Contraste

M-a iritat vântul... Ridică în aer tot praful de pe străzi. Cred că mi-a intrat praf şi-n suflet. Acum plouă. Oarecum mocăneşte. Merge cu muzica lentă şi cafeaua caldă. Îmi place că am geamul imediat lângă mine şi la adăpostul lui încerc să-mi fac ordine în gânduri. Pândesc ploaia şi mă străduiesc să îmi strunesc imaginaţia. Pentru că îţi dă târcoale...
Mi-ar plăcea să îmi spui o poveste în şoaptă, să am ochii închişi şi să protestez când te opreşti. Ştii, ca în după-amiezele alea ploioase, uşor întunecate, când stai ascuns între perne, într-un plăcut abandon.

Există o limită clară între dorinţă şi raţiune? Nu, nu vreau să ţin cont de ea, întreb doar.

Nu-mi vine să fac ordine în jurul meu, am împrăştiat totul pe aici, apoi m-am abandonat cafelei şi aşteptării.
În sfârşit, muzică!
Unde eşti?
Zilele astea au fost o lecţie de răbdare pentru mine.
Mi-a fost frig în tren...

Câteva luminiţe de la geamurile din blocul de vizavi clipesc spre mine, spărgând întunericul. O umbră mi se opreşte din când în când pe chip, la gândul că, într-o bună zi, fericirea asta o să îşi ceară preţul. Pentru că, da, toate se plătesc, într-un fel sau altul.

Mă gândeam (nu pentru prima dată) azi-noapte că e absurd să ceri garanţii de fericire când iei o decizie. Nu există garanţii de libertate şi fericire. Ţi le clădeşti singur. Spun asta pentru că cei mai mulţi nu au curaj să trăiască nici măcar intensitatea unui sentiment dacă nu văd un minimum de pretinsă garanţie că totul o să iasă aşa cum vor ei, cât mai comod şi cât mai puţin dureros. Laşitate supremă...

Mă tentează două chestii, cât se poate de opuse în esenţă, şi ambele ar fi considerate la fel de inutile de către o minte pragmatică. Vechile mele contraste. Uneori, am impresia că în mine trăiesc două fiinţe care nu seamănă deloc, care sunt doar nevoite să împartă acelaşi corp în care s-au întrupat. Ba da, un liant cred că există între ele: visarea. Pasul dincolo de convenţii...