Broken Hearted Melody

Virtual

De o bună bucată de vreme, forumurile au luat locul chat-urilor în topul preferinţelor celor care bântuie pe internet. Sunt o formă mai evoluată a chat-ului, să zicem; un fel de crâşmă virtuală, în care socializezi cu cine îţi convine, bârfeşti, te aşezi la ce masă vrei, în funcţie de subiectul pe care ai chef să îl dezbaţi. Milioane de oameni care se caută reciproc, din dorinţa de a schimba opinii, de a se cupla, de a se ciocni ideatic, de a se înjura fără să se privească în ochi. Asta sunt, pe scurt şi simplist spus, forumurile virtuale. Goana zilnică la şi de la job, blocajele din trafic, înghesuiala din supermarketuri, porţia de sex conjugal, servită pe fugă şi ea, ocupă mare parte din timp. Şi toate astea nu prea mai lasă loc de obligaţii sociale ca pe vremuri. Oamenii nu mai au timp să stabilească întâlniri pentru a se cunoaşte, nu mai au răbdare să-şi pipăie caracterele faţă în faţă, nu mai ştiu să savureze plăcerea unei prime priviri neprecedate de asl, pls. Pentru că, acum, au internetul la dispoziţie, un infinit spaţiu virtual în care se pot intersecta sărind peste demodatele convenţii, care şi-ar revendica şi ele bucata lor de timp.

Cântec din Elada

Bucureşti

Era în 1999, cred... trebuie să mă gândesc bine, mă omoară cifrele astea. Revedeam Bucureştiul după mulţi-mulţi ani şi nu în trecere într-o cafenea din apropierea gării, cum făceam de obicei. De data asta aveam să stau câteva zile bune. Încerc să-mi amintesc în detaliu unele impresii de atunci şi mă enervează că mi-a fost lene să le pun pe hârtie la vremea lor, pentru că acum unele s-au estompat deja.

Erau cerşetori şi aurolaci în gară, la metrou, în autobuse, pe străzi, în magazine. La fel, câini vagabonzi. Haite de câte opt-nouă, în plin centru. Te adulmecau flămânzi şi curioşi, unii chiar nerăbdători, parcă, să îţi atragă atenţia că eşti pe un teritoriu al lor şi nu e cazul să faci vreo mişcare greşită. Imaginea asta a unui Bucureşti scăpat parcă dintr-un film noir mi-a rămas întipărită în minte şi multă vreme nu am reuşit să scap de ea: câini hăituiţi de foame pe marile bulevarde şi oameni care se dădeau înapoi din calea lor.
Şi mai era ceva. Teama de hoţii de buzunare. În magazine tronau anunţuri prin care ţi se atrăgea atenţia că se fură şi că trebuie să fii atent. În autobuse, troileibuse sau tramvaie vedeai acelaşi gen de afişe. Iar la metrou era de-a dreptul imposibil să nu te izbeşti nas în nas cu vreunul dintre aceiaşi hoţi de buzunare, deveniţi atât de faimoşi. Cât de greu putea fi pentru poliţie să le facă faţă, ca să se ajungă la aşa ceva? Îmi părea că descinsesem undeva în realismul magic al lui Marquez. Cât de inspirat ar fi fost aici! Astea câteva clişee vizuale mi-au marcat pentru totdeauna impresiile despre Bucureşti. Oricât s-ar fi schimbat între timp, nu pot să şterg din memorie acele pelicule de realitate.

Cea mai plăcută amintire a acelui prim contact cu oraşul pe care am învăţat să îl accept este Bulevardul Magheru, undeva pe la Piaţa Romană. Era octombrie, ploua cu furie tomnatică, iar când am coborat dintr-un troleibus ce ne aducea de la gară a fost prima imagine de oraş normal pe care o vedeam. Mulţime de oameni grăbiţi, maşini ce alunecau înşirate pe bulevardul luminat, vitrine vesele şi cochete, nelipsitul McDonald’s, o ieşire de metrou şi o florărie...
Totuşi, între timp, am ajuns să iubesc oraşul ăsta. Nu neaparat cu pasiune, ci într-un fel liniştit, tihnit. De exemplu, cât am fost în Germania, mi-a lipsit. Da, eram în ţara cea mai vestită pentru ordine, curăţenie şi disciplină, iar eu duceam dorul acelui ceva pe care doar pe străzile Bucureştilor îl simţi. Şi nu e vorba despre dorul de casă, nu ştiu dacă eu mai am noţiunea asta, pentru că am rătăcit prea mult, ci despre altceva, greu de pus în cuvinte. Sigur, când sunt aici, mă irită şi pe mine praful, nepăsarea, nesimţirea ridicată la rang de lifestyle. Dar asta nu înseamnă că pot să ignor aspectele care îmi plac. De fapt, acest îmi plac are ceva cât se poate de abstract în el, pentru că nu se poate defini clar şi cu atât mai puţin se poate pipăi. Adică, nu e ca şi atunci când vezi o stradă foarte elegantă şi curată sau un castel din secolul 18, bine întreţinut, sau Turnul Eiffel sau Cartierul Latin sau domul din Koln. Nu, nu privirea e cea care simte dimensiunea plăcerii, ci sufletul, e vorba despre senzaţii. Despre sentimentul de linişte pe care îl am când, în după-amiezile de duminică, las paşii să mă ducă agale pe Regina Elisabeta, spre Cişmigiu, când mă întorc în timp cu privirile rătăcite pe vitrinele vechi de pe Lipscani, când descopăr vreo statuetă mică, un heruvim, o madonă sau mai ştiu eu ce altă figură mai mult sau mai puţin mistică pe înălţimea vreunei clădiri, când uit de mine printre cărţile din faţă de la Universitate, când mă trezesc, fără să-mi dau seama când am ajuns acolo, în faţa bisericii Stavropoleos, când mă învârt fără să ştiu să ies de pe străduţele din zona Rosetti... Când încerc să înţeleg unde începe modernul şi unde se termină istoria în urbea asta şi niciodată nu reuşesc.

Adios Pampa Mia

Cel mai bun leac pentru gripa de anul ăsta: să nu te uiţi la televizor şi să nu citeşti ziare.

Devil Woman (Bruce Willis... altfel)

The Score

Percal

Evgeni Plushenko

Ruşii sunt dansatori extraordinari, inclusiv pe gheaţă... Evgeni Plushenko, de exemplu:

- aseară, în ritm de tango (al treilea video, cel de 8.58)

- cu o seară înainte, Concierto de Aranjuez

- cu Edvin Marton, care îi e prieten şi care îi face aranajamentele muzicale - ăsta musai trebuie văzut, n-o să vă pară rău...

- pe Tosca Fantasy, tot muzica lui Marton

Prizonierat

Sunt zile în care prizonieratul ăsta consimţit într-un spaţiu limitat, la adăpost de iarna care mă oboseşte, e greu de purtat. Iar scrisul serios, cu reguli, cu ortografie, cu dicţionare, cu căutări, cu încercări, cu tatonări, al altora sau al meu, se strânge şi el în jurul meu şi nu-l mai suport. Şi nu pot evada decât aici, pentru că e prea frig, prea departe de ce aş vrea, prea monoton, prea liniară zăpada, prea disperată lumea, prea... prea.

Mă ascund o vreme printre muzici. Răsfoiesc vechituri şi îmi dau seama că asta, de exemplu, are nişte pasaje instrumentale foarte mişto, pe care nu le-am sesizat cu adevărat pe vremea când era în vogă, nici nu mai ştiu când a fost asta şi ce făceam atunci. Ştiu doar că, acum, o aud altfel. Sătulă de engleză şi de uniformizarea prin ea, mă opresc la asta... pentru voce, pentru limbă, pentru că nu înţeleg de ce nu se ştiu mai multe despre omul ăsta.

Şi am atâtea cărţi despre care aş vrea să scriu, care mi-au plăcut... Şi nu pot. Încă. Nu am starea necesară. Sunt obosită, un pic prea.

Şi, cu toate că nu sunt un om al planurilor şi nici al bilanţurilor, îmi place să cred că anul ăsta va fi mai bun ca celălalt.

Mi-e dor să-mi afund mâinile în buzunare şi să mă plimb prin Cişmigiu. Sau pe o plajă... Şi de teatru mi-e dor, poate reuşesc să nu uit de bilete. Şi de o cafea afară. Afară-afară.

Totuşi, nu suport vocile azi. Îmi trebuie un instrument.

Poveste de dragoste

Ea (Ada Falcón) şi El (Francisco Canaro)

plus

un song

În general, nu-mi doresc să merg în SUA sau Canada. Mă rog, astea două nu sunt într-un top zece al locurilor în care m-aş duce. Totuşi, pentru unele voci, mi-aş călca pe inimă şi mâine. Să o ascult live pe Milman, de exemplu... Şi să o văd pe Lola, desigur :)) , pentru care o să aduc aici, peste câteva zile, o descriere a New Yorkului din anii '40, descriere făcută de un personaj cubanez umblat mai mult prin Europa.

Domestice

Pentru a nu ştiu câta oară, am încercat să-mi domesticesc gândurile şi să-mi fac ordine în idei. Tradus, asta ar însemna că am zăcut pe covor, în faţa uşii de la balcon, cu o cafea în braţe, pândind seninul ce se întrevede printre norii pufoşi. Cum spuneam, am încercat. Nu înseamnă că am şi reuşit mare lucru. E al naibii de complicat! Dar, cel puţin, respir mai uşor.

De ce le plac oamenilor tiparele, chestiile liniare? O gâză zburătoare, care habar n-am de unde a aparut acum, în toiul iernii, tot dădea târcoalei cafelei mele. Şi-mi venea să-i zic: Mă, de ce nu spui ce vrei? Ar fi aşa de simplu!
Acum câteva ore am văzut fragmente dintr-o peliculă siropoasă. Dacă ştii să te rupi de acţiunea în sine a acestui gen de filme şi să vezi privirile, zâmbetele, râsetele, gesturile... e perfect. Ai observat cât sunt de frumoşi oamenii când sunt naturali, când nu le pasă de reguli? Sau când iubesc? Sau femeile atunci când chiar se comportă ca femei? Şi bărbaţii când renunţă la măşti şi privesc cu sinceră uimire o femeie? Când îţi râde sufletul, adică. Dacă nu ştii cum e, ai trăit degeaba...
Ar cam trebui să mă hotărăsc cu ce mă îmbrac diseară. M-a sunat Marius acum câteva zile:
- Zână, ce faci de revelion?
- Oh, de revelion? Nu ştiu, nu m-am gândit...
- Haha, unii şi-l planifică de vara şi tu nici cu o săptămână înainte nu ştii? şi râdea vesel, mai degrabă bucuros că nu am nici un plan, decât amuzat de indiferenţa mea faţă de seara asta care îi face pe toţi să intre în fibrilaţii.
- Păăăi, ştii că nu mă agit pentru chestii din astea.
- Să înţeleg că nu te-a invitat nimeni nicăieri? Şi că amorul tău virtual n-a progresat într-atât încât să refuzi o invitaţie a mea?
Iar după câteva înţepături reciproce, urmate de o discuţie ceva mai serioasă, am fost de acord să merg cu el la un chef organizat acasă la un coleg de-al lui.
Tot nu ninge... Sunt ciudate sărbătorile fără zăpadă.

***

Printre lucrurile care nu îmi plac, ba chiar mă enervează, sunt conversaţiile de convenienţă. Din societate sau dintr-un cuplu, în egală măsură. Mie mi se întâmplă foarte des să nu am nimic de spus. Nimic care să merite dat afară din cap. Nu socotim aici cretinismele pe care le spui involuntar atunci când ai chef să te prosteşti. Nu. E vorba de momentele când, de exemplu, sunt înconjurată de câţiva oameni care dezbat de zor iar eu nu simt nevoia să intervin. Nu pentru că nu m-ar interesa ce vorbesc sau pentru că m-ar enerva sau m-ar plictisi. Pur şi simplu, să-i ascult îmi dă o stare de bine pe care nu sunt dispusă să o stric prin participare, prin efortul, chiar minim, pe care asta îl presupune. Iar ei se grăbesc să tragă concluzia că ceva nu e în regulă, că nu mă simt bine. Şi, atunci, ca să le risipesc îndoiala, trebuie să mă alătur şi să discut. Dar o fac de dragul convenţiilor. Asta mă enervează.

Se mai întâmplă într-un cuplu în care cei doi deja şi-au spus tot ce era de spus, efervescenţa de la început s-a dus şi sunt în faza... plăcerii liniştite de a fi împreună, să-i zicem. Nu, încă nu au ajuns la blazare, aia vine mai încolo, dacă e să vină. Revenind: ies la o plimbare, se aşează la o terasă şi savurează o cafea sau orice altceva. După primele banalităţi de genul e drăguţ aici, da, şi cafeaua e bună etc., mie, de exemplu, mi se poate întâmpla să am chef să tac. Da, să zac pe scaun, să simt cum mi se amărăşte plăcut gura de la cafea şi să-mi las mintea să zburde unde o vrea, fără să spun nimic. Asta nu înseamnă că omul de lângă mine mă plictiseşte, nici că îl ignor şi mă uit după alţii (asta e cea mai ieftină imbecilitate), nici că visez la altul. Înseamnă doar că mă simt bine şi atât. Punct. Iar ăsta e momentul în care intervin clişeele, scăpărările alea de prostie care îţi aliniază comportamentul la un standard gândit de alţii pentru toţi. Şi celălalt începe să te piseze mărunt, mai întâi cu întrebări la care răspunsurile sunt cele pe care le-am dat deja, după care, inevitabil, vin alea grele, cu substrat şi cu bătaie lungă în relaţie. La fel de inevitabil ajungi să porţi o discuţie nedorită, care se termină în ceartă. Asta, daca n-ai suficientă diplomaţie să disimulezi şi să îti reţii nervii. Iar greşeli din astea fac şi bărbaţii, şi femeile. Nu ştiu dacă deopotrivă, că n-am stat să număr, n-am încercat să fac o statistică. Deşi, înclin să cred că mai mult femeile. Pentru că bărbaţii se acceptă mai uşor aşa cum sunt, nu îşi pun mii de întrebări despre ei, pe când femeile se străduiesc să fie cât mai mult pe placul lor, al bărbaţilor. Îşi construiesc singure un complex de inferioritate.

Un mail. Sunetul sec care anunţă că cineva mi-a aruncat un plic în virtuala căsuţă poştală sparge liniştea şi întunericul.

Cannery Row

O poveste pentru oameni mari şi încă una foarte frumoasă, cu un Nick Nolte mai tânăr şi cu o Debra Winger la fel şi cu muzică bună, ecranizare a unei cărţi a lui John Steinbeck. În titlu e o bucată din film, o mică parte doar, nu vă lăsaţi păcăliţi de porţiunea cu dansul, nu e musical... Şi, cu siguranţă, nu e pentru amatorii de Avatar. E de urmărit când se reia pe TCM, unde l-am nimerit şi eu, altfel nu ştiu dacă e de găsit. Chiar mi-a plăcut.

I Won't Back Down

Uitasem - tre' să îmi caut o ţară din care să spun că sunt sau măcar să inventez una, nu mai pot zice România. Ar trebui să explic: you know, România, ţara aia veselă în care Dan Bittman a ajuns consilier al ministrului de finanţe publice. Cine e Dan Bittman? Oh...

Mda.

Bella Bella Signorina

Constatări

- dimensiunea spiritului de turmă e direct proporţională cu prostia turmei

- personaje precum cele din Neveste disperate chiar există...

- Poliţist, adjectiv e la fel de lipsit de naturaleţe ca optzeci la sută din filmele româneşti

- ianuarie tinde să ia locul lui februarie la capitolul cea mai nesuferită lună din an

- cafeaua cu arome e bună doar pentru mirosit

- unora le e imposibil să facă acordul când vine vorba de a, al, ai, ale; mai trist e când ăştia fac corectura la cărţi...

- unii gândesc doar în alb şi negru, dreapta şi stânga, comuniştii şi (noi) ceilalţi

- de două zile dorm mai mult

- nu reuşesc să mă ţin de to do list, nu că ar fi ceva nou...

- Ritualul primăverii îmi place mai mult decât credeam

- o să schimb toate cele nu-ştiu-câte-sute-de-pagini

Se lungeşte ziua!!!!

Niciodată nu o să înţeleg de ce poate fi atât de greu să păstrezi civilizate toaletele dintr-un SPITAL. Nu vorbesc despre dotare, nu vorbesc despre umanitatea (lipsă a) personalului, ci despre banalele toalete... Şi nu mai vreau să aud povestea cu "nu avem destui bani". Un rezervor din plastic nu e scump, detergentul nu e scump, mopul nici atât. Da, voinţa şi bunul simţ sunt scumpe, e drept.

Azi mi-am promis ca în ziua în care o să am mai mulţi bani să donez tuturor spitalelor din oraşul în care o să fiu atunci bani pentru toalete. Şi pentru personal în plus pentru ele, dacă e nevoie...

Desaires

A Media Luz

Recursul la metodă

Recursul la metodă am cumpărat-o de la Gaudeamus. Nu ştiam prea multe despre Alejo Carpentier, dar scurta lui biografie de pe coperta interioară mi-a trezit atenţia. Plus subiectul cărţii: figura simbolică a eternului dictator din America Latină.

În stilul deja cunoscut al scriitorilor din acea parte de lume - mă refer la America de Sud, deşi Carpentier e cubanez -, personajele sunt simbolice, iar trăsăturile lor îmbină realul cu miraculosul, cu imaginarul împins la extrem. Dictatorul e reprezentat aici de Primul Magistrat, iar figurile care i se opun sunt adunate în personajul numit Studentul. În paralel, ţi se arată, faţă în faţă şi opuse, oarecum, Lumea Veche, europeană, şi cea Nouă, americană.

Totuşi, spre deosebire de alţi scriitori cubanezi sau sud-americani, la Carpentier rămân cumva distincte simbolurile de lucrurile reale. Nu se contopesc, nu pierzi ideea, nu te rătăceşti prin labirinturi, se păstrează mereu un fir roşu distinct, simplu de urmărit. Asta îl face mai uşor de digerat în comparaţie cu Marquez sau Llosa, de exemplu, care scriu într-o manieră destul de diferită.

Cel mai mult cred că mi-a plăcut prezentarea celor două lumi: cea europeană, îndeosebi Parisul în care dictatorul se retrage ades, şi cea din care provine el şi pe care o vrea supusă, cât mai supusă lui. Plus încercarea de a transpune acolo o lume care nu se potriveşte acelui loc, un fel de colonizare cu orice preţ... Lumea europeană, pe care o laudă atunci când îl acceptă şi pe care o renegă atunci când îl condamnă pentru ceea ce face acasă. Lumea americană, pe care pare să o prefere, la un moment dat, Europei, deşi nu se sfieşte să retragă de pe piaţă tot tirajul The New York Times atunci când îi prezintă adevărata faţă. (Şi îmi aduc aminte că la fel făceau mai an pesediştii noştri, care cumpărau de la chioşcuri toate ziarele în care era "vorbit de rău" vreunul de-al lor.)
O să vă pară cunoscute şi pasajele în care se vorbeşte despre luxul în care trăieşte dictatorul la Paris sau Marbella, de exemplu, în contrast cu mizeria lăsată în urmă acasă. La urma urmei, dictatorul nostru avea şi el din trăsăturile tipice ale acestei specii. Multe o să vă pară cunoscute...

Am încercat să găsesc un fragment pe care să îl aduc aici, dar mi-e prea greu să mă hotărăsc. Pentru că e un întreg şi totul se leagă, ar trebui să scriu prea mult ca să se înţeleagă de ce am ales o anumită bucată. Aşa că, vă sfătuiesc să o citiţi, veţi înţelege mai bine ce vreau să spun. E greu să sintetizezi în câteva rânduri 14 ani de viaţă politică şi socială.

Lectura e puţin greoaie, din cauza formei. Textul nu e rupt în multe paragrafe, iar frazele sunt ades foarte lungi. Dar compensează prin conţinut. Şi nu vă fie teamă că subiectul ar fi plictisitor, nu e un tratat istoric despre tiranie, nu e o carte scrisă sec, ci cu multă ironie, o ironie elegantă.

Între timp, am găsit într-un anticariat o ediţie mai veche (1986) din Ritualul primăverii, tot a lui Carpentier, pe care am început-o acum două zile.

Hotărîrea celui nehotărît

- Pardon! Pardon, vă rog!
Domnul cel grăbit e un bărbat ca de patruzeci de ani, înalt şi uscat, mustaţă tunsă şi cu monoclu. La subţioară duce o servietă, iar pe cap o pălărie cu streşinile lăsate. Venea zorit dinspre Calea Victoriei, pe trotuarul din dreapta al Bulevardului Carol, şi vrea să traverseze către Direcţia CFR-ului.
Dar de ce nu traversează? M-a îmbrîncit pe mine, pe o doamnă era să o dea jos, pe alta aşişderea şi acum, cu toate că stopul este deschis, priveşte nepăsător – ca şi cînd aceasta i-ar fi fost intenţia.
Un fluierat scurt şi un zbîrnîit de sonerii anunţă închiderea stopului. În acest moment, domnul cel uscăţit şi cu monoclu porneşte energic să traverseze.
Nefiindu-i posibil, se scarpină după ureche, îşi mută monoclul şi vorbeşte singur. Se scuză, probabil, că n-a trecut la timp. Dar cînd se redeschide stopul, în loc să traverseze, îşi mută picioarele pe loc, se scarpină după urechea cealaltă şi... renunţă să mai treacă în partea opusă. Se întoarce brusc, îşi cere pardon de la cei de care se loveşte şi se repede să traverseze strada Academiei, către statuia lui Haret... Stopul însă era închis, aşa că fu silit să aştepte.
Îşi trecu ghiozdanul la subţioara cealaltă, îşi vîrî monoclul în buzunarul vestei şi se scărpină după ceafă.
Arată aşa de nervos şi de grăbit, că mă aştept să-l văd riscînd o ciocnire cu un taxi sau cu un tramvai, numai ca să traverseze cu o secundă mai devreme.
Dar teama mea nu se adeveri. Uscăţivul cel grăbit se lăsă convins de stăruinţele unei ţigăncuşe şi cumpără un ziar de un leu. Noul semnal al gardianului de la stop îl găseşte astfel în toiul lecturii. Omul preferă să se pună la curent cu cele mai noi ştiri decît să ajungă cu cinci minute mai degrabă acolo unde trebuia să se ducă. Îndată, însă, ce frunzări foaia tipărită deveni numai nervi şi făcu un pas înainte, să traverseze către statuia lui Haret. Dar era prea tîrziu. Sau prea devreme. Îşi muşcă buza de jos, de necaz c-a zăbăvit şi aşteaptă înfrigurat viitoarea alarmă a gardianului de la stop.
Îşi scoase monoclul din buzunarul jeletcii şi-l fixă pe rînd, la amîndoi ochii, apoi îl vîrî din nou în buzunar, ca să-l scoată imediat şi să-l atîrne definitiv la ochiul stîng.
Îşi trecu şi servieta de la o subţioară la alta, o readuse la loc, o mută din nou, se scărpină în bărbie şi, deodată, făcu brusc la stînga, să traverseze bulevardul.
Dar nu-l traversează... Stă pe loc şi zîmbeşte fericit, probabil de bucurie că nu ia hotărîri pripite, şi iar porni să treacă bulevardul. Dar entuziasmul îi fu tăiat de închiderea stopului.
Rămîne cîteva clipe cufundat în gînduri, apoi se hotărăşte brusc să traverseze strada Academiei. Pe la jumătatea drumului, însă, revine în bulevard. Ar fi putu să-l treacă îndată, căci stopul era deschis, dar nu-l trecu. Lăsă monoclul să-i cadă în palmă, îşi duse servieta la spate şi îşi ridică nasul la înălţimea cablurilor STB-ului.
Se pare că filosofează... Preţ de cinci minute nu mai făcu nici o mişcare, ca după acest răstimp să-şi coboare nasul brusc şi să-şi aducă aminte că se află aici pentru a traversa bulevardul. Sau pentru a traversa strada Academiei. Ba nu, bulevardul... Ba strada Academiei... Ba...
Făcu un pas înainte, apoi unul la dreapta, altul înapoi, apoi iar păşi la dreapta şi iarăşi înapoi...
Oftează lung, tuşeşte scurt şi hotărîrea cea definitivă e luată: va traversa strada Academiei.
Păşeşte energic către dreapta, dar şi mai energic se întoarce spre stînga şi o croieşte, aproape fugind, de-a latul bulevardului.
De data aceasta, hotărîrea era bloc de oţel, dar stopul fiind închis, teribilul act de voinţă pe care îl săvîrşise îl vîrî pe bietul om sub roţile unui automobil...

(Damian Stănoiu, Furtună în iad - schiţe, 1942)

Bei Mir Bist Du Schön

(Fără) speranţe

Mă uitam aseară la un documentar despre Sri Lanka - întâmplător găsit, în încercarea de uita puţin de oboseală (să stai în spatele tejghelei într-o florărie nu e nici pe departe atât de uşor cum cred unii) - şi am avut o revelaţie: România va ajunge, în cel mai fericit caz, doar o amintire a unei civilizaţii de cândva. O să fim şi noi ca lumile alea uitate, din care au mai rămas doar unele construcţii ciudate, picturi murale şi altele de gen, despre care se vorbeşte în unele emisiuni pe care lumea oricum le ignoră. Deja suntem în perioada declinului vertiginos, pe o pantă din a cărei curgere nu se mai vede cale de întoarcere. Nu mai avem idealuri, nu mai gândim în perspectivă, nu construim proiecte, nu punem la cale idei, cultura e pitită undeva adânc, ferită de cinismul vremurilor... Ziceam mai deunăzi că America de Sud s-a salvat oarecum, prin literatură şi prin muzică. Noi nici asta nu reuşim... Vorba unui prieten, care, la rândul lui, cita pe altcineva: Ce vom fi făcut 20 de ani? Greu de răspuns. Sau prea uşor. Stupid de uşor. Un răspuns de care, probabil, ne e prea ruşine, aşa că îl închidem în noi şi încercăm să ne salvăm care cum poate...

Şi mă obosesc oamenii care încearcă din răsputeri să pară interesanţi. Vorbesc în propoziţii fără cap şi fără coadă, codificat (zic ei), profund. Suprarealist, cică...
La fel mă oboseşte şi iarna asta nereuşită.
Totuşi, am găsit o idee ce merită continuată. A altora, nu a mea.
Şi iarăşi zic
... din veacu’-acesta să ieşim cumva
prin geamuri sparte-aşa cum fac copiii...

Phoenix nu mai e ce a fost. Nici publicul din Timişoara.

Don't Wait Too Long

De revăzut

Sleuth.

Uralin Pihlaja

A murit o voce...

Lhasa de Sela died during the night of Jan. 1 in her Montreal apartment, according to a press release posted on her web site Sunday evening. The acclaimed singer-songwriter succumbed to breast cancer, which she had been fighting for nearly two years, at the age of 37.

O voce care m-a durut mult timp... El Desierto - în căşti, doar în căşti. Adevărate, nu mizerii din alea de la telefonul mobil.

Prea trist... Iarăşi, cuvintele sunt dureros de inutile, doar muzica poate ajunge la simţuri. Nimic nu egalează muzica.

Mi Vanidad

Por Eso Me Quedo

Is Anybody There?

Joe Zawinul