- L-ai auzit pe Băsescu aseară? se aude în dreapta mea.
- Daaaa, vine cu entuziasm confirmarea. Ştie Dumnezeu ce să mai cred.
Doi bărbaţi ce par trecuţi de 50 de ani fac recenzia ştirilor de seara trecută, iar Dumnezeu pare, şi în cazul ăsta, arbitrul perfect.
- Daaaa, vine cu entuziasm confirmarea. Ştie Dumnezeu ce să mai cred.
Doi bărbaţi ce par trecuţi de 50 de ani fac recenzia ştirilor de seara trecută, iar Dumnezeu pare, şi în cazul ăsta, arbitrul perfect.
Românul are o fatalitate înnăscută, îmbinată la perfecţiune cu un soi de indiferenţă providenţială. De câte ori se întâmplă ceva, auzi: O fi cum o vrea Domnul, Ce-o da Dumnezeu, maică, Aşa a fost să fie, ne-o ajuta Dumnezeu şi de data asta. De când a fost creştinat, românul aşteaptă ca Dumnezeu să îi rezolve problemele. Iar efectele sunt cele care se văd cu ochiul liber.
Mă uit la ei, zilnic, în cutiile astea mizerabile pe care socialist le numim mijloace de transport în comun şi toată lumea pare că se perfecţionează în politică. Ţara e o imensă Poiană a lui Iocan. Dimineaţa, se face retrospectiva buletinelor de ştiri de seara şi a tocşourilor de noapte. Să-i vezi pe toţi cum ştiu pe de rost ce s-a vorbit la televizor: Ce i-a spus-o icsulescu lu' ăla, să mor io, Da, dar nici ăla nu era prost, ai văzut cum a întors-o, că el nu… şi tot aşa, replică cu replică, de zici că le-a dat cineva să facă un conspect din toate emisiunile. După care urmează interpretările personale. Ei, şi aici devine interesant. Zeci de necunoscuţi, câţi sunt în autobusul ăla, devin, brusc, parteneri de conversaţie. Se formează chiar tabere, cine cui ia apărarea, cine pe cine critică şi vorbesc cu atâta însufleţire că, fără să vrei, rămâi cu ochii aţintiţi la ei şi cu gândul la ce povestesc, mai-mai să uiţi să cobori.
Mă uit la ei, zilnic, în cutiile astea mizerabile pe care socialist le numim mijloace de transport în comun şi toată lumea pare că se perfecţionează în politică. Ţara e o imensă Poiană a lui Iocan. Dimineaţa, se face retrospectiva buletinelor de ştiri de seara şi a tocşourilor de noapte. Să-i vezi pe toţi cum ştiu pe de rost ce s-a vorbit la televizor: Ce i-a spus-o icsulescu lu' ăla, să mor io, Da, dar nici ăla nu era prost, ai văzut cum a întors-o, că el nu… şi tot aşa, replică cu replică, de zici că le-a dat cineva să facă un conspect din toate emisiunile. După care urmează interpretările personale. Ei, şi aici devine interesant. Zeci de necunoscuţi, câţi sunt în autobusul ăla, devin, brusc, parteneri de conversaţie. Se formează chiar tabere, cine cui ia apărarea, cine pe cine critică şi vorbesc cu atâta însufleţire că, fără să vrei, rămâi cu ochii aţintiţi la ei şi cu gândul la ce povestesc, mai-mai să uiţi să cobori.
Desigur, ăsta e doar începutul, că toată istorisirea se termină seara, la una mică, unde deja se discută probleme grele, alegerile, corupţia şi, normal, criza. După care, ajunşi acasă, o iau de la capăt în faţa televizorului. Şi uite aşa reuşeşte românul să uite că nu mai are bani, că trebuie să împrumute iar, leafa fiind departe, şi multe altele. Dar de un lucru se declară mulţumit: e la zi cu tot ce mişcă pe la televizor, başca prin unele ziare, deci e un om informat.
Mi-au îngheţat mâinile, am uitat mănuşile pe măsuţa din hol. Dacă n-aş şti că un taxi stă în trafic mult prea mult, aş renunţa să mai aştept tramvaiul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu