El Misionero

Ce-ar fi dacă...

Oare ce s-ar face românii fără internet? Ce ar face ei dacă n-ar mai avea de citit ştirile sau "ştirile" politice, dacă n-ar exista blogurile "politice" , dacă n-ar mai avea unde să scrie comentarii care constau doar din ":))" , dacă n-ar mai fi forumurile, unde să îşi dea cu presupusul despre orice, dacă... Probabil că ar creşte vânzările de antidepresive, pentru că ar fi nevoiţi să se apuce de ceva cu adevărat util şi ar fi foarte trişti. Sau ar trebui să ia în serios povestea aia cu get a life.

Hazard

Orice fiinţă vie tinde spre homeostază - încearcă să-şi stabilizeze relaţia cu mediul la cel mai simplu nivel posibil. Vrea siguranţă, stabilitate şi simplitate.
Pe de altă parte, tendinţa hazardului este să creeze nesiguranţă, instabilitate şi complexitate. Totuşi, fiinţele evoluează prin hazard, nu prin homeostază. Viaţa evoluează prin mutaţii - termenul ştiinţific pentru jocul hazardului. Mutaţiile sunt forme subite, inexplicabil modificate, ale unei specii. Sunt accidente. Toate fiinţele vii evoluează prin accident. (...) Fără accident, biologia ar fi un univers de amibe. Fără accident, cultura ar fi un univers al societăţilor primitive. Fără accident, omul ar fi un univers de tăntălăi normali.
(Luke Rhinehart, Întoarcerea Omului-Zar)

Tot de sezon

- Primăvară aveţi?
- Vrac nu avem, doar la pungă. Mai sunt două. Acolo. Şi nu ştim când mai primim.

Pe margine de cafea

În general vorbind, ne raportăm prea mult la alţii, avem tendinţa să facem diverse în aşa fel încât să placă altora. Până la un punct, e ok, numai că, de cele mai multe ori, lumea trece de punctul ăla.
Încerc să reiau anumite activităţi pe care le-am neglijat şi constat că exerciţiul e al naibii de important.
Şi cred că adevărata provocare e să dai formă spuselor. Altfel, arată ca o îngrămădire de cuvinte rămasă după un tsunami.
Senzaţie de aşteptare. Nu ştiu dacă a ceva anume. Doar aşteptare.
Cafea ţinută pe margine.
Azi sunt un puzzle. Când accepţi să devii vulnerabil trebuie să te aştepţi şi la asta. O linie foarte subţire...
Mi-e dor de un loc unde nu mă ştie nimeni, să mă plimb cu mâinile în buzunare.
Şi mă uit la unii cum continuă să trăiască mai liniari decât o riglă, fără ca măcar să îşi dea seama de asta...

la nuit on s'inventait de la lumière

Graveyard

Concluzii

Câteva concluzii ale ultimelor săptămâni:

- când unii susţin cu tărie că vor să facă ceva, nu trebuie automat să crezi şi că sunt în stare
- inteligenţa nu e o garanţie nici pentru bun simţ (ăsta e un caz), nici pentru consecvenţă (astea sunt alte cazuri)
- când viaţa îţi dă un şut în cur, nu-l aştepta pe sfântul duh să-ţi facă un favor, fă-ţi singur
- editurile de la noi creditează cu încredere orice mizerie scrisă de un străin, dar nici nu se uită pe manuscrisele (fie ele şi comerciale) românilor, fără un element cheie: faimoasele relaţii
- categoric, în martie încă nu e primăvară
- am mai încercat o dată să văd Eu când vreau să fluier...; degeaba
- oraşul ăsta începe să-mi fie mic
- e drept că, dacă n-ar fi existat religia, oamenii ar fi inventat un soi de echivalent al ei... dar poate că era mai bun
- pe măsură ce înaintezi în vârstă, devii tot mai selectiv: cu ce citeşti, cu cine socializezi etc.; probabil, conştientizezi că nu ai suficient timp pentru orice aiureală şi devii oarecum egoist
- albul e frumos doar prin contrast cu altceva

Strugaţki

I-am descoperit pe fraţii Strugaţki. Oraşul damnat. Îmi plac(e).

Carmen

Dintr-un jurnal

Mda, inca o data ma conving ca nicio minune nu tine mai mult de trei zile. Fix trei zile au fost punctuali si harnici mesterii mei. Iar azi... ei bine, azi, pe la 9, a venit un injineur mai derutat ca mine, sa imi spun ca-tre’-sa-lamureasca-nu-stiu-ce-cu-patronul-dar-sa-stau-linistita-ca-totul-e-ok-ei-vin-imediat-si-continua-bla-bla-bla. „Vreau doar sa ma anuntati si pe mine in timp util la ce ora veniti, ca stau lipita de casa asteptandu-va.” "Sigur-nici-o-problema-azi-clar-venim-va-anunt.” Si dus a fost.
De atunci, am baut doua cafele, am mancat niste cartofi frantuzesti ramasi de ieri, cateva capsuni, am citit un pic, am vrut sa scriu ceva dar nu ma pot concentra, am facut ture pe balcon, am ascultat muzica, am spalat coffee-maker-ul, am oprit muzica, am rontait fulgi de porumb, m-am batait pe pat uitandu-ma pe pereti, am deschis geamurile, am facut o tura cu telecomanda pe la tivi, acum e un filmulet simpatic pe HBO dar l-am mai vazut, am citit ziarele, am curatat e-mail-ul plin de aiureli, am inchis un geam ca era curent, am prins o musca, am tradus 10 minute si am renuntat, am urmarit un paianjen mic-mic ce se plimba pe pervaz... e ora 12, incep sa ma enervez.

(21 mai 2007)

**
Am văzut că lumea începe să numere cît mai e pînă la finele anului. Mi se pare o sărbătoare stupidă. Să te bucuri că a mai trecut un an. Cînd mai toţi şi-ar dori, de fapt, să dea timpul înapoi.
Eu îmi doresc un revelion pe o plajă foarte puţin populată (sau chiar pustie), unde nopţile sînt calde, fără artificii, lumînări, pocnitori, nelipsita şampanie de prost gust, mese greţos de încărcate, femei machiate excesiv, muzică gălăgioasă, bărbaţi insistenţi pînă la enervare, glume insipide la teve... doar nisip sub tălpile goale, apă, linişte, cerul cu o mulţime de puncte luminoase - "close but distant"... ar fi ideal.
(29 decembrie 2006)

**
Nu-mi place cu geamurile dezgolite, am strania senzaţie că dincolo de ele sînt mai multe perechi de ochi care îmi pîndesc gîndurile. Unora le place să se expună astfel, să pozeze la adăpostul geamurilor nude... Mie nu. Eu am nevoie de un spaţiu doar al meu, în care să îmi pot ghemui tristeţile, să-mi ascund îndoielile şi să-mi aşez pe jos cuvintele.
În noaptea asta cred că o să dorm...
(12 decembrie 2006)

**

Cred că o să încerc să fac rost de un contract pe un vas din ăla de croazieră, pentru vecinii mei cîntăreţi. Aşa o să fie plecaţi suficient de mult timp şi suficient de departe de mine.

(14 decembrie 2006)

**
Prima cafea cu adevărat în linişte pe ziua de azi, fără să mă bată nimeni la cap, fără să fie nevoie să fac conversaţie, fără să fiu pe fugă.
A fost o zi nebună, nebună, nebună... Frînturi din ea: ploaie, tramvai, gară, iar tramvai, ploaie, agenţie cfr, cumpărături, prînz în grabă, "chestii" administrative, taxi, gară, tren - luat rămas bun, pupături, alea-alea -, tramvai, cumpărături, telefoane - [aici intervine pauza din clipa asta, bucata mea de linişte] - şi voi încheia apoteotic la aeroport, după care înapoi acasă.
(18 decembrie 2006)

**
Există un timp între momentul în care se naşte iluzia şi cel în care (posibil) ea e cît pe ce să devină realitate... timp care transformă circumstanţele şi deformează iluzia.
(4 decembrie 2006)

**
Oare sufletul se reinventează periodic? Eu mi l-am jucat la pocher şi l-am pierdut. Acum învăţ să trăiesc fără el.
(30 noiembrie 2006)

**
Mic dejun cu rugăciuni, pianină, cîntăreţi, popi şi mîncare de ospăţ... în Parlament. De mare artă, sîntem un popor haios, totuşi.
(17 noiembrie 2006)

**
Cred că mi-am învăţat lecţia de răbdare şi calm. În 24 de ore.
Deci... let's play! Dar nu oricum. Slowly...
(14 noiembrie 2006)

**
Multe idei. Multe proaste. Sau doar nerealiste. Cum să fac să fiu pe placul lumii şi să evit pragul de sus?
Poţi să faci ceva în ce nu crezi? Cred că poţi, o vreme...
(7 noiembrie 2006)

**

Tentaţia dimineţii de azi: să fug şi să nu mă mai întorc.

(12 noiembrie 2006)

**
- Bonjour!
- Aaaa, bonjour!
- Ce faci, dom'le, ai dispărut şi n-ai mai dat nici un semn!
- Hehee, cum ai dat de mine??
- Ei, crezi că doar tu poţi face pe detectivul? Am fost prin Bucureşti, am vrut să văd dacă mai trăieşti şi... aflu că ţi-ai luat zborul. Aud că eşti la Timişoara.
- Auzi bine...
- Şi ce faci acolo???
- Caut cai verzi pe pereţi.
- Da?? Ăia din Bucureşti nu mai erau buni? Sau nu mai erau verzi?!
- Oarecum.
- Sper că nu te deranjez...
- Nu, stai liniştit. Doar că m-ai surprins. Chiar azi am fost aici la o şedinţă de consiliu local şi mi-am amintit de voi, de tine, de vremurile de cîndva... şi iată-te! Coincidenţa draq...
- Păi dacă tu dispari, îţi schimbi telefonul, nu laşi adresă, nimic! De fapt, tu mereu ai făcut schimbări din astea drastice. Ceva s-o fi întîmplat, las' că ştiu eu, dar nu spui. Încă.
- Eh...
- Nu vrei să vorbeşti. Biiineee. Pe acasă cînd vii?
- Nu ştiu, curînd, cam peste o lună, sper. Promit să dau un semn.
- Sper. Mi-era dor să stau la o vorbă cu tine. Sau poate te întorci de tot?? Hm?
- Nuuu, la ce să mă întorc? Ce mai e pe acolo?
- Eheee, ce să fie, eu mă tot înţep cu prietenii mei, ştii tu...
- Nu s-au săturat?
- Nuuuu! Parcă nu-i cunoşti.
- Mda. Vezi, de ce m-aş întoarce? Deşi mi-e dor de multe chestii, dar lucrurile nu mai sînt cum le-am lăsat. Mulţi dintre cei pe care îi ştiam au plecat, s-au schimbat mai multe 'garnituri' de atunci... eu am doar nostalgia unor vremuri care nu mai revin. Uneori îmi pare o veşnicie de atunci...
- Nu prea pari în apele tale...
- Nu par? Nu sînt.
- Te-am prins într-o pasă proastă.
- Mda, tre' să mă gîndesc bine cînd a fost ultima pasă bună. În fine...
- Hai, mă, tu eşti o luptătoare...
- Mă laşi cu textele astea? Toţi îmi zic la fel, dar nimeni nu se gîndeşte că am obosit... şi am greşit, pe ici-pe colo. Greşelile te obosesc, să ştii. Eu mă mir de tine, că ai scăpat cu nervii întregi.
- Păi n-aveam de ales. Şi stai, că nu s-a terminat...
- Vezi, tu eşti ăla tare, nu eu.
- Da, dar tu eşti printre puţinii oameni - îi pot număra pe degete - care nu mi-au întors spatele atunci. Şi nu-mi place să te văd aşa.
- Da, pe vreme aia mai aveam curaj. Ei, lasă, că nu mor. Am o zi proastă şi atît. Trece. Dacă ai drum prin TM... dacă nu, vorbim cînd ajung eu acolo.
- Păi, las', că te mai sun, nu scapi aşa uşor.
- Ok.
- Bye.
- Bye.
(30 octombrie 2006)

**
Momente de azi
- soare de toamnă blîndă, pe care am preferat să nu îl închid într-o fotografie; l-am impregnat în ochii sufletului, rezervă pentru iarna ce va să vină
- culori, multe pasteluri, joc de nuanţe
- o cafea băută pe trepte, contemplînd cu gîndul lumea, semn de revenire la o stare rătăcită pentru scurt timp
- nedumerire-tristeţe-emoţie-zîmbet-fericire preţ de două vorbe
- muzică neutră
- struguri imperfecţi (cu sîmburi)
- încredere de sine recăpătată graţie detaşării; la fel de brusc cum a fost pierdută; unii numesc asta rătăcire
- figuri care mă obosesc prin strădania lor de a impresiona şi de a se face plăcute
- tentaţia de a dispărea
- cer cu multe stele, puncte luminoase fericite în singurătatea lor
- ritmuri sacadate, pe care te trezeşti dansînd, fără să ştii cînd ai început
- lectură eşuată; nu îl înghit pe Fowles zilele astea
- un film uşor şi la fel de uşor plictisitor
- cinism ţinut în frîu
- calorifere calde, în ciuda nasului rece; sau invers
- de ţinut minte: un comision mîine, la 14.30, în faţă la Operă
- internet cu noduri
- poftă de gutui
(25 octombrie 2006)

Un cuplu

Fiecare clipă care trecea fără ca telefonul aşteptat să vină făcea ca furia lui Carmen să se transforme în hotărâre: avea să iasă în oraş. Fără el. Tâmpitul, iar s-o fi îmbătat prin cine ştie ce speluncă, se gândea, în timp ce verifica nici ea nu mai ştia a câta oară ecranul mobilului, care se încăpăţâna să rămână tăcut.
Era a treia sâmbătă consecutiv când Sorin o lăsa cu ochii în soare, deşi îi spusese clar, pe la prânz, când se întâlniseră la Bibliotecă, să-şi bea cafeaua şi să citească ziarele cu ceilalţi, să nu umble brambura şi să nu pună gura pe băutură până seara. Ca de obicei, ea zisese, ea auzise. Întotdeauna, Sorin se mulţumea să o privească distrat, să dea din cap şi să facă tot cum îi trecea lui prin minte. Şi mereu apărea a doua zi cu o mutră spăşită şi cu o explicaţie dezarmant de sinceră, care o făcea să uite toţi nervii şi toate înjurăturile pe care i le trimisese în gând sau cu voce tare, patrulând prin casă îmbrăcată şi gata de plecare, cu o seară înainte.
Carmen şi Sorin lucrau la acelaşi ziar de aproape trei ani, dar abia de vreo şase luni începuseră să iasă împreună şi să se poarte ca un cuplu. Un cuplu uşor retard, cum îi plăcea colegului ei de secţie să o necăjească uneori, pentru că ei mai mult se certau şi nimeni nu părea să înţeleagă rostul lor împreună. Dacă exista vreun cuplu care să aibă un rost anume, desigur. În accepţiunea lui Carmen, de exemplu, un cuplu cu rost însemna ca el să fie un gentleman, să o scoată în oraş la sfârşit de săptămână, să îi cumpere lenjerie sexy, pe care să o şi poarte pentru el, adică să îi dea ocazia să facă asta, să meargă cu ea la cumpărături şi să nu o sune de un milion de ori pe zi, să o întrebe ce face şi unde e. Cerea prea mult? întreba ea, când discuţiile cu Sorin erau suficient de calme ca să nu treacă direct la reproşuri secondate de înjurături. Nu, nu cerea prea mult, dar Sorin era departe de toate astea, de aceea nimeni nu pricepea ce căutau ei împreună.
Şi mai era şi vârsta. Ea avea 25 de ani, el 42. Ea se chinuia să termine o facultate la fără frecvenţă, stătea într-un apartament închiriat, într-un bloc plin de ciudaţi, dintr-o zonă nu chiar pe placul ei, şi visa să găsească un străin care să se îndrăgostească de ea şi să o ducă departe de România. De fapt, nu neapărat departe-departe, era bine şi în Ungaria sau în Austria, doar să plece de aici. Nu trebuia să fie o dragoste ambivalentă, zice ea, era destul ca el să o iubească atât cât să îi ceară să plece împreună, pentru că ea nu mai credea de multă vreme în iubirea aia cu fluturaşi în stomac, cu dor, cu declaraţii romantice şi alte nimicuri din astea. Orice poveste frumoasă, era convinsă, se termina în clipa în care apărea problema banilor. Fie că erau prea mulţi, fie că erau prea puţini. Văzuse asta şi în propria familie. Aşa că, hotărâse să fie pragmatică şi încerca să îşi atingă scopul. Cum avea să îl găsească pe acel străin? Pe internet, desigur. Acum, toată lumea se cupla pe internet. Mai trebuia doar să reuşească să facă rost de bani, să-şi permită un calculator al ei, să nu mai depindă de ăla din redacţie, unde rămânea uneori nopţi întregi ca să intre pe site-uri unde putea să discute cu străini. Sorin îi promisese să o ajute, dar, dacă la început îl crezuse, acum nu prea îşi punea mari speranţe în el, pentru că nici bani de băutură nu avea mereu, trăia din datorie în datorie. Norocul lui era că mai locuia cu părinţii. Da, la 42 de ani, Sorin stătea pe capul lor, unde se întorsese după divorţul din urmă cu trei ani, când îi pricopsise şi cu o pensie alimentară, pe care el nu reuşea să o plătească în fiecare lună, pe motiv că "salariul e prea mic şi George e un dobitoc, nu vrea să mă asculte când aduc vorba de o mărire".
Cu vreo jumătate de an în urmă, Avertisment din nord-vest - aşa se numea ziarul lor, nume ales de George, după ce hotărâse că suna mai hotărât decât Jurnal de nord-vest; şi mai penibil, decretaseră ei – aniversase apariţia numărului 2000. Fiind cifră rotundă, George hotărâse să organizeze un tămbălău mai mare ca de obicei, aşa că închiriase un restaurant întreg, cel mai scump din centru, unde invitase toată suflarea politică din oraş, patronii unor firme care îşi făceau reclamă în ziarul lui, plus şefii de instituţii, plus diverşi prieteni sus-puşi de-ai lui de la Bucureşti. Câteva sute de persoane, adică. Bufetul suedez fusese mai sofisticat decât cel de la vizita regelui în oraşul lor mic burghez, vara trecută, băutura fusese la discreţie, reporterii lui George avuseseră ocazia să vorbească direct cu aproape oricare dintre invitaţi – în birourile unora încercaseră să intre şi un an, fără să reuşească -, iar el avea să apară pe paginile unor ziare centrale rânjind satisfăcut alături de diverse personaje mai mult sau mai puţin dubioase dar sus-puse.
Nicu făcuse o grămadă de poze, mare parte din ele inutilizabile, pentru că, băutura fiind la liber, iar el cunoscut de mulţi dintre cei aflaţi acolo, cu care fusese nevoit să ciocnească şi să facă un fel de conversaţie, ba fuseseră neclare, ba prinsese în ele doar picioare în fuste scurte, fără să se vadă şi ale cui erau, ba jumătăţi de feţe, ba... Desigur, George spumegase a doua zi, când le văzuse, mai ales că de unele avea mare nevoie pentru viitoarele lui şantaje. Totuşi, după câteva zile de nervi descărcaţi pe Nicu, care se refugiase la Bibliotecă şi nu-l mai scosese din jigodie, se calmase, pentru că îi venise o idee genială, după părerea lui: avea să folosească acele picioare de şefă de cabinet, nas de parlamentar, obraji de poliţişti şi de vameşi şi alte bucăţi de oameni de vază prinse în pozele nedorit suprarealiste ale lui Nicu pentru trucaje. Da, aveau să facă două pagini de avertisment-divertisment – şi formula asta îi aparţinea – săptămânal, un soi de supliment, iar pozele alea erau ideale pentru aşa ceva.
Sorin reuşise să rămână treaz mare parte din noaptea aceea, spre mirarea lui Carmen, care se tot nimerise prin preajmă şi chicotea la remarcile lui acide despre vreun politician care confunda uşa de la baie cu uşa de ieşire sau despre colegul lor care se ocupa de partide şi care nu mai prididea să mănânce de toate, fiind renumit pentru lăcomia pe care nu reuşea să o ascundă de câte ori era invitat la vreun dineu. Spre dimineaţă, când aburii alcoolului dăduseră la o parte multe dintre perdelele protocolului, iar fumul de ţigară era suficient de gros ca Nicu să poată pipăi neobservat vreun picior elegant aşezat provocator în calea lui, Carmen începuse să se uite la Sorin altfel, pentru prima oară. Abia atunci observase că de sub cămaşa incredibil de albă, cu mâneci scurte, pe care Sorin o îmbrăca cel mult de trei ori pe an, ieşeau nişte braţe destul de arătoase, că zâmbetul ironic şi complice, pe care i-l trimitea din celălalt colţ al încăperii somptuoase când lua peste picior pe vreun fandosit, îi stârnea oarece emoţii, că grija cu care o întreba mereu dacă voia să îi aducă ceva nu îi displăcea şi că, în timp ce dansau alene pe o melodie lentă, feţele lor se atingeau într-un mod care o făcea să îşi dorească să fie cu el în altă parte.
Sigur, ea nu ştia că Sorin făcuse o criză de fiere în dimineaţa aceea şi aşa se explica faptul că mai mult plimbase printre invitaţi paharele cu băutură decât să bea din ele. Încă nu îi trecuse de tot greaţa, acela era motivul, nici vorbă să aibă un acces de conştiinţă care să îl ţină treaz. E drept, George le spusese, deloc subtil, să aibă grijă să nu se îmbete ei primii, dar pe el nu asta îl oprise. Aşa se face că, obosită de zâmbetele false împărţite toată noaptea în dreapta şi-n stânga şi de ginul care, încet-încet, i se cam adunase în cap şi în picioare, pe la patru dimineaţa, când Sorin o întrebase dacă vrea să o ducă acasă cu maşina, acceptase. Nici măcar nu-l lăsase să insiste, la fel cum nu-şi făcuse griji că şi el băuse. La urma urmei, era prieten cu toţi poliţiştii, cine să-l pună pe el să sufle în fiolă? În plus, nu era o noutate că toţi din redacţie conduceau băuţi.

El Choclo

Dintr-un jurnal

Ieri am aflat ca unii isi scot cainii 'la plimbare' pe bloc. Da, pe bloc!
(13 iunie 2006)

**
Azi mi-a placut la nebunie replica cuiva: "Ai rate, deci existi!", proverb capitalist, sec XX tarziu.
(15 iunie 2006)

**
Mai devreme stăteam pe balcon şi mă întrebam cine o fi fost tâmpitul care a avut prima dată ideea să închidă un balcon. Zău aşa! E ca şi cum ai sta suspendat închis într-o cuşca şi te uiţi la cei de jos, care sunt liberi. Cretină senzaţie... Mie îmi plac balcoanele, îmi plac terasele, verandele, ziceţi-le cum vreţi, dar să nu fie închise. Te fac să te simţi ca un animal. Aşa s-or fi simţind dobitoacele la grădina zoologică, presupun. Proşti mai sunt oamenii...
(4 iulie 2006)

**
Câţiva nori s-au aşezat pe soarele de mai devreme. Plouă. Se potriveşte cu trompeta.
Mda, trei luni se fac azi. Nu ştiu de ce dracu' le număr.
Urăsc să fiu întrebată: Şi, cum e, te-ai obişnuit?
Să mă obişnuiesc să ce, cu ce, de ce?! Stereotipuri peste stereotipuri...
Mă duc la orizontală.
(13 iulie 2006)

**
Cred că se fac două săptămâni de când (intenţionat) nu m-am mai uitat la ştiri. Am vrut să fac un soi de experiment. Şi e aşa cum bănuiam, nu le simt lipsa, nu m-am enervat că nu le-am văzut... Ziare am citit doar pe internet, în diagonală, iar reviste cred că am cumpărat doar două, dintre care una de calculatoare. În mod normal, până acum aş fi intrat în sevraj. Oare chiar s-a terminat...? A durat aproape 11 ani.
Şi sunt suspect de calmă şi distantă.
(15 iuie 2006)

**
Mi-am învins indiferenţa greţoasă din ultima vreme şi m-am pus la curent cu ce s-a mai întâmplat în ţară. Se pare că n-am pierdut mare lucru, doar nişte scandaluri legate de colaborările cu vestita Securitate. Mai devreme sau mai târziu, astea oricum s-ar fi întâmplat.
Uneori, însă, tot mă uimeşte amploarea fenomenului, gradul de dezumanizare la care s-a ajuns atunci, în anii aceia. Atât de mulţi dobitoci printre noi! Cât de mare putea fi tentaţia de a turna pe oricine, ca să nu vezi şi reversul medaliei?! Sau cât de credibil şantajul? Curios e că şi acum sunt destui care cad în capcană... mult prea mulţi, după tot ce s-a întâmplat. Joaca de-a spionii, oh, Doamne, câtă naivitate! Îţi vinzi sufletul şi nici măcar nu ştii pe ce sau de ce.
Cred că e anul în care presa românească a rămas în pielea goală. Şi-a pierdut credibilitatea pas cu pas, ca şi cum s-ar fi dezbrăcat pe rând de câte o haină. Unele lucruri se ştiau de mult, dar se vorbea despre ele doar discret, în anumite cercuri. Şi atâta timp cât nu deveneau oficiale, cât nu erau spuse în gura mare, încă mai sperai să nu fie adevărate, să fie şi un dram de legendă în ele. Cred că trebuia să vină şi momentul ăsta, deşi încă nu s-a spus tot. De fapt, sunt curioasă dacă vreodată se va termina, dacă vom ajunge ziua în care vom scăpa de tot ce a însemnat perioada aia.
(22 iulie 2006)

**
Ziceam de Fowles. Mi-l închipui ca pe genul acela de "intelectual rasat" pe care eu îl admir, dar cu care n-aş putea trăi. Plin de el şi foarte conştient de inteligenţa lui, dar în acelaşi timp chinuit de contradicţii pe care nu le afişează. Există unii oameni (eram foarte tentată să scriu bărbaţi, pentru că, sincer, nu prea ştiu femei de felul ăsta) care sunt fascinanţi priviţi de la o oarecare distanţă, dar care devin insuportabili la apropiere, la un anumit gen de apropiere. Prea vanitoşi ca să poată oferi ceva într-o relaţie, mult prea încântaţi de propria persoană. Şi, totuşi, extrem de sociabili, până la un punct. E tipul de care te poţi îndrăgosti foarte uşor, dar de care trebuie să fugi, ca să nu te autodistrugi.
Nu am pretenţia să înţeleagă cineva ce spun, e doar o înşiruire de gânduri dilatate de căldură.
Am deseori tendinţa să încerc să-mi închipui naratorii după ce şi cum scriu. Nu cred că există scriitor care se poate disocia total de ce aşterne pe hârtie, indiferent de gradul de ficţiune pe care îl strecoară...
(23 iulie 2006)

**
Mâine e şi aici 'ziua oraşului', asta fiind un gen de manifestare căreia eu nu îi văd rostul, un fel de zi naţională la scară mai mică. În sensul că se dibuieşte o zi din istoria respectivei localităţi, considerată de unii reprezentativă, memorabilă sau cum vreţi să îi spuneţi şi se organizează diverse activităţi cultural-distractive sau distractiv-culturale, nu ştiu cum e mai bine spus. Pentru Timişoara s-a ales data de 3 august (1919), când "oraşul ajunge sub stăpânire românească". Trecând peste inutilitatea unei asemenea zile, în general vorbind, în cazul de faţă mi se pare oarecum ingrată această alegere. Spun asta gândindu-mă la faptul că Banatul poate fi numit (istoric vorbind) oricum, numai românesc nu. N-a fost românesc şi nu este nici acum românesc, decât, poate, prin prisma moldovenilor venetici. Nu vreau să mă lansez într-o detaliere în direcţia asta, pentru că nu sunt nici măcar istoric amator, dar cred că mulţi înţeleg ce vreau să spun.

Revenind la ce se va întâmpla zilele următoare (pentru că, desigur, 'sărbătoarea' se va extinde până duminică), am văzut programul. Ei bine, o dată în plus, constat că zona asta diferă de restul României. Am văzut diverse zile ale unor oraşe, toate pigmentate de mici, bere, chiciuri de toate felurile şi muzică proastă. Aici mi-a atras atenţia faptul că totul are mai puţin fast de prost gust, iar programul muzical nu include decât fanfară, clasică şi blues. Daaa, blues, nu mi-a venit să cred, dar aşa e. Plus o mică scăpare care se cheamă Bad Boys Blue, adică o trupă comercială de acum nu-ştiu-cîţi-ani, dar care probabil că a fost adusă doar pentru că e din Germania. Dar nici urmă de blondy-uri, bambi-uri şi alte trupe zornăitoare şi ieftine. Cel puţin aşa sună programul anunţat de oficiali. Aştept cu mare curiozitate să văd organizarea faptică.
(2 august 2006)

**
În cursul zilei de ieri mă miram că nu vedeam în oraş nimic care să arate că e vreo sărbătoare locală. Păcatul eternelor comparaţii. Mă gândeam la cum erau zilele astea ale oraşului în SM, unde toate activităţile serioase paralizau pentru trei zile şi rămânea doar distracţia. Aşa cum o înţelegeau ei, dar distracţie. Aici, nimic. Spre după-amiază mi s-a arătat şi una dintre explicaţii. Pe nemţii care mai sunt în oraş nu îi interesează deloc această zi şi manifestările legate de ea. O refuză cu bună ştiinţă şi cu dispreţ, cu un gest care spune 'mda, noi le avem pe ale noastre'. Asta apropo de ce spuneam zilele trecute despre legitimitatea alegerii acestei zile. Cu toate că atunci, demult, şvabii şi-au exprimat adeziunea la regatul românesc, cum pompos spunea ieri primarul, se vede azi cât de formal au făcut-o. Nu vreau să îi condamn sau să îi judec, nu asta e ideea. Ca să fiu sinceră, nu ştiu ce mă enervează uneori cel mai mult: naţionalismul nemţilor (sau al francezilor sau al altora) sau lipsa noastră de naţionalism de tipul ăsta. Dacă ar fi după mine, n-ar fi necesar nici un fel de naţionalism, dar dacă tot e ceva de care omenirea nu se poate lepăda, aş vrea să îl avem şi noi din când în când.
Cum spuneam, pe o parte dintre timişoreni nu-i interesează ziua asta. O altă parte nu o înţeleg, iar unei alte părţi îi e indiferentă. Totuşi, măcar din curiozitate, spre seară, Piaţa Unirii s-a umplut. Cum am intuit, nici urmă de tarabe cu mici, cârnaţi, bere (asta era doar la terase, civilizat), gablonţuri, dulciuri şi ce oi mai fi văzut la alte ocazii din astea. Nimic. Pentru asta, jos pălăria. Lumea stătea la terase, unde nu mai găseai un loc, pe băncile din beton, care înconjoară piaţa, pe marginea fântânii oprite sau, pur şi simplu, pe iarbă. Nu urla muzică de toate felurile, să nu te poţi înţelege, nu tu balcanisme, nu ţigani care să te tragă de mânecă, nu beţivi pe şapte cărări... da, mă tot mir, pentru că în sfîrşit văd un dram de normalitate. Totuşi, pentru că există un totuşi, ceva mai încolo aveam să constat din nou o doză prea mare de reţinere, de autocenzurare. Asta nu-mi place. Nu pot să sufăr ca oamenii să nu arate ce simt: dacă îţi vine să plângi, plângi, dacă vrei să râzi, fă-o, dacă vrei să aplauzi, aplaudă, nu te uita dacă o mai fac şi alţii sau nu, dacă îţi vine să sari în sus, sari, dacă ai chef să dansezi pe stradă, dansează etc etc etc. Dar aici, o dată în plus, disciplina nemţească i-a atins până şi pe români.

A început cu parada militară, în sensul că au reconstituit oarecum momentul de la 1919, când trupele române au intrat în TM, mai exact chiar în Piaţa Unirii. Trecând peste semnificaţia istorică, întotdeauna mi-au plăcut paradele militare. Nu ştiu de ce, pentru că detest ideea de război. Nici un război nu mi se pare justificat şi util, nu văd nimic măreţ în a muri prosteşte pentru eşecurile unor negociatori rataţi ascunşi în spatele uşilor diplomatice. Dar nu mă pot abţine să admir genul ăsta de paradă. Mişcarea ordonată, cadenţa, ţinuta mândră, steagurile aliniate, corul bărbătesc, fanfara... Nu ştiu, nu pot explica de ce, dar toate astea mereu îmi fac pielea de găină şi mă uit la ei ca un copil fascinat. Repet, nu are importanţă de ce naţie sunt, nici contextul istoric. Mă uitam în jur, erau oameni de toate vârstele, de la copii la bătrâni de 80 de ani. Am surprins un schimb de replici din care mi-am dat seama că pentru unii războaiele nu erau încă uitate şi memoria poate fi un mare duşman. Şi am realizat că, dacă aş fi nevoită să trăiesc un război, abia atunci aş deveni cu adevărat capabilă de ură. Probabil că aş vedea cu alţi ochi şi paradele militare.

După ieşirea militarilor din scenă şi după inevitabilele cuvântări ale oficialilor (scurte, de altfel - încă un punct pozitiv), un tip care a pus stăpânire pe microfonul de pe scenă a anunţat ce va urma: un recital de muzică clasică, iar apoi cei de la Blues Doctors, închierea fiind asigurată de retragerea cu torţe a militarilor, după un tur (tot cu torţe) al vechiului Bastion. Aşadar, chiar se anunţa o seară plăcută, cum de multă vreme am aşteptat. În faţa scenei s-au adus şi scaune, dispuse pe multe rânduri, astfel încât măcar o parte din lumea care era în picioare să poată şedea. Tipul cu microfon a făcut un apel ca lumea să nu se înghesuie la scaune, să nu se transforme într-o haită... şi a fost suficient, nimeni nu s-a îmbrâncit. După o încercare eşuată de a-mi găsi un loc la o terasă, mi-am amintit de o pizzerie discretă pe o străduţă apropiată. Şi, pînă când pe scenă s-au instalat instrumentele, m-am retras la un suc şi o pizza.

Şi a început muzica. Întîi cei de la Trio Contraste (Ion Bogdan Ştefănescu - flaut, Sorin Petrescu - pian, Doru Roman - percuţie), cu un recital de muzică clasică şi un pic de jazz simfonic. Mie mi s-a părut ceva deosebit, se înserase, piaţa era luminată de felinare, iar lumea risipită pe scaune sau pe iarbă aplauda genul ăsta de muzică dincolo de rigiditatea unei săli de filarmonică. S-a cerut şi bis de vreo două ori, aşa că am mai avut parte de câteva piese în plus.
După care au venit pe scenă timişorenii de la Blues Doctors. Cu părere de rău, nu pot reda componenţa trupei. Dar chiar cântă blues şi încă foarte bine. Mă gândeam la Hash. Nu m-am putut abţine să mă întreb, retoric, de ce dracu' sunt promovate toate nulităţile, iar ăştia nu... Cred că am mai auzit de ei, în treacăt, dar în nici un caz la vreun radio, de exemplu. M-am uitat din nou în jur şi am dat încă o notă maximă publicului. Vă spun şi de ce. Mă aşteptam ca genul ăsta de muzică să nu placă tuturor, ba unii să nici nu-l cunoască. Lucru adevărat, de altfel. Dar, la fel, mă aşteptam să reacţioneze ca atare, să respingă şi să fluiere. Ei bine, nu! Nimic de felul ăsta. Nici un fluierat, nici o huiduială. Cel mult, am văzut mulţi (mai ales puştime) care nu se puteau hotărî dacă să aplaude sau nu, priveau la scenă oarecum miraţi, acum descopereau că există şi altceva, care se putea să le placă. Şi sfârşeau prin a bate ritmul într-un fel sau altul. Am mai văzut că au rămas până la final şi chiar se bâţâiau pe ritm mulţi oameni trecuţi de 40 de ani, de exemplu.
Mă aşezasem şi eu undeva pe iarbă şi au fost momente când am realizat că puteai uita unde eşti, nu era decât muzica, răcoarea plăcută a serii şi luminile discrete. Era perfect...
(4 august 2006)

**
M-am întrebat ades de unde contrastele astea care mă rup în două: cinism cu suflet, suflet îmbrăcat în cinism. E ca şi cum în mine ar trăi două fiinţe, două A care nu semănă deloc, ci doar sunt nevoite să împartă acelaşi corp în care s-au întrupat. De unde? Răspunsul e foarte simplu...
Totuşi, ajungă zilei durerea ei'...
Mâine e o altă zi.
(7 august 2006)

**
Dracu’ m-a pus să mă uit pe titlurile de pe HotNews.

Ofensiva israeliana din Liban se va incheia, probabil, luni - Ştii vorba aia, poate că da, poate că nu...
Dosarul Mona Musca publicat pe Internet - Asta mă duce cu gândul la pictorialul ei de acum câţiva ani, din 'Plai cu boi' (chiar, oare mai apare revista asta?)
Si-a impuscat asociatul in stomac - Îmi închipui o chestie rotundă care explodează.
In Romania se mentin masurile de securitate pe aeroporturi - No shit! Se punea problema să renunţăm la ele?
CNSAS anunta masuri pentru stoparea scurgerilor de informatii interne - Parcă ar fi o ţeavă de la baie, din care tot curge apa şi tre' lipită cu poxipol.
Viitorii manageri de spital au picat proba transparentei - Eh...
Noile masini va trebui sa respecte norme mai drastice de poluare - Dincolo de va ăla, cum vine asta? Vor fi obligate să polueze mai mult or wtf?
Computerul personal a implinit 25 de ani - Al cui computer personal? Sună ca dracu'!
Micii intreprinzatori pot obtine bani de la stat. Numai sa fie informati - Adică să le spună cineva, bă, staţi acasă mâine între 3 şi 4, că vin banii de la stat.
Loganul break, din octombrie pe piata - Asta merge, dar, în paranteză fie spus, e urââtăăă maşina aia.
Americanii au scos milioane din Pro TV - Mda, mă gândesc la nea Mărin cu servieta lui cu praz.
Declaratii contradictorii privind negocierile PSD-PNL-PD - Limbaj de lemn.
Ion Iliescu se pregateste sa atace partidul din munti - Asta e bestială...
(13 august 2006)

**
Iar m-au enervat ăia de la bancă. Azi, pe la prânz, patru ghişee deschise, dar se lucra doar la unul. La celelalte trei, stăteau nişte dame relaxate, care făceau... naiba ştie ce. La ăsta unicul funcţional, coadă de vreo 25 de persoane. S-au nervozat unii, au întrebat-o pe una ce e cu sistemul ăsta, aia 'păi acolo unde e coada e casieria', 'dar şi dincolo scrie că e casierie', 'da, ne pare rău, dar...'. Vă pare rău de ce anume, îmi venea să-i zic? Că a murit Ceauşescu, că n-a bătut Poli pe Rapid, că nu vin americanii? Imbecili...
Mă uitam în jur, după cai verzi pe pereţi, că ce altceva puteam să fac?! Un afiş cu nu-ştiu-ce-credit avantajos (vorba unuia, merită doar dacă-l girezi cu soacra), nişte caricaturi Popa's, în caz că ţi se face dor de Bush, Năstase, Iliescu, Mitterand şi alţii care zău dacă am înţeles ce caută într-o bancă. Pe jos e o gresie sau ce o fi aia, pe care nici nu tre' să-ţi iei avânt ca să aluneci şi să-ţi rupi ceva. Mă distra una cocoţată pe tocuri, care tot plimba nişte hîrtii (bine că s-a inventat imprimanta, altfel ce făceau ei cu computerele?!) de ici-colo şi se chinuia să-şi păstreze echilibrul pe chestia aia. Poate tocmai asta a fost ideea, să mai facă şi damele de acolo mişcare, că trebuie să-ţi încordezi bine nişte muşchi dacă te fâţâi cu tocuri pe patinoarul ăla ad-hoc, deci o fi un schepsis cu adresă la celulită.
(15 august 2006)

**
După 15 august, canicula trebuie redefinită. Soarele e înfrânt, plăcut înfrânt. Tandreţea... N-am chef să explic.
Nu pot defini starea mea de azi.
Iar e vineri...
Cafea.
(18 august 2006)

**
O capelă mică şi simplă, intimă chiar. Mult prea intimă pentru mine. Sunt singura fiinţă mai tânără de 60 de ani şi mă simt stingheră ca o floarea soarelui apărută pe un câmp de orice altceva. Comparaţia cu floarea soarelui vine de la rochia mea, cu asta seamănă.
Multe lucruri nu le înţeleg, încă există bariere de care nu pot să trec. Nu pentru că nu mă lasă ele, ci pentru că nu mă simt în stare. Veselia mea de mai de dimineaţă păleşte încetul cu încetul. În minte mi se mai plimbă diverse fraze, ritmuri, lucruri imaginate, dar tot mai haotic. Brusc, realizez că aici nu sunt lumânări, da, nici măcar una. Nu ştiu de ce, la fel de brusc, simt nevoia de ele. Deşi eu nu sufăr lumânările. Şi îmi amintesc de pisoii care se jucau în curte, la intrare. Oare or mai fi acolo când o să ies? Nu reuşesc să mă 'transpun' şi habar n-am dacă de vină e intimitatea de care spuneam, lumina prea puternică, limba pe care nu o înţeleg sau muzica ce aici îmi sună nefiresc...
Mă uit în jur şi nu pot să îmi strunesc gândurile sumbre despre bătrâneţe. Suntem doar nişte maşinării ciudate, care se uzează. Aici e curat, chiar foarte, e linişte, eşti servit, îngrijit, dus la biserică. Şi, totuşi, unde e viaţa? Totul e oarecum fals, perfecţiune împinsă la extrem. Prea multă regie... Prefer o mănăstire, măcar acolo nu te mai prefaci. Nu neapărat te înregimentezi, dar nici nu mai simulezi.
Valuri de amintiri mă izbesc şi îmi amintesc că am lăsat neterminate nişte discuţii cu mine, acum cîţiva ani. O fi şi asta superficialitate... Dar cât de altruist poţi fi când e vorba de viaţa ta? Până la urmă, înclin să cred că am plătit pentru deciziile luate. Chiar prea scump. Iar unele răni nu se mai închid, zică cine ce-o vrea. Pot să întreb 'de ce' la infinit, că nu voi primi nici un răspuns.
Simt nevoia să ies la aer, dar ar însemna să deranjez prea multă lume. Rezist... Când se termină şi ajung afară văd că pisoii dorm leneşi la umbra unui tuia.
Unde e râsul meu de dimineaţă?
Cre'că aş bea o cafea.
De ce ne e frică să fim liberi? Pentru că implică alegeri?
(20 august 2006)

**
Ştii, toată lumea aşteaptă garanţii de fericire când ia o decizie, într-o direcţie sau alta. Şi asta nu se poate.
(21 august 2006)

**
O reclamă la radio, în care doi tipi se laudă că de la o vreme stau mai mult pe acasă, că nevestele-s mai drăguţe, că îi îngrijesc mai bine (de parcă ei ar fi plante, să trebuiască îngrijiţi), oare care o fi secretul lor? Aţi ghicit! Nu-ştiu-ce detergenţi. Acum mai ieftini, mai deştepţi, mai gustoşi, mai excitanţi!
Tare aş vrea să-i cunosc pe oamenii care fac anumite reclame.

Văd că încă n-am scăpat de clişee. Un deştept de la un radio s-a gândit să pună lumea să sune şi să povestească o amintire plăcută de pe vremea lui Ceauşescu. Oh, ya, azi e 23 august! Una zicea că ei îi plăcea că atunci era tânără, alta că erau locuri de muncă pe toate gardurile, altul că dom'le atunci oamenii erau cinstiţi, acum e plin de escroci, şi dă-i şi dă-i şi dă-i... Oare de câte ori am auzit toate astea? Mai lipseşte ca azi TVRu' să ne dea vreo paradă din aia de pe vremuri, nu de alta, da' poate ne-o fi dor. Bine, la TVR oricum nu s-au schimbat prea multe, ăia regizează în detaliu şi discuţiile 'în direct'. Am fost de câteva ori la o chestie din asta la ei şi cea mai mare grijă a lor era să treci pe la machiaj, să nu-ţi lucească faţa, şi să spui dinainte de a intra în direct ce întrebare o să-i pui 'invitatului'. Îmi venea să le zic mă, da' nu era mai simplu să vă trimitem întrebările pe mail şi să i le citiţi voi? Mda, măcar la radio poţi fi spontan.
(23 august 2006)

**
Acum nişte ore, şeful meu (ăla din Bucureşti), la telefon, m-a scos dintre nori:

- Ce faci, Adinelu'?
- Mulţumesc de întrebare, nu prea fac.
- Păi, de ce, prietene?
- Hmmm... Intru în modusul de vacanţă, de mâine plec o vreme, dincolo.
- Mâine?? Te-ai săturat de noi şi te duci la căpşuni? Te reprofilezi pe agricultură?
- Sincer? În clipa asta m-aş reprofila pe orice.
- Prietene, dacă tot n-ai ce face...
- Ăăăă?
- Vezi că au dat ăia de la PRO o ştire dimineaţă (mă gândeam eu că e vreo tâmpenie), un scandal sexual cu decanul de la facultatea x, de acolo, din TM.
- Hai, mă, iar din astea? Da' mai lăsaţi şi voi oamenii să respire...
- Adinelu', ştii că te iubesc!
- E, hai, lasă şantajul emoţional, ştii că nu ţine.
- Da, mă, da'...
- Ştii că nu mă bag la din astea.
- Păi dacă tu eşti acolo...
- Ghinionul vostru.
bla bla-uri cu detalii
- Deci te sun într-o oră!
- Treaba ta.

Alergături, cumpărături, căldură, am luat un cd doar pentru că mi-a plăcut titlul unei melodii; da, ştiu... Mă rupe foamea şi mă opresc să respir la o pizza, deşi nu mă încântă, dar e la îndemână. Mă uit în jur şi constat că sunt singura care e singură la masă. E chiar reconfortant, nu te simţi obligat să faci conversaţie, nu te întreabă nimeni 'la ce te gândeşti?'.
Mda, starea mea normală-i anormală.
(24 august 2006)

**
Ziceam că în autocar am stat lângă un puşti de vreo 19 ani. În general, socializez destul de rar în timpul călătoriilor. Nu îmi plac oamenii hipercomunicativi, care îşi povestesc viaţa unui străin, într-o jumătate de oră. Nu ştiu de ce... Iar dacă e să intru în vorbă cu cineva prefer să aleg eu. Nici cu băiatul ăsta n-am prea vorbit multe. Şi doar după o bună bucată de drum. Dar ceva mi-a atras atenţia la el. Avea un fel de tristeţe, de nostalgie nefirească la vârsta lui. Adică nu o tristeţe bolnăvicioasă şi strigătoare, ci una discretă, dacă pot spune asta. Avea un echilibru la care nu mă aşteptam. Când l-am văzut prima dată, m-am gândit că va fi un drum greu, că o fi gălăgios, enervant, va vrea să discute despre diverse tâmpenii ale 'generaţiei PRO'. Ei bine, nu. Nimic din toate astea... Din puţinul pe care l-am vorbit, am înţeles că părinţii lui nu mai erau împreună, tatăl în Germania, mama în România. Iar el stătea afară şi doar vara venea în România. E rupt între două lumi şi după .ro tânjeşte. Poate de aici lipsa lui de exuberanţă. Cine ştie prin ce a trecut... Cert e că au fost momente când, dintre noi doi, eu m-am simţit copilul. Mi-a părut rău pentru el, s-a maturizat prea devreme. M-a întristat oarecum, pentru că ştiu cum e. Şi îmi pare rău că nu i-am luat nici un fel de date de contact (ce rece sună), mi-ar fi plăcut să ştiu ce va fi cu el peste câţiva ani, dacă va reuşi să se adapteze aici, dacă va scăpa de umbra .ro, dacă se va întoarce, dacă va reuşi să facă ce vrea. Nici măcar numele nu i-l ştiu.
(29 august 2006)

**
Scriu un pic dezlanat, din cauza oboselii. Si sar de la una la alta. Am intrat azi in Domul din Mainz, care e unul dintre cele mai vechi din .de. Nu din motive religioase am intrat, ci pentru ca e obiectiv turistic, iar uneori am si eu comportament clasic. E... impunator, oarecum. Fiind agitatie, multa lume... nu mi-a trezit vreo emotie. Dar am facut ochii mari, cred ca din cauza boltii inalte si a statuetelor foarte mari . Am vazut si o expozitie, cu tezaurul Dom-ului. Unele obiecte impresioneaza prin vechime, pur si simplu. Altele prin stralucirea opulenta. Chiar ma gandeam ca Biserica putea (poate?) concura cu orice curte regala, din punctul acesta de vedere. Mai ales cea catolica.
Şi iar m-am intrebat cata nevoie mai are omenirea de Biserica. Si cati mai cred in ea, la modul cat mai sincer. Nu cati merg la biserica, nu cati spun o rugaciune, cati cred in ea si in necesitatea ei. Pentru ca multi sunt ipocriti. Oamenilor le e frica de stigmatizare, de asta sunt sigura. Si de aici deriva multe comportamente mai mult sau mai putin... rudimentare, sa le zicem.
(9 septembrie 2006)

**
M-am uitat mai cu atenţie prin presa de acasă, să văd ce s-a mai petrecut. Şi încă nu ştiu dacă să râd... Da, e vorba de Becali. Oare nu l-am putea exporta p'ăsta? Auzi, să îi adune pe ăia ca să rescrie istoria. La modul adevărat, nu aşa, oricum. Adică o să iasă un fel de megaroman în stilul lui Coruţ. Cel puţin. Sau al lui Ungherea. Cât de mare poate fi foamea de bani, ca să te laşi angrenat în aşa ceva?! Nu pot să nu mă întreb ce loc va ocupa Băsescu în 'istoria' asta. Cred că ar trebui să îşi pună aceeaşi întrebare.

I wanna be like you-oo-oo...

M-am uitat la oamenii de pe străzi. Da, parcă sînt ceva mai puţin încruntaţi decît la noi. Dar nu ştiu dacă e relevant ce am observat, pentru că m-am plimbat mai mult prin zonele alese de turişti. Totuşi, o diferenţă există, lumea e ceva mai relaxată. Pînă la urmă, probabil, povestea aia cu starea materială o fi adevărată. Adică, ceva mai mulţi bani în buzunar sau în cont îţi descreţesc fruntea. Zic asta amintindu-mi ce vorbeam cu o româncă stabilită aici. Care în .ro locuia la ţară, nu are cine ştie ce educaţie şi care aici lucrează într-o fabrică, lipsa educaţiei şi a culturii nu i-o observă prea mulţi şi e mulţumită că îşi permite să dea banii pe diverse necesităţi şi chiar capricii. Ştiu, nu spun nimic nou, în fond, ăsta e mirajul românului plecat la muncă 'afară'. Încercam doar să mă chestionez pe tema asta (nu pentru prima dată) şi am ajuns la concluzia că nu pot gîndi atît de simplist. Cu toate că se zice că e mai demn să fii sărac aici decît în .ro. O fi... depinde ce înţelegi prin demnitate. Şi într-o parte, şi în alta, trebuie să faci compromisuri şi să calci în picioare cîte o bucată de mîndrie sau chiar de suflet.
Par idealisme, dar nu sunt. Cu timpul, dacă dai greş, rod în tine...
(13 septembrie 2006)

**
Zice că am un munte de corespondenţă în redacţie (la fostul job)... Păi, şi ce să fac? Să le spună cineva expeditorilor că mi-am luat lumea-n cap.
(25 septembrie 2006)

**
Mda, adevărul e că o să-mi fie foarte greu să 'schimb macazul'. Vorbeam dimineaţă cu o fostă colegă de job din Bucureşti, care de curînd a făcut acelaşi lucru, şi... chiar nu ştiu dacă aş putea înghiţi diverse.
Cel puţin pînă acum am avut o oarecare libertate - de mişcare, de vorbit, de spus nişe lucruri. Nu că întotdeauna aveam voie să şi scriu ce cred, dar măcar spuneam răspicat ce am de spus, trînteam uşa după mine (uneori) , ieşeam la o cafea şi cînd mă întorceam totul era în regulă. Nu mă privea nimeni 'de sus', nu mă condamna nimeni, se încheia cu 'haide, prietene, nu mai fi aşa încrîncenat'!
Da, tre' să îmi pun mintea la contribuţie.
(12 octombrie 2006)

**
Feţe noi.
Amintiri vechi.
Atmosferă cunoscută. Poate ceva mai festivă.
Multe vorbe fără rost.
Prostie.
Ironie.
Indiferenţă.
Protocol.
Plictiseală.
Evadare.
Nu ştiu dacă mai vreau să reintru în 'circuit'. Încă nu s-a ivit ceva concret, dar azi mi-am dat seama că unele lucruri s-ar repeta. Şi orice repetiţie înseamnă lipsa autenticităţii. Iar aici nici măcar nu cunosc dedesubturile şi fără asta e inutil. Mi-ar lua prea mult timp să le descifrez şi nu cred că mă interesează. Nu mă simt acasă, nu găsesc nevoia să lupt pentru ce ar fi de luptat.
Le-a luat aproape o oră şi jumătate să voteze ordinea de zi! Cîndva aveam răbdare, ba chiar mă distram copios. Acum nu mai am nervi pentru imbecilităţi.
M-am ridicat şi am plecat...
Cred că era mai bine să intru în politică.
(30 octombrie 2006)

**
Într-un buzunar am găsit un zîmbet, o cafea şi o esenţă de rom.
În celălalt, tăcere, căldură, vis şi galben, cred că era o lămîie.
Zîmbetele pot fi definite, pot fi explicate. Dar absenţa unui zîmbet? Ea ce înseamnă?
(4 noiembrie 2006)

Take This Waltz

Wash

Caut un om

Când realizezi că eşti singurul care merge pe contrasens (care nu e decât o convenţie a unora, la urma urmei), ce îţi rămâne de făcut? Mai ales când constaţi că şi cei pe care îi credeai altfel te privesc ciudat şi se distanţează de tine?
În cele din urmă, nu prostia o să ne omoare, ci indiferenţa. Pentru că indiferenţa e o alegere. Cât se poate de conştientă.
Şi tot mai ades îmi vine să zic precum Diogene... caut un om.

Mi-e dor de mare... Şi de dimineţi de vară.
Am mai zis că îmi place Trei tigri trişti? Da. Mult.
Prietenia e un sentiment-surogat? Poate că da.
Iar în tango pasul tău înapoi îl generează pe al meu. Ritmul face tot. Şi, dincolo de cuvinte, de filosofii, de paradă, rămâne doar muzica, pe care nu oricine ştie să o audă.
Cafea. Play.
Geam deschis, în sfârşit. Mi-e dor de afară, m-am săturat de cuşti.

So Long

Pierderi

singura turmă în care m-am băgat de bunăvoie s-a dus dracului
şi încep să cred că suntem o ţară de deprimaţi, unii mai vizibil, alţii mai discret, unii cu depresii intelectuale, alţii doar...
pierdut luna martie, nu dau recompensă
muzicile nu se termină niciodată, nu? spuneţi-mi că nu
J, aduci cafeaua aia mâine?
gata cu disciplina
cineva mi-a făcut poftă de Cuba
Trei tigri trişti chiar e o carte genială; şi traducerea la fel, singura traducere pe care o admir
mă duc să-mi caut creionul şi ascuţitoarea

Letter to Bowie Knife

Cafeaua din anii '20

Era plin oraşul de cafenele pariziene sau vieneze, apoi orientale, unde cafeaua se fierbea în nisip şi se aducea la masă în filigene. E fără capăt şirul de gospodine care îmi vin în minte, aşezate pe scaun, cu rîşniţa de alamă, ca un proiectil de tun, proptită în burtă şi ţinută cu mîna stîngă, în timp ce cu mîna dreaptă învîrtesc de mîner, făcînd să scrîşnească înăuntru boabele de cafea prăjită. În toate casele se bea cafea, ba la o oră, ba la alta, dacă nu toată ziua.
Am cunoscut o persoană care fuma o sută de ţigări pe zi şi bea cincizeci de cafele; ştiu însă că alţii ajungeau mult mai departe. O reclamă în ziare propunea doritorilor un aparat automat care putea să facă optzeci de cafele pe oră. Parcă oamenii nu mai aveau altă treabă! Ceea ce pomenesc se întîmpla prin anii 1924-1925, la ei mă refer, dar putea să fi fost şi mai de mult, şi mai tîrziu, pînă a venit războiul şi nu s-a mai găsit cafea decît la bursa neagră; de la un timp a dispărut şi de acolo.
(...)
La domnul Sasu cafeaua era expusă în mari recipiente de aramă bătută, cu flori tropicale, cu ghirlande, cu palmieri şi cămile. Recipientele, înşirate în rafturi, aveau un geam în faţă, ca să li se vadă cuprinsul, boabele de cafea verde, întregi, sănătoase, neciuntite, nezbîrcite, parcă abia culese, semănînd cu o grămadă de ochişori aţintiţi asupra clienţilor. Sub geam era un oblonaş şi sub el un scoculeţ prin care cafeaua curgea de-a dreptul în pungă, dacă se deschidea oblonaşul; prin sticlă se vedeau boabele de cafea mişcîndu-se, unduind, scufundîndu-se; ce plăcere şi să vinzi şi să cumperi asemenea marfă!
(...)
Se găsea cafea de toate felurile, la alegere, dar cea mai multă venea din Brazilia, care pe atunci dădea jumătate din producţia lumii. Urmau cea din Columbia, din Antile, din Mexic, din Africa ecuatorială, am uitat din ce ţară, care cred că de altfel azi şi-a schimbat numele. În sfîrşit, deşi în cantitate mai mică, nu lipsea nici cafeaua din Camerun, Madagascar şi Abisinia. (...) Tot acolo se găseau reţete pentru diferite amestecuri, ca să mulţumească toate gusturile rafinate, cafea mai tare sau mai uşoară, cu arome mai stinse sau mai frapante.

(Radu Tudoran, Ieşirea la mare)