Hotărîrea celui nehotărît

- Pardon! Pardon, vă rog!
Domnul cel grăbit e un bărbat ca de patruzeci de ani, înalt şi uscat, mustaţă tunsă şi cu monoclu. La subţioară duce o servietă, iar pe cap o pălărie cu streşinile lăsate. Venea zorit dinspre Calea Victoriei, pe trotuarul din dreapta al Bulevardului Carol, şi vrea să traverseze către Direcţia CFR-ului.
Dar de ce nu traversează? M-a îmbrîncit pe mine, pe o doamnă era să o dea jos, pe alta aşişderea şi acum, cu toate că stopul este deschis, priveşte nepăsător – ca şi cînd aceasta i-ar fi fost intenţia.
Un fluierat scurt şi un zbîrnîit de sonerii anunţă închiderea stopului. În acest moment, domnul cel uscăţit şi cu monoclu porneşte energic să traverseze.
Nefiindu-i posibil, se scarpină după ureche, îşi mută monoclul şi vorbeşte singur. Se scuză, probabil, că n-a trecut la timp. Dar cînd se redeschide stopul, în loc să traverseze, îşi mută picioarele pe loc, se scarpină după urechea cealaltă şi... renunţă să mai treacă în partea opusă. Se întoarce brusc, îşi cere pardon de la cei de care se loveşte şi se repede să traverseze strada Academiei, către statuia lui Haret... Stopul însă era închis, aşa că fu silit să aştepte.
Îşi trecu ghiozdanul la subţioara cealaltă, îşi vîrî monoclul în buzunarul vestei şi se scărpină după ceafă.
Arată aşa de nervos şi de grăbit, că mă aştept să-l văd riscînd o ciocnire cu un taxi sau cu un tramvai, numai ca să traverseze cu o secundă mai devreme.
Dar teama mea nu se adeveri. Uscăţivul cel grăbit se lăsă convins de stăruinţele unei ţigăncuşe şi cumpără un ziar de un leu. Noul semnal al gardianului de la stop îl găseşte astfel în toiul lecturii. Omul preferă să se pună la curent cu cele mai noi ştiri decît să ajungă cu cinci minute mai degrabă acolo unde trebuia să se ducă. Îndată, însă, ce frunzări foaia tipărită deveni numai nervi şi făcu un pas înainte, să traverseze către statuia lui Haret. Dar era prea tîrziu. Sau prea devreme. Îşi muşcă buza de jos, de necaz c-a zăbăvit şi aşteaptă înfrigurat viitoarea alarmă a gardianului de la stop.
Îşi scoase monoclul din buzunarul jeletcii şi-l fixă pe rînd, la amîndoi ochii, apoi îl vîrî din nou în buzunar, ca să-l scoată imediat şi să-l atîrne definitiv la ochiul stîng.
Îşi trecu şi servieta de la o subţioară la alta, o readuse la loc, o mută din nou, se scărpină în bărbie şi, deodată, făcu brusc la stînga, să traverseze bulevardul.
Dar nu-l traversează... Stă pe loc şi zîmbeşte fericit, probabil de bucurie că nu ia hotărîri pripite, şi iar porni să treacă bulevardul. Dar entuziasmul îi fu tăiat de închiderea stopului.
Rămîne cîteva clipe cufundat în gînduri, apoi se hotărăşte brusc să traverseze strada Academiei. Pe la jumătatea drumului, însă, revine în bulevard. Ar fi putu să-l treacă îndată, căci stopul era deschis, dar nu-l trecu. Lăsă monoclul să-i cadă în palmă, îşi duse servieta la spate şi îşi ridică nasul la înălţimea cablurilor STB-ului.
Se pare că filosofează... Preţ de cinci minute nu mai făcu nici o mişcare, ca după acest răstimp să-şi coboare nasul brusc şi să-şi aducă aminte că se află aici pentru a traversa bulevardul. Sau pentru a traversa strada Academiei. Ba nu, bulevardul... Ba strada Academiei... Ba...
Făcu un pas înainte, apoi unul la dreapta, altul înapoi, apoi iar păşi la dreapta şi iarăşi înapoi...
Oftează lung, tuşeşte scurt şi hotărîrea cea definitivă e luată: va traversa strada Academiei.
Păşeşte energic către dreapta, dar şi mai energic se întoarce spre stînga şi o croieşte, aproape fugind, de-a latul bulevardului.
De data aceasta, hotărîrea era bloc de oţel, dar stopul fiind închis, teribilul act de voinţă pe care îl săvîrşise îl vîrî pe bietul om sub roţile unui automobil...

(Damian Stănoiu, Furtună în iad - schiţe, 1942)