joi, 29 aprilie 2010
miercuri, 28 aprilie 2010
Miezul nopţii cu Elvis
De câteva ore m-am blocat în vocea şi ritmul lui Elvis: Blueberry Hill, de exemplu. E foarte plăcut să-l redescoperi, să uiţi toată nebunia iscată în jurul lui. Să-l asculţi şi atât. Să-l simţi.
La fel de plăcut e când widgetul de la yahoo arată pentru următoarele zile 23, 24, 26, 26. Grade Celsius.
Şi am mai găsit o carte a lui Antunes.
Şi tre' să fac un soi de plan. Şi să mă duc la culcare. Şi nu vreau. De ce trebuie să dormim? Pierdere de vreme...
marți, 27 aprilie 2010
În aşteptare
Lumina difuză din bar mă ajută să maschez, parţial, plictisul cu care îmi pigmentez vinul din paharul plasat undeva între mine şi interlocutorul mult prea vorbăreţ din stânga mea. Dan e prins într-o discuţie şi mai plictisitoare, despre calculatoare, de cealaltă parte a mesei. Acum mai bine de 20 de minute, s-a scuzat că mă abandonează un pic în compania individului vorbăreţ de care spun, şi-a luat paharul şi s-a mutat.
Tipul de lângă mine şi-a reluat debitul verbal abandonat pentru foarte scurt timp. Cu mine vorbeşte! Nici măcar n-am reţinut cum îl cheamă.
- ...tu cu ce ziceai că te ocupi?
Mă priveşte de deasupra unei mustăţi nedefinite, nici Hitler, nici ţigănească, adică lipsită de personalitate, convins că întrebarea lui mă va face să încep un soi de spovedanie despre propria-mi persoană.
- Nu ziceam, îi răspund tot printr-un clişeu. Şi nu uit să zâmbesc la fel de clişeistic.
Clipeşte superior şi uşor ofuscat. Văd că ar insista, dar pe undeva simte că n-ar fi cea mai bună mişcare. Din experienţă, ştiu că bărbaţii de felul lui au o doză destul de mare de timiditate, ascunsă taman în spatele vorbăriei cu care fac paradă. Aşa că, pentru moment, cel puţin, intuiţia mea dă roade şi obţin mult dorita tăcere.
Din aceeaşi experienţă, mai ştiu că bărbaţii ca el, odată lăsaţi să înceapă să vorbească, să se destindă, ajung să dea afara tot ce au în cap, brut, necernut, delicat precum susţinerea unei galerii la un meci de fotbal. Şi, după ce afli cum văd ei lumea asta prin excelenţă masculină, cât sunt de impresionaţi de ultimele descoperiri ale tehnicii în materie de jocuri pe calculator şi telefoane mobile, cum salivează după actriţa aia BUNĂ... ei bine, după ce ţi-au împărtăşit toate aceste taine ale lor, nu poţi simţi decât o imensă plictiseală, care cere urgent încă un pahar cu gin. Sau un taxi.
- Mereu eşti aşa secretoasă? mai face el o încercare.
Of, Doamne, de ce nu ştiţi când să vă opriţi?
- Da, mormăiesc indiferentă, în timp ce duc mâna spre pahar, din care care vinul scade enervant de repede.
Deja simt cum mi se încing obrajii şi prevăd că, dacă Dan mai lungeşte mult discuţia lui despre computere, o să îl trimit pe fantele de lângă mine la plimbare.
Îmi rotesc privirea prin crâşmă, e plin de fum şi toată lumea pare absorbită de conversaţii mai mult sau mai puţin gălăgioase. Populaţie de diverse vârste, un amalgam la fel de ciudat ca în orice local bucureştean. Poate ceva mai mulţi studenţi aici...
Don Juan-ul de lângă mine vorbeşte acum cu tipul din cealaltă parte a lui. După expresia feţei, presupun că îi spune aceleaşi tâmpenii care mie mi-au trecut pe lângă ureche. Bine că măcar a găsit pe cineva dispus să îl asculte şi mă lasă pe mine în pace. De vizavi, Dan pare să fi observat că mă plictisesc şi îmi aruncă priviri oarecum ritmice, care spun ceva de genul imediat, dragă, imediat scap de fraierul ăsta, care oricum nu înţelege nimic din ce îi spun. Ar trebui să mai comand ceva, paharul meu e gol. Dar parcă n-aş mai bea, mai bine iau o cafea. Încerc să dau cu ochii de una dintre fetele care servesc, dar nu zăresc niciuna. Mă răsucesc, să caut şi în zona din spatele meu.
- Mai vrei vin? Ţi s-a deschis supapa? rânjeşte Dan, în timp ce îşi reia locul din dreapta mea.
- Nu, o cafea aş vrea. Sau un cappuccino, zic, continuând să mă uit după vreo ospătară.
Tot nu zăresc vreuna, aşa că mă întorc spre el, cu un aer prefăcut exasperat.
- Bine că te-ai gândit să revii, m-ai lăsat aici, pradă pentru pămpălăul ăla! şi fac semn discret cu capul spre mustaţa fără personalitate.
- Ce, a încercat să te agaţe? râde cu poftă. Nu ştiu cine e, cred că un coleg de-al lui Cătălin.
- Mă rog, n-a ajuns până la agăţat, că i-am retezat elanul.
- Mami, ne bagi şi pe noi în seamă??? zbiară, brusc, agitând din mâini spre fata care duce comanda la o masă vecină.
Aia zâmbeşte îndatoritor, înmuiată, probabil, de apelativul mami. E înăltuţă, zveltă şi cu un decolteu generos, deşi nu prea are ce arăta prin el. Din doi paşi e lângă noi, iar mâna dreaptă a lui Dan a şi poposit pe fundul ei tânăr acoperit de o fustă neagră şi scurtă, modelul clasic pentru localurile de mâna a doua.
- Un cappuccino, nu?
- Da.
- Şi mie încă o bere, îi spune fetei, fără să se oprească din pipăit şi fără ca ea să protesteze decât chicotind slab şi roşind uşor.
- Ce ziceai că îmi explici face to face? îl întreb direct, după ce mimoza şi-a notat comanda şi se îndepărtează.
- Uummm, mi se pare mie sau trepidezi de nerăbdare?
- Hai, nu fi...
Îşi aprinde relaxat şi fără grabă o ţigară, în timp ce îmi aruncă o privire prefăcut pe furiş.
- Femeile... Ştii, niciodată n-am înţeles de ce alergaţi după bărbaţii inaccesibili şi îi ignoraţi pe cei care vă cad la picioare necondiţionat.
- Inaccesibili? întreb rânjind.
Mijeşte un zâmbet ironic. Da, îi place să mă joace.
- Am fost cu el la o bere, acum câteva zile.
Face o pauză şi îmi aşteaptă reacţia, deşi nu ştiu ce reacţie aş putea avea la atât. Altceva aştept să aud.
Tipul de lângă mine şi-a reluat debitul verbal abandonat pentru foarte scurt timp. Cu mine vorbeşte! Nici măcar n-am reţinut cum îl cheamă.
- ...tu cu ce ziceai că te ocupi?
Mă priveşte de deasupra unei mustăţi nedefinite, nici Hitler, nici ţigănească, adică lipsită de personalitate, convins că întrebarea lui mă va face să încep un soi de spovedanie despre propria-mi persoană.
- Nu ziceam, îi răspund tot printr-un clişeu. Şi nu uit să zâmbesc la fel de clişeistic.
Clipeşte superior şi uşor ofuscat. Văd că ar insista, dar pe undeva simte că n-ar fi cea mai bună mişcare. Din experienţă, ştiu că bărbaţii de felul lui au o doză destul de mare de timiditate, ascunsă taman în spatele vorbăriei cu care fac paradă. Aşa că, pentru moment, cel puţin, intuiţia mea dă roade şi obţin mult dorita tăcere.
Din aceeaşi experienţă, mai ştiu că bărbaţii ca el, odată lăsaţi să înceapă să vorbească, să se destindă, ajung să dea afara tot ce au în cap, brut, necernut, delicat precum susţinerea unei galerii la un meci de fotbal. Şi, după ce afli cum văd ei lumea asta prin excelenţă masculină, cât sunt de impresionaţi de ultimele descoperiri ale tehnicii în materie de jocuri pe calculator şi telefoane mobile, cum salivează după actriţa aia BUNĂ... ei bine, după ce ţi-au împărtăşit toate aceste taine ale lor, nu poţi simţi decât o imensă plictiseală, care cere urgent încă un pahar cu gin. Sau un taxi.
- Mereu eşti aşa secretoasă? mai face el o încercare.
Of, Doamne, de ce nu ştiţi când să vă opriţi?
- Da, mormăiesc indiferentă, în timp ce duc mâna spre pahar, din care care vinul scade enervant de repede.
Deja simt cum mi se încing obrajii şi prevăd că, dacă Dan mai lungeşte mult discuţia lui despre computere, o să îl trimit pe fantele de lângă mine la plimbare.
Îmi rotesc privirea prin crâşmă, e plin de fum şi toată lumea pare absorbită de conversaţii mai mult sau mai puţin gălăgioase. Populaţie de diverse vârste, un amalgam la fel de ciudat ca în orice local bucureştean. Poate ceva mai mulţi studenţi aici...
Don Juan-ul de lângă mine vorbeşte acum cu tipul din cealaltă parte a lui. După expresia feţei, presupun că îi spune aceleaşi tâmpenii care mie mi-au trecut pe lângă ureche. Bine că măcar a găsit pe cineva dispus să îl asculte şi mă lasă pe mine în pace. De vizavi, Dan pare să fi observat că mă plictisesc şi îmi aruncă priviri oarecum ritmice, care spun ceva de genul imediat, dragă, imediat scap de fraierul ăsta, care oricum nu înţelege nimic din ce îi spun. Ar trebui să mai comand ceva, paharul meu e gol. Dar parcă n-aş mai bea, mai bine iau o cafea. Încerc să dau cu ochii de una dintre fetele care servesc, dar nu zăresc niciuna. Mă răsucesc, să caut şi în zona din spatele meu.
- Mai vrei vin? Ţi s-a deschis supapa? rânjeşte Dan, în timp ce îşi reia locul din dreapta mea.
- Nu, o cafea aş vrea. Sau un cappuccino, zic, continuând să mă uit după vreo ospătară.
Tot nu zăresc vreuna, aşa că mă întorc spre el, cu un aer prefăcut exasperat.
- Bine că te-ai gândit să revii, m-ai lăsat aici, pradă pentru pămpălăul ăla! şi fac semn discret cu capul spre mustaţa fără personalitate.
- Ce, a încercat să te agaţe? râde cu poftă. Nu ştiu cine e, cred că un coleg de-al lui Cătălin.
- Mă rog, n-a ajuns până la agăţat, că i-am retezat elanul.
- Mami, ne bagi şi pe noi în seamă??? zbiară, brusc, agitând din mâini spre fata care duce comanda la o masă vecină.
Aia zâmbeşte îndatoritor, înmuiată, probabil, de apelativul mami. E înăltuţă, zveltă şi cu un decolteu generos, deşi nu prea are ce arăta prin el. Din doi paşi e lângă noi, iar mâna dreaptă a lui Dan a şi poposit pe fundul ei tânăr acoperit de o fustă neagră şi scurtă, modelul clasic pentru localurile de mâna a doua.
- Un cappuccino, nu?
- Da.
- Şi mie încă o bere, îi spune fetei, fără să se oprească din pipăit şi fără ca ea să protesteze decât chicotind slab şi roşind uşor.
- Ce ziceai că îmi explici face to face? îl întreb direct, după ce mimoza şi-a notat comanda şi se îndepărtează.
- Uummm, mi se pare mie sau trepidezi de nerăbdare?
- Hai, nu fi...
Îşi aprinde relaxat şi fără grabă o ţigară, în timp ce îmi aruncă o privire prefăcut pe furiş.
- Femeile... Ştii, niciodată n-am înţeles de ce alergaţi după bărbaţii inaccesibili şi îi ignoraţi pe cei care vă cad la picioare necondiţionat.
- Inaccesibili? întreb rânjind.
Mijeşte un zâmbet ironic. Da, îi place să mă joace.
- Am fost cu el la o bere, acum câteva zile.
Face o pauză şi îmi aşteaptă reacţia, deşi nu ştiu ce reacţie aş putea avea la atât. Altceva aştept să aud.
luni, 26 aprilie 2010
joi, 22 aprilie 2010
De pe la noi
Spicuiri de prin lumea înconjurătoare. Pe scurt, ce-i drept:
- lumea literară şi cea aşa-zis literară de la noi sunt tot mai greţoase
- instituţia preşedintelui (nostru) are toate şansele să ajungă precum cea a lui Chavez; în orice caz, e pe drumul cel bun în privinţa asta
- mi-ar plăcea să am suficient talent să scriu o carte cu deja celebrul titlu Oraşul şi câinii; doar că în asta chiar ar fi vorba de un oraş şi de nişte câini; cum care oraş?
- a înflorit liliacul
- sper ca de 1 şi 2 mai să plece tot Bucureştiul la mare, ar fi reconfortant
- şi iar mă împiedic de ideile geniale ale lui Băsescu şi mă întreb de ce naiba oi fi rămas în ţara asta?
- totuşi, a înflorit liliacul...
miercuri, 21 aprilie 2010
Perro Come Perro
Şi un film pe care am vrut să îl aduc aici de ceva vreme, dar uitasem: Perro Come Perro. Lumea drogurilor şi a crimei din Columbia. Un film bine făcut... Destul de dur, dar nu cred că se putea face altfel.
Literatură în limba spaniolă
Pentru cine vrea să citească unele cărţi direct în spaniolă, de curând, am descoperit o librărie cu aşa ceva: Trasto.
marți, 20 aprilie 2010
luni, 19 aprilie 2010
duminică, 18 aprilie 2010
vineri, 16 aprilie 2010
joi, 15 aprilie 2010
Am vrut să citesc ziarele azi dimineaţă (o fac tot mai rar), dar după ce am văzut că Hotnews începe cu Iliescu şi cu Gorbaciov, iar Cotidianul anunţă solemn că duminică e zi de doliu naţional la noi (nu din motivele la care mă gândeam eu, că atunci ar fi doliu permanent), nici mai mult nici mai puţin decât la sugestia sindicatelor şi a nu-ştiu-căror-organizaţii-civice-care-altă-treabă-nu-au, mi-a trecut. Mai bine beau cafeaua la geam, tot nu m-am uitat de mult timp la poligon şi la CET.
miercuri, 14 aprilie 2010
luni, 12 aprilie 2010
Paria, Pascal Bruckner
Un funcţionar francez, un tânăr arheolog, tot francez, şi un agronom american – acestea sunt figurile în jurul cărora se construieşte în Paria imaginea Indiei, acel colţ de lume care continuă să-i fascineze pe occidentali, care se străduiesc să o înţeleagă şi nu reuşesc.
Marele merit al lui Pascal Bruckner este că ştie cum să te facă să te simţi atras de lucruri sau locuri care, altfel, îţi sunt indiferente sau chiar îţi par neplăcute. În cazul de faţă, India, care e descrisă exact aşa cum e, fără cosmetizări, fără retuşuri. Sărăcia şi mizeria sunt mereu vizibile, atât de evidente încât, la un moment dat, îţi dau o puternică senzaţie de disconfort. Totuşi, nu abandonezi lectura, pentru că eşti prins de întâmplări, vrei să afli mai multe şi vrei să vezi ce se mai petrece cu personajele. De altfel, şi eroul principal trece prin două porniri opuse: îl dezgustă India dar, în acelaşi timp, este atras de ea. Aici intervine simbolistica Indiei şi a Orientului, acel loc mistic şi fantastic, miraj de secole pentru restul lumii. Întâlneşti acolo pe mulţi dintre hipioţii europeni plecaţi în căutarea sinelui şi a unui sens superior al vieţii, care sfârşesc în lumea drogurilor, în mizerie şi boli, pentru că nu ştiu unde să caute, pentru că se aventurează într-o lume pe care nu o înţeleg.
Căutătorul de capete, Antonio Ortuño
Peste cartea asta am dat întâmplător, într-un anticariat. Nu cunoşteam editura şi nici autorul, dar mi-a atras atenţia coperta şi numele cu ecouri sud-americane. Mă înşelasem un pic, nu era chiar sud-american, ci mexican. Am răsfoit-o, am citit descrierea şi am luat-o. Iar acum sper să se mai traducă la noi şi altceva scris de el. Sau să învăţ spaniola, să pot citi în original…
Închipuie-ţi un film al lui Meirelles scris. Aşa încercam să-i descriu unui prieten cartea asta. Îmi pare cea mai potrivită paralelă. La asta se adaugă ironia cu care e scrisă şi iese un roman care te face să îl citeşti cu nerăbdare. Stilul nu e unul tocmai profund, dar nici banal, e potrivit cu subiectul. Aceeaşi temă a dictaturii, dintr-o altă perspectivă şi într-o altfel de relatare. Una extremă şi explicită, de data asta. Ce se poate întâmpla când la putere ajung nişte naţionalişti radicali? Crime peste crime, ziare care nu mai pot scrie decât ce şi cum vrea puterea, oameni speriaţi şi hăituiţi… Vă sună cunoscut? Doar vi se pare, prin alte părţi, dictaturile au fost mult mai sângeroase decât la noi.
duminică, 11 aprilie 2010
sâmbătă, 10 aprilie 2010
Big Bad Voodoo Daddy sau BBVD
Nu mai ştiu exact când şi cum am dat de ei... cu nişte ani în urmă, oricum. Şi au rămas într-un ipotetic top ten al meu - zic ipotetic pentru că mi-e foarte greu să îl fac, sunt prea mulţi care ar intra în el. Dar ei au rămas pentru că fac parte din categoria frumoşi nebuni şi pentru că îmi place mult the old swing.
Site.
Câteva songuri, unele le-am mai avut pe aici:
Şi mă gândeam acum la o provocare pentru Antonio: să organizezi o seară cu jazzul anilor '40-'50. Inclusiv al unor trupe contemporane care încearcă să îl învie (cum e BBDV). Nu party, doar muzică. Am şi eu destulă, dacă e nevoie, nu numai swing. Iar dacă găseşti pe cineva să şi cânte unele... În Green Hours, de exemplu.
vineri, 9 aprilie 2010
Căutare
Undeva, în spate, se aude oceanul, foşnetul abia perceptibil printre sunetele gălăgioase ce răzbat dinspre scenă. Mă ridic şi o iau încet spre plajă. Trec prin mulţimea veselă, o lume relaxată, venită aici în căutarea paradisului de o săptămână şi a uitării de sine, de trafic, de computere, de birouri impersonale din sticlă, de goana după bani. Aici e locul în care îşi pot cheltui banii, după ce timp de un an s-au străduit să-i strângă. Dar nu e un loc al cheltuielilor ostentative, ci unul discret, unde banul nu înseamnă paradă, e doar garanţia că îţi poţi cumpăra liniştea, că primeşti exact porţia de tihnă pe care o plăteşti şi pe care o căutai.
Acolo unde începe nisipul abandonez sandalele şi păşesc desculţă, deşi plaja e rece seara, neaşteptată senzaţie pe care am avut-o prima dată când am călcat aici după lăsarea întunericului şi cu care m-am obişnuit. Valurile mici dar ferme se sparg aproape tăcut de ţărm, în depărtare, albastrul apei capătă reflexe metalice sub lumina lunii şi simt cum un gând care a prins contur de cu ziuă devine tot mai hotărât să ia forma concretului: aş putea rămâne aici, fără să mai vreau să plec, fără să-mi fie teamă că voi ajunge să percep spaţiul din jur. Cu sau fără L... Poate e adevărat că toate se petrec cu un rost, poate rostul nebuniei din ultimele luni a fost ca eu să găsesc acest colţ de lume pe care altfel nici măcar nu l-aş fi ghicit. Poate că TREBUIA să ajung aici şi atât.
Azi, după ce m-am despărţit de Ines în faţa hotelului, m-a sunat Andrei, să îmi spună că soseşte cu două zile mai devreme, adică mâine după-amiază. Şi am o uşoară stare de disconfort din cauza asta, pentru că va trebui să împărţim aceeaşi cameră, pentru că o să-mi fure din spaţiul în care îmi stau împrăştiate gândurile, iar asta nu o să mă ajute deloc. Tot nu reuşesc să înţeleg pe deplin de ce face el toate astea. Eu am un motiv, nu unul, o duzină de motive, dar el? Îşi caută cel mai bun prieten. Aşa să fie?
În jumătatea de oră cât am stat întinsă în răcoarea plăcută a camerei, înfăşurată în cearceaful alb ca laptele, m-au asaltat tot felul de întrebări şi de închipuiri, care de care mai lipsite de logică. În cele din urmă, am renunţat să mă mai gândesc la altceva decât la faptul că trebuie să-l găsesc pe L, orice ar fi, trebuie să-l găsesc. Altfel o să rătăcesc toată viaţa întrebându-mă ce naiba s-a întâmplat, de fapt, ce a fost real şi ce nu, din toată povestea noastră. Pentru că asta e senzaţia pe care o am tot mai ades şi tot mai puternic: sunt un personaj dintr-o poveste care se petrece în imaginaţia cuiva, o plăsmuire care prinde viaţă doar din când în când, graţie unei minţi care manipulează totul cu o mare abilitate. De asta trebuie să dau de L, să mă conving că nu e doar o închipuire şi să scap de el o dată pentru totdeauna.
M-am învârtit aproape două ore pe străduţele din partea opusă plajelor, în zona de sus a coastei, un fel de coline presărate cu şiruri de case albe, mărginite de aceiaşi palmieri şi aceiaşi leandri de care nu mă mai satur. Linişte, peste tot domnea o linişte în care orice sunet pe un ton mai ridicat decât vorbitul normal părea o impietate. Dar nu în sensul în care ţi-o impune atmosfera dintr-o biserică, de exemplu, ci altfel, o linişte laică, tăcerea firească a siestei, a omului împăcat cu sine, pentru care odihna e un superlativ. Câte o maşină strica, din când în când, armonia. Dacă n-aş fi ajuns la o străduţă ce cobora panta spre o alta, unde erau mai multe magazine şi restaurante, aş fi putut jura că am nimerit într-o lume nelocuită de oameni.
Ca în fiecare după-amiază, mergeam fără ţintă, mă lăsam dusă de paşi şi de privirea atrasă de cine ştie ce clădire sau de cine ştie ce obiect pastelat din vreo vitrină cu suveniruri. Aşa am ajuns într-un magazin cu obiecte de artizanat indian, unde, pentru o clipă, am încetat să mai respir: un bărbat care studia cu atenţie nişte desene, tablouri, nu ştiu cum să le zic, cu spatele spre mine, aducea leit cu L. Purta chiar o cămaşă ca a lui, una care ştiu că nu prea îi place. Era cât pe ce să îl strig, dar s-a întors să o întrebe ceva pe vânzătoare şi am realizat că nu era el...
Acolo unde începe nisipul abandonez sandalele şi păşesc desculţă, deşi plaja e rece seara, neaşteptată senzaţie pe care am avut-o prima dată când am călcat aici după lăsarea întunericului şi cu care m-am obişnuit. Valurile mici dar ferme se sparg aproape tăcut de ţărm, în depărtare, albastrul apei capătă reflexe metalice sub lumina lunii şi simt cum un gând care a prins contur de cu ziuă devine tot mai hotărât să ia forma concretului: aş putea rămâne aici, fără să mai vreau să plec, fără să-mi fie teamă că voi ajunge să percep spaţiul din jur. Cu sau fără L... Poate e adevărat că toate se petrec cu un rost, poate rostul nebuniei din ultimele luni a fost ca eu să găsesc acest colţ de lume pe care altfel nici măcar nu l-aş fi ghicit. Poate că TREBUIA să ajung aici şi atât.
Azi, după ce m-am despărţit de Ines în faţa hotelului, m-a sunat Andrei, să îmi spună că soseşte cu două zile mai devreme, adică mâine după-amiază. Şi am o uşoară stare de disconfort din cauza asta, pentru că va trebui să împărţim aceeaşi cameră, pentru că o să-mi fure din spaţiul în care îmi stau împrăştiate gândurile, iar asta nu o să mă ajute deloc. Tot nu reuşesc să înţeleg pe deplin de ce face el toate astea. Eu am un motiv, nu unul, o duzină de motive, dar el? Îşi caută cel mai bun prieten. Aşa să fie?
În jumătatea de oră cât am stat întinsă în răcoarea plăcută a camerei, înfăşurată în cearceaful alb ca laptele, m-au asaltat tot felul de întrebări şi de închipuiri, care de care mai lipsite de logică. În cele din urmă, am renunţat să mă mai gândesc la altceva decât la faptul că trebuie să-l găsesc pe L, orice ar fi, trebuie să-l găsesc. Altfel o să rătăcesc toată viaţa întrebându-mă ce naiba s-a întâmplat, de fapt, ce a fost real şi ce nu, din toată povestea noastră. Pentru că asta e senzaţia pe care o am tot mai ades şi tot mai puternic: sunt un personaj dintr-o poveste care se petrece în imaginaţia cuiva, o plăsmuire care prinde viaţă doar din când în când, graţie unei minţi care manipulează totul cu o mare abilitate. De asta trebuie să dau de L, să mă conving că nu e doar o închipuire şi să scap de el o dată pentru totdeauna.
M-am învârtit aproape două ore pe străduţele din partea opusă plajelor, în zona de sus a coastei, un fel de coline presărate cu şiruri de case albe, mărginite de aceiaşi palmieri şi aceiaşi leandri de care nu mă mai satur. Linişte, peste tot domnea o linişte în care orice sunet pe un ton mai ridicat decât vorbitul normal părea o impietate. Dar nu în sensul în care ţi-o impune atmosfera dintr-o biserică, de exemplu, ci altfel, o linişte laică, tăcerea firească a siestei, a omului împăcat cu sine, pentru care odihna e un superlativ. Câte o maşină strica, din când în când, armonia. Dacă n-aş fi ajuns la o străduţă ce cobora panta spre o alta, unde erau mai multe magazine şi restaurante, aş fi putut jura că am nimerit într-o lume nelocuită de oameni.
Ca în fiecare după-amiază, mergeam fără ţintă, mă lăsam dusă de paşi şi de privirea atrasă de cine ştie ce clădire sau de cine ştie ce obiect pastelat din vreo vitrină cu suveniruri. Aşa am ajuns într-un magazin cu obiecte de artizanat indian, unde, pentru o clipă, am încetat să mai respir: un bărbat care studia cu atenţie nişte desene, tablouri, nu ştiu cum să le zic, cu spatele spre mine, aducea leit cu L. Purta chiar o cămaşă ca a lui, una care ştiu că nu prea îi place. Era cât pe ce să îl strig, dar s-a întors să o întrebe ceva pe vânzătoare şi am realizat că nu era el...
marți, 6 aprilie 2010
Dintr-un jurnal (3)
Yeeee, mi s-au întors cîntăreţii din vecini! Zău că le-am simţit lipsa. Într-o zi, s-ar putea să mă duc pînă la ei şi să le spun ceva de genul: Salut, eu sînt aia care vă suportă la orice oră din zi sau noapte şi care are tendinţa să dea volumul mai tare, din telecomandă, cînd vă aude. Mă gîndeam că e momentul să ne cunoaştem.
Mai devreme am dat peste Din prea multă dragoste, care e a-nu-ştiu-cîta-oară pe HBO, şi era scena în care tipa, în aşteptarea lui, trage o duşcă zdravănă dintr-o sticlă. Şi de fiecare dată cînd văd filmul ăsta mă întreb ce bea. După forma sticlei şi după culoarea lichidului (un albastru turbat), sînt doar două opţiuni: spirt sau detergent de vase (că scena e în bucătărie). Mda, nu ştiu cum să mă lămuresc. Dar îmi place Ashton Kutcher, e foarte natural.
(22 nov 2006)
***
Azi am aflat că primăria din TM va cheltui nişte miliarde... destule... ca să organizeze în noaptea de anul nou un mega-show - lumini, balet, muzică, alea-alea - care să marcheze intrarea în UE. Iar pentru asta au angajat chiar un regizor, adică unul care să le spună ceva de genul “băi, reflectorul ăla să bată pe catedrală, trupa aia intră pe scenă după aialaltă, artificiile alea roşii să vină după alea albastre etc. etc. etc.” Mă, nene, e stupid, pur şi simplu, stupid! Oare cum ar fi ca o parte din miliardele alea să o dea măcar pentru adunat mizeriile de prin oraş? Că deja e jale. Nu vorbesc de alte chestii grele, nu, dar măcar asta să facă. A nu ştiu cîta oară constat că, la fel ca în alte oraşe din ţara asta, singura problemă e stabilirea priorităţilor. Nu lipsa banilor, nici vorbă, doar stabilirea priorităţilor. Iar povestea asta cu spectacolele pentru intrarea în UE...
Mda.
(22 nov 2006)
***
Azi am aflat că primăria din TM va cheltui nişte miliarde... destule... ca să organizeze în noaptea de anul nou un mega-show - lumini, balet, muzică, alea-alea - care să marcheze intrarea în UE. Iar pentru asta au angajat chiar un regizor, adică unul care să le spună ceva de genul “băi, reflectorul ăla să bată pe catedrală, trupa aia intră pe scenă după aialaltă, artificiile alea roşii să vină după alea albastre etc. etc. etc.” Mă, nene, e stupid, pur şi simplu, stupid! Oare cum ar fi ca o parte din miliardele alea să o dea măcar pentru adunat mizeriile de prin oraş? Că deja e jale. Nu vorbesc de alte chestii grele, nu, dar măcar asta să facă. A nu ştiu cîta oară constat că, la fel ca în alte oraşe din ţara asta, singura problemă e stabilirea priorităţilor. Nu lipsa banilor, nici vorbă, doar stabilirea priorităţilor. Iar povestea asta cu spectacolele pentru intrarea în UE...
Mda.
- Cred că sărim peste iarnă anul ăsta, azi au fost 16 grade.
- Nu fi rea, o să ningă! Într-o bună zi…
- Ba să nu ningă, nu mai vreau să ningă... Ce mai faci, domniţă? Matematicile-s bine, sănătoase?
(6 dec 2006)
**
Azi, mi-a atras atenţia o puştoaică de vreo cinci ani, îmbrăcată într-o grămadă de tonuri ţipătoare, într-una dintre cele mai proaste combinaţii, plus un lanţ gros din aur scos peste tricou. Şi mă gândeam: da, la urma urmei, şi prostul gust se învaţă de mic.
(28 mai 2007)
(6 dec 2006)
**
Azi, mi-a atras atenţia o puştoaică de vreo cinci ani, îmbrăcată într-o grămadă de tonuri ţipătoare, într-una dintre cele mai proaste combinaţii, plus un lanţ gros din aur scos peste tricou. Şi mă gândeam: da, la urma urmei, şi prostul gust se învaţă de mic.
(28 mai 2007)
luni, 5 aprilie 2010
sâmbătă, 3 aprilie 2010
Clişee
-La ce biserică mergeţi?
-Biserică?
sau
- Unde mergeţi de Paşti?
- De ce trebuie să mergem undeva?
Adevăru-i că nu înţeleg pornirea asta dementă de a fugi de acasă cum ai o zi liberă sau cum e vreo sărbătoare... Faci tone de cumpărături, găteşti cât pentru un regiment, sfârşeşti frânt de oboseală, dar nu te odihneşti, încarci totul în maşină şi te zoreşti spre nu ştiu ce coclauri, unde o să împarţi câmpul cu alţi disperaţi cărora le e frică să stea acasă. Sau, dacă te crezi de lume bună, te urci într-un avion şi dai fuga naiba ştie în ce loc mai mult sau mai puţin sfânt sau la modă, unde se înghesuie alte câteva mii ca tine, faci act de prezenţă şi sute de poze, apoi te întorci acasă cu marea satisfacţie că te-ai încadrat perfect într-un clişeu elegant, spre deosebire de ăia care şi-au mâncat mielul într-un clişeu mai puţin stilat, la iarbă încă nu prea verde.
Printre bucătăreli (anul ăsta fac doar cât vreau şi ce vreau, fără ameninţarea unor musafiri), o să încerc să povestesc despre isteria sărbătorilor pascale de cândva la ţară şi despre un obicei stupid adoptat de ardeleni de la unguri.
-Biserică?
sau
- Unde mergeţi de Paşti?
- De ce trebuie să mergem undeva?
Adevăru-i că nu înţeleg pornirea asta dementă de a fugi de acasă cum ai o zi liberă sau cum e vreo sărbătoare... Faci tone de cumpărături, găteşti cât pentru un regiment, sfârşeşti frânt de oboseală, dar nu te odihneşti, încarci totul în maşină şi te zoreşti spre nu ştiu ce coclauri, unde o să împarţi câmpul cu alţi disperaţi cărora le e frică să stea acasă. Sau, dacă te crezi de lume bună, te urci într-un avion şi dai fuga naiba ştie în ce loc mai mult sau mai puţin sfânt sau la modă, unde se înghesuie alte câteva mii ca tine, faci act de prezenţă şi sute de poze, apoi te întorci acasă cu marea satisfacţie că te-ai încadrat perfect într-un clişeu elegant, spre deosebire de ăia care şi-au mâncat mielul într-un clişeu mai puţin stilat, la iarbă încă nu prea verde.
Printre bucătăreli (anul ăsta fac doar cât vreau şi ce vreau, fără ameninţarea unor musafiri), o să încerc să povestesc despre isteria sărbătorilor pascale de cândva la ţară şi despre un obicei stupid adoptat de ardeleni de la unguri.
joi, 1 aprilie 2010
Azi
Senzaţie de aşteptare. Nu a ceva anume, nu aştept concret. Sau poate că da...
O carte deschisă: Întoarcerea caravelelor. O alta după ea: Semiluna şi haosul. Şi una pe drum: Zborul reginei.
Soare.
Cafea.
Cumpărături (mrrrrrrr).
Cum poţi îmblânzi o migrenă?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Nu mai ştiu exact când şi cum am dat de ei... cu nişte ani în urmă, oricum. Şi au rămas într-un ipotetic top ten al meu - zic ipotetic pentr...
-
Se poate ca într-o sâmbătă seara, obosită, să te uiţi la un film, nu contează la care anume, pentru că e genul de film despre care cei mai m...
