Recursul la metodă

Recursul la metodă am cumpărat-o de la Gaudeamus. Nu ştiam prea multe despre Alejo Carpentier, dar scurta lui biografie de pe coperta interioară mi-a trezit atenţia. Plus subiectul cărţii: figura simbolică a eternului dictator din America Latină.

În stilul deja cunoscut al scriitorilor din acea parte de lume - mă refer la America de Sud, deşi Carpentier e cubanez -, personajele sunt simbolice, iar trăsăturile lor îmbină realul cu miraculosul, cu imaginarul împins la extrem. Dictatorul e reprezentat aici de Primul Magistrat, iar figurile care i se opun sunt adunate în personajul numit Studentul. În paralel, ţi se arată, faţă în faţă şi opuse, oarecum, Lumea Veche, europeană, şi cea Nouă, americană.

Totuşi, spre deosebire de alţi scriitori cubanezi sau sud-americani, la Carpentier rămân cumva distincte simbolurile de lucrurile reale. Nu se contopesc, nu pierzi ideea, nu te rătăceşti prin labirinturi, se păstrează mereu un fir roşu distinct, simplu de urmărit. Asta îl face mai uşor de digerat în comparaţie cu Marquez sau Llosa, de exemplu, care scriu într-o manieră destul de diferită.

Cel mai mult cred că mi-a plăcut prezentarea celor două lumi: cea europeană, îndeosebi Parisul în care dictatorul se retrage ades, şi cea din care provine el şi pe care o vrea supusă, cât mai supusă lui. Plus încercarea de a transpune acolo o lume care nu se potriveşte acelui loc, un fel de colonizare cu orice preţ... Lumea europeană, pe care o laudă atunci când îl acceptă şi pe care o renegă atunci când îl condamnă pentru ceea ce face acasă. Lumea americană, pe care pare să o prefere, la un moment dat, Europei, deşi nu se sfieşte să retragă de pe piaţă tot tirajul The New York Times atunci când îi prezintă adevărata faţă. (Şi îmi aduc aminte că la fel făceau mai an pesediştii noştri, care cumpărau de la chioşcuri toate ziarele în care era "vorbit de rău" vreunul de-al lor.)
O să vă pară cunoscute şi pasajele în care se vorbeşte despre luxul în care trăieşte dictatorul la Paris sau Marbella, de exemplu, în contrast cu mizeria lăsată în urmă acasă. La urma urmei, dictatorul nostru avea şi el din trăsăturile tipice ale acestei specii. Multe o să vă pară cunoscute...

Am încercat să găsesc un fragment pe care să îl aduc aici, dar mi-e prea greu să mă hotărăsc. Pentru că e un întreg şi totul se leagă, ar trebui să scriu prea mult ca să se înţeleagă de ce am ales o anumită bucată. Aşa că, vă sfătuiesc să o citiţi, veţi înţelege mai bine ce vreau să spun. E greu să sintetizezi în câteva rânduri 14 ani de viaţă politică şi socială.

Lectura e puţin greoaie, din cauza formei. Textul nu e rupt în multe paragrafe, iar frazele sunt ades foarte lungi. Dar compensează prin conţinut. Şi nu vă fie teamă că subiectul ar fi plictisitor, nu e un tratat istoric despre tiranie, nu e o carte scrisă sec, ci cu multă ironie, o ironie elegantă.

Între timp, am găsit într-un anticariat o ediţie mai veche (1986) din Ritualul primăverii, tot a lui Carpentier, pe care am început-o acum două zile.