri sunt înapoi!

M-a bufnit râsul. Avea o indignare haioasă.

- Da, cică nu aveam voie să vin aşa repede. Ce să zic! Idioţi! Io mă întorc săptămâna viitoare, că mă căsătoresc aici, în Germania. Ce cred ei?

După ce şi-a rumegat nervii câteva minute, l-a sunat pe iubi, să-i dea vestea cea mare. Aia cu trei-luni-în-ţară, că aia cu nunta cred că o ştia. Iubi fiind neamţ, dar ştie şi româneşte, că a avut o brutărie în România.

- Ce faci, iubi? Da, zi şi tu, mi-au luat 150 de euro, cică n-am stat în ţară trei luni şi tre' să stau acum! Hă?

Iubi o fi îngăimat ceva ce nu i-a convenit, că:

- Tu nu înţelegi că mi-au luat paşaportul şi m-au dus acolo la secţie??!

- ....

- Daaaa şi mi-au luat şi amprentele, idioţii! Cum nu înţelegi? Amprentele, iubi, amprentele! Am pus degetele pe ceva negru şi apoi pe o chestie... Cum nu ştii? Io de unde să ştiu cum se zice la amprente pe nemţeşte???

- ...

- Da, măi, am băgat degetele în ceva negru şi... (moment în care iubi o fi zis ceva ce a nervozat-o rău că, brusc, a fost retrogradat)... Idiotule! Amprente, amprente, na! Cum să le zic altfel, dacă tu nu înţelegi??!!

- ...

- Tu unde eşti acum?

- ...

- De ce? Şi aia ce se aude acolo ce e?

- ...

- Şi mâine nu lucrezi?

- ...

- De ce?

- ...

- Aha. Io mă întorc, sigur că mă întorc! Dacă mă opresc ăştia, vii tu în ţară şi ne căsătorim acolo şi gata, după aia nu mai au ce să-mi facă! Idioţii!

- ...

- Da, iubi, ţi-am zis că nu aveam ce face, a trebuit să plătesc.

Şi dă-i, şi dă-i, ba cu iubi, ba cu da' tu unde eşti???.

Asta era cândva în timpul nopţii. Dimineaţă, după ce a băut o cafea luată de la o benzinărie unde oprisem să ne dezmorţim, s-a întors spre mine şi mi-a spus victorioasă:

- Gata! Ştiu cum fac să vin înapoi: declar paşaportul ăsta pierdut şi îmi fac altul! Şi mă mai găsesc ei la paştele cailor!

Never on Sunday

Trailer

Song

Solsbury Hill

Adăpost

Nu-mi place cu geamurile dezgolite, am strania senzaţie că dincolo de ele sunt mai multe perechi de ochi care îmi pândesc gândurile. Unora le place să se expună astfel, să pozeze la adăpostul geamurilor nude... Mie nu. Eu am nevoie de un spaţiu doar al meu, în care să îmi pot ghemui tristeţile, să-mi ascund îndoielile şi să-mi aşez pe jos cuvintele.

În noaptea asta cred că o să dorm...

Un jour

Into Each Life Some Rain Must Fall

Inventar

Am la activ

- o cafea

- o pastilă roşie pentru gât

- două ezitări

- jaluzele trase, e urât afară, nu vreau să văd; până la primăvară consimt să fiu propriu-mi prizonier

- două pătrăţele de Anidor, 70% cacao

- playlist cu Songuri H

- ochii roşii

- căutări

- jurnale răsfoite în graba aceloraşi căutări

- Barnes abandonat pe un fotoliu, lectură amânată

- planuri mari la bucătărie

- două meciuri din patru

- un vis întrerupt de telefon; păcat, era cald în vis

- şi mai multă muzică

- ce ciudat e să priveşti o pălărie din pai când e frig

- multe idei; proaste

- Le-a luat aproape o oră şi jumătate să voteze ordinea de zi! Cîndva aveam răbdare, ba chiar mă distram copios. Acum nu mai am nervi pentru imbecilităţi. M-am ridicat şi am plecat... (30 octombrie 2006)

- poftă de plăcintă cu dovleac

- şosete, pulover... mai bine pornesc focul

- cuvântul plecare înseamnă dor

Încă nu vreau să dorm. Iar octombrie ăsta are ceva nefiresc, de iarnă scăpată de la balamuc, în halat dungat.

Dilemă

Pink Martini şi Diana Krall în aceeaşi zi, la care mă duc?

Wolverton Mountain

De reţinut

Am dat o raită matinală pe internet şi aflu că:

- În curând, o să apară şi la noi cartea scrisă în tandem de Houellebecq şi Bernard-Henri Levy.
- Duminică seara se reia Dialoguri şi fantezii în jazz.

În rest, multă politică, aceleaşi obsesii deşirate iar şi iar.

Quattro

Originalul (Calexico)

şi

Gotan Project Remix

Em Portugues

Meu Brasil

Matinale

- am reuşit să găsesc o formă
- am pus prea mult zahăr în cafea
- am ajuns la ultima sută de metri
- nu îmi place H. Muller, a luat un premiu politic, nimic mai mult
- mi-e dor să merg la un meci de handbal
- soare, soare, soare
- din nou Milman? da
- îmi place Miss Perfumado şi alte femei. mult...
- de ce roşu? pentru că trăieşte
- am văzut la Nemira două cărţi pe care le vreau
- nu găsesc scarabeul din argint
- vreau un film bun
- time to go back... to work. and coffee. work and coffee. litere şi cafea. cuvinte şi cafea. muzică şi cafea, maaaake someoooone happy..., ooooone smile that cheers you, one face that liiiights when...

The Coffee Song

A Toi

Perdido Street Blues

Pretty Lil

Chicago vs. New Orleans

Un mit care pînă acum ar fi trebuit să fie spulberat, dar care stăruie să mai dea tîrcoale, ne face să credem că jazzul ar fi fost inventat la New Orleans în primii ani ai secolului nostru, că ar fi fost ceva născut din îndemînare şi ar fi rămas acolo pînă în 1917, cînd Marina Statelor Unite a pus să fie închise casele cu felinare roşii din cartierul rău famat Storyville, pentru a ocroti sănătatea fizică şi morală a marinarilor; atunci, jazzbandiştii negri şi creoli, pierzîndu-şi posturile, s-au căţărat în trenuri şi vapoare şi au emigrat în nord, la Chicago, unde muzica aceea revoluţionară a explodat, percutînd timpanele uluite ale lumii întregi, iar de acolo a înaintat spre New York şi către faima universală.

(...)

Vîrsta de aur a început la Chicago în 1918, odată cu sosirea lui Joe King Oliver, faimosul trompetist din New Orleans. În 1920, Oliver şi-a alcătuit propria sa formaţie, s-a angajat la Dreamland Café, situată între Strada 35 şi State Street, şi l-a chemat pe Louis Armstrong, care la New Orleans cîntase la trompetă şi din gură la teatrul de revistă plutitor al lui Fate Marable. Aceasta a fost geneza a ceea ce s-a numit apoi stilul de jazz Chicago, fiindcă băieţii albi de prin partea locului începură să fie frecventatori asidui ai cafenelelor şi barurilor clandestine din South Side şi ascultau cu gura căscată şi urechile bine ciulite, încercînd să emită sunete mai mult sau mai puţin asemănătoare.

Jazzul interpretat de ei era similar, totuşi, foarte diferit de muzica de o vervă clocotitoare, sincopată şi fericită în esenţa ei, a negrilor din New Orleans. Poate fiindcă îi lipsea experienţa fundamentală care generase jazzul Sudului, jazzul din Chicago avea un caracter forţat şi abrupt.

(...)

Între 1905 şi 1915, Jelly Roll Morton apăruse adesea pe scena Teatrului-cabaret Pekin; o formaţie din New Orleans, The Original Creole Band, avusese mare succes în 1913, atît la Big Grand Theatre, cît şi la North American Restaurant; iar în anul următor, prima formaţie de rag-time alcătuită în întregime din albi, Tom Brown şi Duster-ii săi, sosi din New Orleans pentru a face cunoscut "jass"-ul, la Lamb's Café din Loop, unde noul nume, derivat dintr-un cuvînt folosit pentru "împreunare" în jargonul caselor de toleranţă din Strada 22, a fost corectat imediat în "jazz".

(Kenneth Allsop, Chicago sub teroare)

Screw You and Your Deep Blue Sea

Cioburi

Sâmbătă am fost la o nuntă şi mi-am amintit ce vorbeam acum câteva luni cu J: că despărţirile tind să ia locul stresului la titulatura de boală a secolului. Da, de la o vreme nu aud decât despre despărţiri şi divorţuri... Cred că oamenii nu mai ştiu să comunice, nu mai au răbdare să comunice unii cu alţii. Şi realizează prea târziu că acel la bine şi la rău implică o grămadă de compromisuri, iar când se lovesc de ele dau bir cu fugiţii. Nu sunt adepta relaţiilor de genul împreună până la moarte indiferent ce se întâmplă, nici vorbă (iar cine mă cunoaşte în real life ştie mai multe), constat doar că oamenii sunt tot mai grăbiţi, tot mai intoleranţi şi mai superficiali când vine vorba de relaţii apropiate...

În fine, revenind, voiam doar să spun că sâmbătă am văzut un cuplu plăcut. Când sunt naturali şi, conştient sau nu, lasă la o parte convenţiile, oamenii sunt frumoşi. La fel şi unele prietenii.

****

Sărind de la una la alta:

- memoria poate fi o pacoste

- au apărut gutuile

- câteva cuvinte pot reclădi un întreg univers (îl pot şi dărâma)

- îmi trebuie un final, simt că mă învârt în cerc

- nimănui nu-i place minciuna, dar toţi minţim la un moment dat

- există câteva locuri din centrul oraşului unde mereu cineva aşteaptă pe altcineva

- coincidenţele sunt simpatice, dar e bine să nu crezi în ele

- trompetă? poate...

- Acceptarea înfrângerii este victoria cel mai greu de obţinut.

- când cuvintele nu ştiu să exprime, intervine muzica

Crazy

Miraj

Pauza asta de cîteva zile departe de "lumea dezlănţuită" a fost un foarte bun prilej să îmi aduc aminte (o dată în plus) că nu sînt persoana care să cerşească atenţie şi nici să depindă de egoismul altcuiva. Că în jurul meu e o LUME, acea lume de care sînt cu adevărat dependentă şi de care nu mă pot lipsi. O lume formată din oameni, de toate felurile, fiecare fascinant prin altceva. Nu aş putea trăi departe de oameni...
Cît priveşte mirajul iubirii... este exact ce am spus, doar un miraj. Un nor de fum, cea mai efemeră dintre stări. Am ajuns la concluzia asta pe cont propriu, în timp, după ce am fost, poate, omul cel mai convins că iubirea există sub forma a ceva "palpabil" şi de durată. Şi cred că nimeni vreodată nu va mai reuşi să mă facă să cred mai mult.

(18 decembrie 2006)