Domestice

Pentru a nu ştiu câta oară, am încercat să-mi domesticesc gândurile şi să-mi fac ordine în idei. Tradus, asta ar însemna că am zăcut pe covor, în faţa uşii de la balcon, cu o cafea în braţe, pândind seninul ce se întrevede printre norii pufoşi. Cum spuneam, am încercat. Nu înseamnă că am şi reuşit mare lucru. E al naibii de complicat! Dar, cel puţin, respir mai uşor.

De ce le plac oamenilor tiparele, chestiile liniare? O gâză zburătoare, care habar n-am de unde a aparut acum, în toiul iernii, tot dădea târcoalei cafelei mele. Şi-mi venea să-i zic: Mă, de ce nu spui ce vrei? Ar fi aşa de simplu!
Acum câteva ore am văzut fragmente dintr-o peliculă siropoasă. Dacă ştii să te rupi de acţiunea în sine a acestui gen de filme şi să vezi privirile, zâmbetele, râsetele, gesturile... e perfect. Ai observat cât sunt de frumoşi oamenii când sunt naturali, când nu le pasă de reguli? Sau când iubesc? Sau femeile atunci când chiar se comportă ca femei? Şi bărbaţii când renunţă la măşti şi privesc cu sinceră uimire o femeie? Când îţi râde sufletul, adică. Dacă nu ştii cum e, ai trăit degeaba...
Ar cam trebui să mă hotărăsc cu ce mă îmbrac diseară. M-a sunat Marius acum câteva zile:
- Zână, ce faci de revelion?
- Oh, de revelion? Nu ştiu, nu m-am gândit...
- Haha, unii şi-l planifică de vara şi tu nici cu o săptămână înainte nu ştii? şi râdea vesel, mai degrabă bucuros că nu am nici un plan, decât amuzat de indiferenţa mea faţă de seara asta care îi face pe toţi să intre în fibrilaţii.
- Păăăi, ştii că nu mă agit pentru chestii din astea.
- Să înţeleg că nu te-a invitat nimeni nicăieri? Şi că amorul tău virtual n-a progresat într-atât încât să refuzi o invitaţie a mea?
Iar după câteva înţepături reciproce, urmate de o discuţie ceva mai serioasă, am fost de acord să merg cu el la un chef organizat acasă la un coleg de-al lui.
Tot nu ninge... Sunt ciudate sărbătorile fără zăpadă.

***

Printre lucrurile care nu îmi plac, ba chiar mă enervează, sunt conversaţiile de convenienţă. Din societate sau dintr-un cuplu, în egală măsură. Mie mi se întâmplă foarte des să nu am nimic de spus. Nimic care să merite dat afară din cap. Nu socotim aici cretinismele pe care le spui involuntar atunci când ai chef să te prosteşti. Nu. E vorba de momentele când, de exemplu, sunt înconjurată de câţiva oameni care dezbat de zor iar eu nu simt nevoia să intervin. Nu pentru că nu m-ar interesa ce vorbesc sau pentru că m-ar enerva sau m-ar plictisi. Pur şi simplu, să-i ascult îmi dă o stare de bine pe care nu sunt dispusă să o stric prin participare, prin efortul, chiar minim, pe care asta îl presupune. Iar ei se grăbesc să tragă concluzia că ceva nu e în regulă, că nu mă simt bine. Şi, atunci, ca să le risipesc îndoiala, trebuie să mă alătur şi să discut. Dar o fac de dragul convenţiilor. Asta mă enervează.

Se mai întâmplă într-un cuplu în care cei doi deja şi-au spus tot ce era de spus, efervescenţa de la început s-a dus şi sunt în faza... plăcerii liniştite de a fi împreună, să-i zicem. Nu, încă nu au ajuns la blazare, aia vine mai încolo, dacă e să vină. Revenind: ies la o plimbare, se aşează la o terasă şi savurează o cafea sau orice altceva. După primele banalităţi de genul e drăguţ aici, da, şi cafeaua e bună etc., mie, de exemplu, mi se poate întâmpla să am chef să tac. Da, să zac pe scaun, să simt cum mi se amărăşte plăcut gura de la cafea şi să-mi las mintea să zburde unde o vrea, fără să spun nimic. Asta nu înseamnă că omul de lângă mine mă plictiseşte, nici că îl ignor şi mă uit după alţii (asta e cea mai ieftină imbecilitate), nici că visez la altul. Înseamnă doar că mă simt bine şi atât. Punct. Iar ăsta e momentul în care intervin clişeele, scăpărările alea de prostie care îţi aliniază comportamentul la un standard gândit de alţii pentru toţi. Şi celălalt începe să te piseze mărunt, mai întâi cu întrebări la care răspunsurile sunt cele pe care le-am dat deja, după care, inevitabil, vin alea grele, cu substrat şi cu bătaie lungă în relaţie. La fel de inevitabil ajungi să porţi o discuţie nedorită, care se termină în ceartă. Asta, daca n-ai suficientă diplomaţie să disimulezi şi să îti reţii nervii. Iar greşeli din astea fac şi bărbaţii, şi femeile. Nu ştiu dacă deopotrivă, că n-am stat să număr, n-am încercat să fac o statistică. Deşi, înclin să cred că mai mult femeile. Pentru că bărbaţii se acceptă mai uşor aşa cum sunt, nu îşi pun mii de întrebări despre ei, pe când femeile se străduiesc să fie cât mai mult pe placul lor, al bărbaţilor. Îşi construiesc singure un complex de inferioritate.

Un mail. Sunetul sec care anunţă că cineva mi-a aruncat un plic în virtuala căsuţă poştală sparge liniştea şi întunericul.