Bucureşti

Era în 1999, cred... trebuie să mă gândesc bine, mă omoară cifrele astea. Revedeam Bucureştiul după mulţi-mulţi ani şi nu în trecere într-o cafenea din apropierea gării, cum făceam de obicei. De data asta aveam să stau câteva zile bune. Încerc să-mi amintesc în detaliu unele impresii de atunci şi mă enervează că mi-a fost lene să le pun pe hârtie la vremea lor, pentru că acum unele s-au estompat deja.

Erau cerşetori şi aurolaci în gară, la metrou, în autobuse, pe străzi, în magazine. La fel, câini vagabonzi. Haite de câte opt-nouă, în plin centru. Te adulmecau flămânzi şi curioşi, unii chiar nerăbdători, parcă, să îţi atragă atenţia că eşti pe un teritoriu al lor şi nu e cazul să faci vreo mişcare greşită. Imaginea asta a unui Bucureşti scăpat parcă dintr-un film noir mi-a rămas întipărită în minte şi multă vreme nu am reuşit să scap de ea: câini hăituiţi de foame pe marile bulevarde şi oameni care se dădeau înapoi din calea lor.
Şi mai era ceva. Teama de hoţii de buzunare. În magazine tronau anunţuri prin care ţi se atrăgea atenţia că se fură şi că trebuie să fii atent. În autobuse, troileibuse sau tramvaie vedeai acelaşi gen de afişe. Iar la metrou era de-a dreptul imposibil să nu te izbeşti nas în nas cu vreunul dintre aceiaşi hoţi de buzunare, deveniţi atât de faimoşi. Cât de greu putea fi pentru poliţie să le facă faţă, ca să se ajungă la aşa ceva? Îmi părea că descinsesem undeva în realismul magic al lui Marquez. Cât de inspirat ar fi fost aici! Astea câteva clişee vizuale mi-au marcat pentru totdeauna impresiile despre Bucureşti. Oricât s-ar fi schimbat între timp, nu pot să şterg din memorie acele pelicule de realitate.

Cea mai plăcută amintire a acelui prim contact cu oraşul pe care am învăţat să îl accept este Bulevardul Magheru, undeva pe la Piaţa Romană. Era octombrie, ploua cu furie tomnatică, iar când am coborat dintr-un troleibus ce ne aducea de la gară a fost prima imagine de oraş normal pe care o vedeam. Mulţime de oameni grăbiţi, maşini ce alunecau înşirate pe bulevardul luminat, vitrine vesele şi cochete, nelipsitul McDonald’s, o ieşire de metrou şi o florărie...
Totuşi, între timp, am ajuns să iubesc oraşul ăsta. Nu neaparat cu pasiune, ci într-un fel liniştit, tihnit. De exemplu, cât am fost în Germania, mi-a lipsit. Da, eram în ţara cea mai vestită pentru ordine, curăţenie şi disciplină, iar eu duceam dorul acelui ceva pe care doar pe străzile Bucureştilor îl simţi. Şi nu e vorba despre dorul de casă, nu ştiu dacă eu mai am noţiunea asta, pentru că am rătăcit prea mult, ci despre altceva, greu de pus în cuvinte. Sigur, când sunt aici, mă irită şi pe mine praful, nepăsarea, nesimţirea ridicată la rang de lifestyle. Dar asta nu înseamnă că pot să ignor aspectele care îmi plac. De fapt, acest îmi plac are ceva cât se poate de abstract în el, pentru că nu se poate defini clar şi cu atât mai puţin se poate pipăi. Adică, nu e ca şi atunci când vezi o stradă foarte elegantă şi curată sau un castel din secolul 18, bine întreţinut, sau Turnul Eiffel sau Cartierul Latin sau domul din Koln. Nu, nu privirea e cea care simte dimensiunea plăcerii, ci sufletul, e vorba despre senzaţii. Despre sentimentul de linişte pe care îl am când, în după-amiezile de duminică, las paşii să mă ducă agale pe Regina Elisabeta, spre Cişmigiu, când mă întorc în timp cu privirile rătăcite pe vitrinele vechi de pe Lipscani, când descopăr vreo statuetă mică, un heruvim, o madonă sau mai ştiu eu ce altă figură mai mult sau mai puţin mistică pe înălţimea vreunei clădiri, când uit de mine printre cărţile din faţă de la Universitate, când mă trezesc, fără să-mi dau seama când am ajuns acolo, în faţa bisericii Stavropoleos, când mă învârt fără să ştiu să ies de pe străduţele din zona Rosetti... Când încerc să înţeleg unde începe modernul şi unde se termină istoria în urbea asta şi niciodată nu reuşesc.