Decizie

Privirea mea se mută pe geam, la plajă, la ocean, la soare, la liniştea asta care nu mă mai lasă să plec.
- El a ales, trebuie să treci mai departe...
Să trec mai departe? Dar poate că şi eu am ales.
Nu am energia necesară pentru un astfel de dialog. În general, cuvintele mele sunt lipsite de voinţă într-o discuţie care ştiu că poate aluneca spre explicaţii, spre ceartă, spre reproşuri, spre tot ce înseamnă vulgaritate. Şi nu e vorba despre vulgaritatea clasică, ci despre vulgaritatea intenţiei din spatele unei astfel de discuţii. Uneori, încerc să ţin pasul cu interlocutorul, să particip, să mă înfurii şi să aduc acelaşi gen de argumente nervoase ca ale lui, dar la scurt timp îmi dau seama că e inutil, eu nu ştiu să fiu aşa. Eu pot doar să privesc de undeva din margine astfel de discuţii, să aştept ca lucrurile să se cearnă şi abia apoi să intervin, la adăpostul gândurilor deşirate cu calm. Asta nu înseamnă că nu mă revolt. Doar că revoltele mele sunt altfel.
- Hai să facem bagajele.
- Nu vreau să plec.
Zbang! Cuvintele au ieşit fără să mă întrebe. Oricum ar fi ieşit, până la urmă. Aprinde o ţigară, se încruntă preţ de două gânduri fugare, se lasă pe spate în scaunul din lemn, pe care or fi stat cine ştie câte duzini de turişti, şi mă fixează iar. Între noi, peste masă, pluteşte aceeaşi tăcere aglomerată, plină de nopţi nedormite, vise întrerupte, închipuiri, întrebări, senzaţii, mâini neatinse. Un nor de lucruri nespuse.
Când alţii te ţin prizonier, încerci să evadezi, cauţi cu disperare ieşirea, geamul spart. Dar când eşti propriu-ţi prizonier, ce faci?