Acceptare

Există un timp între momentul în care se naşte iluzia şi cel în care ea e cât pe ce să devină realitate, timp care transformă circumstanţele şi deformează iluzia. Aşa se face că ea nu mai apucă să devină realitate. Dar tu continui să alergi după ea, încă mai crezi în silueta ei frumoasă şi amăgitoare, fără să realizezi că totul s-a terminat, că ceea ce tu mai crezi că e iluzia ta dragă ţi-a scăpat printre degete, precum nisipul. Încă mai ai senzaţia că îl ai în palmă, deşi el e de mult pe jos, undeva în urma ta, sub tălpile celor care trec pe acolo.
Sunt atât de lucidă în clipa asta, încât îmi doresc cu disperare să pot da timpul înapoi la acel moment în care am primit primul mesaj de la L şi să aleg să nu îi fi răspuns. Dar nu se poate. Ştiu. La fel cum ştiu că toate eforturile mele din ultimele luni n-au fost decât o agonie, o încercare zadarnică de a schimba un fapt consumat.
La una dintre cafenelele de lângă plajă pare să fi venit cineva să deschidă. E devreme, plaja goală, doar eu şi încă doi-trei rătăciţi suntem atât de matinali. Mai stau câteva minute, apoi mă duc să iau o cafea. E singurul lucru bun pe care îl pot face în clipa asta. Soarele se ridică alene undeva la orizont, întinderea albastră e calmă şi are sclipiri jucăuşe, ici şi colo. Clădirile albe de pe coastă par nişte oameni de zăpadă în aşteptare. Anacronici oameni de zăpadă. E atâta linişte... Cum o fi iarna aici? Mai puţin spectaculoasă decât la noi. Şi mai curată. Trebuie să fie pustiu. Doar proprietarii excentrici ai unor vile şi puţinii localnici. Un colţ de lume care se odihneşte iarna şi care e ca o pisică tolănită la soare, vara.
Buzunarul stâng al hanoracului meu zbârnâie. Mobilul. E Andrei. Îl las să sune.
Mă ridic de pe treptele din beton şi mă îndrept spre singura cafenea deschisă, în care tocmai am văzut că a mai intrat cineva, aşa că nu o să fiu primul client. Încă e răcoare bine, deşi mai târziu va fi cald, după seninul care se întrevede. Iar sună telefonul. Tot Andrei. Azi e ultima zi pentru care avem rezervare la hotel. Nu vreau să plec, iar dorinţa asta nu are legătură cu L. Pur şi simplu, vreau să rămân aici. O să tânjesc după locul ăsta, chiar o să tânjesc... În clipa asta, Bucureştiul îmi pare un imens bazar, un haos prăfuit, un loc îndepărtat care nu mă mai atrage cu nimic. Nici măcar de plimbările de după-amiază pe străduţele vechi nu mai îmi e dor. Mă gândesc cu groază la senzaţia de sufocare pe care o să mi-o dea traficul, mulţimea disperată de la metrou, băltoacele de pe străzi în zilele ploioase ce vor veni, clădirile gri, lipsa de perspectivă, privirea care se izbeşte de blocul de peste drum...
Uşa cafenelei e deschisă, iar din boxe se aud discret nişte ştiri în portugheză, cred că e vreun radio local. Îmi rotesc privirea peste mese, să văd care colţ mă atrage. Singura masă dinspre geam e ocupată. Nu, nu e L, deşi mi-aş fi dorit. Nici măcar surprinsă n-aş mai fi fost dacă l-aş fi văzut aici. Cred că mi-am consumat toată rezerva de surprindere ieri, în curtea lui Ines. Mă aşez la o masă de la care se vede puţin din plajă şi o bucată mică de ocean. Ospătarul negricios, figură tipică de portughez, zâmbeşte plin de energie când îşi notează cu gesturi largi cafeaua pe care o cer. Cred că a lucrat în vreun restaurant, de acolo are mişcările astea ample.
Lumina de afară începe să capete reflexe de la soarele care de-acum e sus. Nisipul încă se odihneşte, respiră linişte, abia dacă sunt trei-patru matinali care privesc apa de parcă ar aştepta să iasă cineva din ea. Da, o să-mi lipsească prea mult locul ăsta. La dracu', L, de ce a trebuit să te urmez, de ce n-am acceptat lucrurile aşa cum erau? Nici nu ştiu de ce am venit. Să vorbesc cu el? De ce? Ce să-i spui unui om care a ales să plece cu sufletul tău pe furiş? Cum să-i explici nefericirea pe care ţi-a provocat-o? Disperarea care te-a făcut să străbaţi jumătate de lume doar ca să afli de ce.