(fragment)

Într-o perioadă în care eram atent doar la clapele pianului cu care mă jucam două-trei seri pe săptămână într-un bar plin de fum din Bucureşti şi la paharul cu whisky aflat mereu la îndemână, am început să observ o prezenţă, la început mai mult o umbră, un contur la o masă dintr-un colţ. E mult spus observ, mai degrabă am luat cunoştinţă de ea în timp, la fel cum constaţi la un moment dat că într-un loc pe care îl vezi zilnic şi care îţi e foarte familiar a mai apărut un mobilier, un obiect care se potriveşte atât de bine în ansamblu încât nici nu ştii când s-a ivit, vine doar o clipă în care, urmare a vreunei mişcări nefericite, te loveşti de el şi abia atunci te întrebi dacă până în clipa aceea a fost acolo sau nu.
Rătăcit într-o lume pe care nu o mai simţeam a mea, în care nu-mi găseam un loc, aşa cum se presupunea că ar fi trebuit, mă lăsam purtat de la o zi la alta doar de muzică şi de băutură. Nici măcar somnul nu mai era al meu. Dar nu băutură în stilul clasic al celor care dau pe gât tot mai mult şi mai mult, până ajung să trăiască într-o permanentă confuzie. La mine, luciditatea a fost mereu prea puternică. Beam doar cât să îmi determin gândurile să ia o pauză, să amorţească un pic, pentru că de luciditate oricum n-aş fi scăpat, o ştiam prea bine. Am încercat şi asta. Au existat şi nopţile în care goleam sticlele şi, cu cât mai mult alcool aveam în mine, cu atât eram mai lucid, era un război deja, un care pe care, dar unul pierdut din start. Pentru că starea mea normală-i anormală.
Apoi am încetinit, n-aveam de gând să lupt cu morile de vânt, de fapt, n-aveam de gând nimic. Nimic plănuit. Ştiam doar că nu voiam să sfârşesc îmbibat în alcool, mai ales nu voiam să sfârşesc. Încă. Dar am păstrat paharul aproape, pe post de anestezic. Câţiva din jurul meu au încercat să mă înţeleagă, cel puţin o vreme. Unii au dat din mână a lehamite, eram doar artistul care se închipuia neînţeles, previzibil şi la fel de previzibil ratat înainte de a reuşi mare lucru. Alţii s-au grăbit să mă ajute, să îmi prescrie reţete de fericire, să mă ţină de mână, să îmi caute femei, să se îngrămădească în jurul meu, în speranţa că prin ajutorul pe care credeau că mi-l dădeau vor ajunge la un soi de mântuire, un loc în faţă în raiul la care cei mai mulţi aspiră, conştient sau nu. Mă simţeam ca un naufragiat ajuns într-un loc unde nu cunoştea pe nimeni, nu înţelegea limba şi nici obiceiurile şi era nevoit să se lase studiat, analizat, pipăit, clasat. Şi s-au tot adunat pe lângă mine, s-au tot adunat, până am început să mă sufoc, să îmi doresc şi mai mult să ies din înghesuială. Singurul care stătea pe margine şi făcea exact ce îmi doream să facă toţi ceilalţi, adică să mă lase în pace, era Vanea, patronul barului.
- Ce dracu, Toni, trezeşte-te şi împrăştie gaşca asta de nebuni!
A fost singurul lui reproş în câteva luni în care n-am ştiut sau n-am vrut să reacţionez la toate alea. Dar tot nu m-am trezit. Nu chiar atunci. La urma urmei, nu e ca şi cum ai apăsa pe un buton şi se aprinde lumina. Ar fi prea simplu, n-ar mai exista nefericiri pe lumea asta. Într-un final, s-au plictisit, după ce lipsa mea de reacţie a trecut prin toate fazele de etichetare: suferinţă prea mare, incapacitate de comunicare, prostie, naivitate, sensibilitate excesivă, impotenţă, criza artistului, ciudăţenie. Aici s-au oprit, în sfârşit. S-au plictisit. Sau şi-or fi găsit altă jucărie. Cert e că am început să-mi recapăt spaţiul din jur şi să respir din nou.
Dacă aş fi întins mâna, aş fi dat de ea. Atunci. Ne despărţeau doar câteva mese şi muzica în care eu mă pierdeam tot mai mult, ca în vremurile bune. Îmi plăcea iar să cânt, să mă joc cu pianul. Vanea era fericit. Dar s-a întâmplat abia mai târziu, peste câteva luni, într-o seară, când mă întorceam de la bar, unde îmi umplusem paharul.