Ca întotdeauna, am uitat de schimbarea orei, aşa că azi dimineaţă la şapte citeam ultima parte din Nimicul de temut, a lui Julian Barnes. Am sărit peste multe alte cărţi care îşi aşteaptă rândul şi am luat o pauză de viaţa lui Marquez, ca să îl citesc pe Barnes. Nu pentru că aş fi unul dintre oamenii preocupaţi de moarte şi de teama de ea, ci pentru că îmi place Barnes (mă repet, ştiu) şi, ca atare, eram curioasă cum abordează el subiectul.
Am aşteptat cartea cu nerăbdare încă de când Nemira anunţa că e în pregătire şi pot spune că am citit-o aproape pe nerăsuflate. Da, în ciuda subiectului, nu e morbidă şi poţi fi captivat de ea la fel ca de o carte "de acţiune" (eu nu prea agreez genul, dar aveam nevoie de o comparaţie simplă).
Pentru cine nu a citit prezentările sau recenziile acestei cărţi, tema centrală este moartea: felul în care ne gândim la ea, cât de des, cât de crispaţi sau de relaxaţi. Dar nu atât de simplist, ci laolaltă cu inevitabilele meditaţii pe marginea credinţei şi a liberului-arbitru. Şi nu mereu la modul foarte rigid, să nu uităm că este vorba despre Barnes... În plus, apar frecvente trimiteri la momente cât se poate de personale, la părinţii şi la fratele lui, unele de o sinceritate brutală, mai ales dacă te gândeşti că vin din partea unui englez crescut într-un mediu conservator şi puritan. Sigur, Barnes a dovedit deja în alte cărţi că a depăşit acest mediu. Totuşi, rămâne un britanic. E salvat de ironie, dar nu mi-l pot închipui ca pe un Henry Miller, de exemplu, sau ca pe un Llosa. Sper că se înţelege ce vreau să spun...
Revenind la carte, Barnes dezvoltă subiectul morţii şi prin trimiteri la diverşi scriitori sau compozitori cunoscuţi (clasici, preferă clasicii, nu ţin minte să-l fi "auzit” pomenind de vreun contemporan pe care l-ar prefera) care, într-un fel sau altul, au fost obsedaţi de nimicul de temut. Trebuie să recunosc: nu ştiam că unii dintre marii scriitori au fost atât de preocupaţi, ca să nu spun înspăimântaţi, de moarte. La fel cum n-aş fi crezut că au existat (sau există) oameni urmăriţi toată viaţa de frica de moarte. Sigur, fiecare dintre noi are momente când se gândeşte la moarte, la diverse aspecte legate de ea, dar să faci din asta o obsesie...
Aşadar, gândiţi-vă împreună cu Barnes dacă vă temeţi de moarte, cum aţi prefera să muriţi, dacă preferaţi mormântul sau cenuşa, dacă vă închipuiţi în vreun fel momentul morţii, dacă moştenirea genetică vă influenţează inclusiv felul în care vedeţi moartea, dacă aţi vrea să ştiţi când urmează să muriţi sau preferaţi să fiţi luat prin surprindere... cu alte cuvinte, înfruntaţi-vă superstiţiile şi cumpăraţi cartea, nu aveţi niciun motiv să fugiţi de ea.
Iată şi un mic fragment:
Când eram tânăr, zborul cu avionul mă îngrozea. Alegeam să citesc o carte care să dea bine lângă propriul meu cadavru. Mi-aduc aminte cum am luat Bouvard et Pécuchet într-un zbor de la Paris la Londra, amăgindu-mă că, după prăbuşirea inevitabilă a) va exista un cadavru identificabil, alături de care să fie găsită; b) Flaubert în ediţie franţuzească de buzunar va supravieţui impactului şi flăcărilor; c) şi când o vor găsi, va fi încă strâns ţinută de mâna mea rămasă, în chip miraculos, intactă (chiar dacă retezată, poate), cu arătătorul încremenit pe un pasaj admirat în mod special, fapt care se va bucura de aprecierea posterităţii. O poveste cât se poate de convenabilă – deşi în timpul zborului eram, desigur, mult prea speriat ca să mă mai şi concentrez asupra unui roman ale cărui adevăruri ironice rămân, în orice caz, ascunse cititorilor mai tineri.
Am scăpat în mare măsură de temerile mele pe aeroportul din Atena. Aveam în jur de douăzeci şi cinci de ani şi ajunsesem la timp, în vederea zborului meu spre casă – chiar foarte la timp (atât eram de dornic să plec), încât nu aveam de aşteptat câteva ore, ci mai mult de o zi. Biletul nu mai putea fi schimbat; nu mai aveam bani să mă întorc în oraş la hotel, prin urmare mi-am instalat tabăra pe aeroport. Nici atunci nu uitasem să aleg cartea care să mă însoţească la prăbuşire: un volum al Cvartetului din Alexandria, de Durrell. Ca să omor vremea, m-am urcat pe terasa de pe acoperişul terminalului. De acolo, am urmărit cum avioanele decolau şi aterizau, unul după altul. Unele aparţineau probabil acelor linii aeriene pline de risc, cu piloţi beţivi; dar nici unul nu a căzut. Iar demonstraţia, vizuală mai mult decât statistică, a siguranţei zborurilor a reuşit să mă convingă.
Puteam încerca iarăşi aceeaşi stratagemă? Dacă priveam moartea în faţă cât mai des şi cât mai de aproape – dacă îmi luam serviciu la pompele funebre sau la morgă – ar fi fost posibil să mă descotorosesc de teamă, graţie garanţiei date de familiarizarea cu fenomenul? Nu-i exclus. Dar aici apare o eroare, pe care fratele meu, ca filozof, ar detecta-o Imediat. (...) Şi iată eroarea: pe aeroportul din Atena, eu urmăream cum mii şi mii de pasageri NU mor. Pe când, la pompe funebre sau morgă, mi-ar fi confirmate cele mai sumbre bănuieli: că rata mortalităţii la rasa umană este de sută la sută, fără rabat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu