(posibil) epilog

Un tip negricios, tuns periuţă, cu nişte blugi spălăciţi şi un tricou verde închis, un pic prea larg pe trupul altfel bine conturat, se aşează la pian şi zâmbeşte larg, în timp ce îi face cu mâna unui bărbat aflat la două mese de mine. Bărbatul, însoţit de două femei, o negresă cu un aer plictisit şi o albă elegant îmbrăcată, prea elegant pentru atmosfera difuză din bar, îi răspunde cu un zâmbet la fel de amplu. Un alt tip, un pic dolofan, cu părul lung adunat într-o coadă, trage un scaun înalt aproape de pian, cu o trompetă în cealaltă mână. La mese încep aplauzele. Aproape în acelaşi timp, se aud primele sunete scoase de pian, doar nişte acorduri oarecare, pianistul atinge clapele cu dezinvoltură, primul contact, salutul, regăsirea dintre om şi instrument. Pe micuţa scenă improvizată într-un colţ al barului se sting luminile, rămâne doar o nuanţă roşiatică deasupra pianului.
Cu un gest oarecum instinctual, verific dacă paharul meu cu gin e la locul lui, scrumiera, bricheta şi pachetul de ţigări subţiri. Ochii îmi fug iar la degetele agere ale negriciosului, care continuă să tatoneze clapele, vorbind în acelaşi timp ceva cu trompetistul căţărat pe scaun, cu un pahar într-o mână. În jurul lor umblă tăcut, ca nişte feline, cu paşi fandaţi sau săltaţi, doi tipi care aranjează nişte cabluri. Parcă ar dansa... Dacă eşti atent la acordurile pianului, poţi stabili o legătură între ele şi mişcările lor. Aplauzele s-au estompat, înlocuite din nou de glasurile şoptite, clinchetele paharelor sau ale sticlelor, râsetele insinuate printre vălătuci de fum şi tăcerile ascunse prin colţuri.
Un miros uşor dulceag, de vanilie şi flori, mă face să-mi iau privirea de la pian. Femeia elegantă de la masa bărbatului căruia pianistul îi făcuse mai devreme cu mâna trecuse pe lângă mine, în drum spre toaletă, probabil. Parfumul a rămas în urma ei, ca o boare lentă şi plăcut ameţitoare. Mă întreb ce o fi. Încerc să mai adulmec, să-l mai simt o dată, la fel de puternic, dar deja s-a risipit printre celelalte mirosuri. Ţigări, alcool, arome, alte parfumuri, transpiraţia dintre ele.
Întotdeauna mi-a plăcut să stau singură într-un bar în care este muzică live, cu un pahar de gin în faţă, să las sunetele să-mi alunece printre simţuri şi să urmăresc lumea, să încerc să ghicesc poveştile celor din jurul meu. Fără să simt nevoia să fiu cu cineva, fără să vreau să fac conversaţie. Sentimentul că sunt acolo şi că sunetele scoase de instrumente şoptesc întâmplări pe care mi le imaginez mi-e de ajuns de fiecare dată când vreau să aparţin şi nu ştiu cum.
Felinele care aranjau cablurile se retrag, şi-au încheiat numărul. Se face linişte. Un pahar lovit de un altul se aude undeva în spate, un râs întârziat, pianul începe să picure uşor. Nu îmi dau seama ce e, până când se aud primele acorduri de trompetă, sunete curate, poţi auzi timpul cum se scurge printre ele. My Funny Valentine. Aplauzele revin, semn de recunoaştere. Parfumul de mai devreme îmi şterge din nou simţurile. Femeia elegantă se întoarce la masă.
Până recent, am sperat că lucrurile se vor termina altfel, chiar am crezut că a rămas deschisă o portiţă undeva, o deschizătură mică, pe care să se poată strecura acel ceva pe care îl speram. Dar viaţa nu îţi oferă de două ori acelaşi lucru. La fel cum nu poţi merge de două ori pe acelaşi drum, exact pe aceeaşi bucată de drum, pe urmele paşilor făcuţi deja. Odată ce ai ales, nu mai ai cale de întoarcere la realitatea anterioară. Sigur, poţi să revii, dar nu vei mai găsi nimic la fel. Orice alegere, oricât de neînsemnată în aparenţă, va modifica totul, pentru totdeauna. O ireversibilitate pe care o simţi, efectiv o simţi atunci când vrei să te întorci.