Despre ţapi ispăşitori

Încerc să evit să scriu nişte rânduri despre câini (eh, da, am un fix), aşa că o să spun câteva vorbe (deloc pretenţioase, ba dimpotrivă) despre o altă chestiune de care m-am tot lovit în ultima vreme: articole sau discuţii pe tema "cât de dăunător e facebook". Citesc sau aud tot felul de văicăreli - că facebook duce la divorţuri, că facebook naşte gelozii, că facebook distruge prietenii, că facebook îţi papă tot timpul liber, că facebook... câte şi mai câte. Facebook a ajuns un soi de entitate vie, un personaj negativ care dă peste cap vieţile unor oameni altfel cât se poate de nevinovaţi. Asta, pentru că nimeni dintre cei care se plâng nu e dispus să recunoscă faptul că nu facebook e de vină pentru diverse, ci chiar ei.

Dacă cedezi unor tentaţii pe facebook nu înseamnă decât că aşa eşti tu şi, mai devreme sau mai târziu, cu sau fără facebook, vei face la fel; dacă suferi de gelozie, ea se va manifesta, cu sau fără facebook, într-o bună zi; dacă o prietenie se duce naibii e pentru că apar diverse neînţelegeri între nişte oameni, cu sau fără facebook, şamd, şamd.

Adică... cât de ipocrit să fii să dai vina pe o platformă de socializare, mai exact pe un instrument tehnic, la urma urmei, pentru slăbiciunile sau defectele tale? Facebook e doar un mijloc de interacţiune, de comunicare şi atât. La fel cum sunt forumurile, site-urile ziarelor, blogurile, messengerul, crâşmele, cafenelele, parcurile etc. etc. - alte locuri pe unde se mai adună oamenii. Nici măcar nu se poate numi virtual. Online da. Dar nu virtual. E cât se poate de real... Oamenii care interacţionează pe internet sunt aceiaşi cu cei care se întâlnesc face to face, cu aceleaşi defecte şi cu aceleaşi calităţi.

Aşadar, să nu o lungesc, dragilor, pentru problemele pe care le aveţi căutaţi un pic spre interior, nu spre facebook.

O idee genială

Feira De Castro

Week-end à Rome

Recapitulări

Weekendul trecut am mai închis o uşă. Previzibil, dar trebuia să mă conving că nu mai e nicio şansă.
Iunie ăsta pare mai parfumat ca niciodată, tot Bucureştiul miroase a tei, atât de frumos încât ai putea să-i uiţi păcatele de oraş haotic şi nehotărât.
Când încerci din răsputeri să pari altfel, obţii exact efectul contrar.
În sfârşit, am mai găsit o carte de proză scurtă pe care pot să o diger. Cred că e a doua sau a treia, am o problemă cu proza scurtă - nu-mi place. Roberto Bolaño.
Să citesc ziarele? Mai bine nu.

Ceva de reţinut din săptămâna trecută? Să vedem... nişte muzici bune; ipocrizia poate veni de unde te aştepţi mai puţin (la fel ca orice altceva); o tendinţă spre tot ce e mare şi mult, inclusiv în estetică; formatorii de opinie de la noi au o detaşare de realitate de-a dreptul greţoasă; Bucureştiul are prea puţine cofetării; să umbli vara desculţ pe parchet = fericiri mărunte; trompeta rămâne instrumentul perfect pentru serile de vară, abia apoi vine pianul; dacă întinzi mâna unui condamnat, te vor condamna şi pe tine - nu că ar fi o noutate; cireşele au trecut pe locul unu.

(fragment)

Centrul oraşului zăcea sub soarele amiezii ca o şopârlă care se alinta la căldură. Nemişcat. Şi fierbinte. Aerul dens te izbea ca o flacără ce dădea năvală dintr-un cuptor tocmai deschis şi te lăsa fără suflu preţ de câteva secunde. Apoi te obişnuiai. Sau măcar încercai. Asfaltul avea urme ale tocurilor curajoase care se avântaseră prin arşiţă. Gropi micuţe, ca nişte carii. Un tip cu blugii suflecaţi până la genunchi şi cu tricoul în mână îşi striga răcoareala băgat cu totul sub şuvoaiele fântânii arteziene din mijlocul pieţei.
- Ce te uiţi, mă?! îi strigă unui bărbat chinuit în pantaloni de costum şi cămaşă, care trecea spre Palatul Administrativ cu un demodat diplomat într-o mână şi se uita cu aparentă indiferenţă la fericitul de sub apă.
Clădirea pompos intitulată Palat nu era decât o hidoşenie comunistă, fără o formă clară, dar cea mai înaltă din oraş. Umbrea jumătate din piaţa aproape pustie, deşi în clipa aceea umbra era cam degeaba. Doar o femeie nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, exact cum nu trebuie să fie o femeie, adică ştearsă, mai traversa piaţa în amiaza topită a acelui iulie, în afară de bărbatul cu diplomat, care deja era la scările Palatului, uşurat, probabil, că mai avea doar câţiva paşi până să scape din gura dragonului care părea să fi înghiţit oraşul.
Câţiva palmieri dezrădăcinaţi din cine ştie ce ţinut unde căldura era o permanenţă, nu doar motiv de dezmăţ sezonier sub apa fântânilor arteziene, şi aduşi aici prin grija primăriei, grijă care îi costase nesimţit de mult pe locuitorii oraşului mic burghez dornic să arate a altceva decât era, cădeau şi ei sub umbra lungă a Palatului. Ţarcurile din lemn care îi îngrădeau, umplute cu pământ, serveau drept canapele pentru câinii vagabonzi care tronau acolo ca nişte chestii decorative, cum erau leii de la intrarea în clădirile somptuoase de cândva. Doar că nu aveau nici eleganţa leilor din piatră, pentru că stăteau, pur şi simplu, tolăniţi, şi nici indiferenţa lor, pentru că lătrau taman când vreun nefericit grăbit trecea pe acolo şi nu-i observa, aşa că sărea cât colo, cu inima gata-gata să-i dea afară din piept.
Sala festivă a primăriei, de la parterul Palatului, era plină ochi. Figuri serioase şi prefăcut gânditoare, trase la patru ace, cu costume făcute la comandă şi cu serviete din piele ţinute grijuliu pe mesele care flancau podiumul sau la picioarele scaunelor, cu apă plată în faţă şi cu şoferii chicotind cu secretarele pe holuri. În faţă, trăgând cu ciudă de un microfon care se încăpăţâna să scoată nişte bâzâituri care-l enervau, nimeni altul decât Directorul, care încerca să ţină un discurs despre ecologie, încălzire globală, pungi şi sticle din plastic, tufişuri care ar trebui plantate prin oraş, trafic şi alte alea care nu păreau să intereseze pe nimeni. O tipă machiată excesiv, cu o fustă nici prea lungă, nici chiar scurtă, care îi dezvelea doar puţin din genunchii durdulii, îl înghionti pe şeful de cabinet al primarului să facă ceva cu microfonul ăla. Luat pe nepregătite de imboldul dat nu tocmai discret cu un cot, şeful de cabinet porni oarecum la vale spre microfon, umblă calm la un buton micuţ pe care Directorul, evident, nu-l observase, îi aruncă acestuia o privire care-i spunea vezi cât de mare bou eşti, era simplu, şi se întoarse lângă genunchii împănaţi, care, scăpaţi de o grijă, se relaxară.

La Strada

bucăţi

S-a uitat la mine o clipă, cu o privire care spunea nu e nevoie să fii atât de arogant, la urma urmei, tu te-ai aşezat la masa mea, apoi şi-a mutat privirea în jur. Ne trebuia un liant şi nu-l găseam. De fapt, nu încercam să-l găsim, poate doar eu, deşi nici eu nu eram foarte conştient că fac asta. Simţeam doar că suntem prea convenţionali, că undeva acolo sus sau jos sau în aer sau sub masă sau... undeva exista un motiv pentru care mă oprisem pe scaunul acela din faţa ei şi eram pe cale să îl ratez din cauză că ne purtam cum trebuie.
Fumam şi ne priveam din când în când, fără să spunem ce gândim, fără să ne punem întrebări. Poate că şi tăcerea e un liant, mi-am spus în gând, încercând să nu mă întreb cine era, de ce venea acolo, dacă iubise vreodată, cine şi când o sărutase ultima dată, dacă ar fi acceptat să rămână cu mine în noaptea aceea, da, chiar am gândit asta. Fără să ştiu sigur dacă o doream sau voiam doar să simt o prezenţă lângă mine, o respiraţie care să-mi ţină de urât până în zori, pentru că odată cu zorile, cu lumina, cu prima cafea băută la geam se risipeau şi gândurile sumbre, întrebările, îndoielile şi frica de singurătate. Unele nopţi se apropiau de mine ca o ameninţare pe care mai mult o intuieşti, o simţi undeva în umbră, în spatele tău, precum paşii înfundaţi pe care îi ghiceşti pe o alee întunecoasă, când te cuprinde panica şi, fără să-ţi dai seama, la un moment dat, începi să alergi, vrei cu disperare să pui distanţă între tine şi nevăzutul urmăritor. Aşa eram şi eu în unele seri, voiam cu disperare să mă îndepărtez de amintiri, de trecut, de Ea, de întunericul care aducea cu el orele de nesomn şi de căutări. De ce plecase, unde plecase, de ce nu mă avertizase? Încă îi simţeam mirosul, atingerea... De o jumătate de an încercam să renunţ la Ea. Îmi umpleam nopţile cu whisky, cu muzici, ocazional şi cu oameni, nu neapărat femei, oameni, pur şi simplu, ideea că nu eram singur.

**
Afară era cald, adia un vânt uşor, iar pe Regina Elisabeta era linişte. Câte o maşină tăia noaptea din când în când, în goană spre undeva. Clădirile vechi şi scorojite păreau nişte decoruri de film alb-negru, deasupra noastră un balcon stătea să cadă, îl ştiam, mă uitam la el de fiecare dată când treceam prin zonă, curios cât va dura până va veni ziua în care nu va mai fi acolo şi voi găsi în schimb oamenii adunaţi în jurul lui pe trotuar, vorbind agitaţi despre un el sau o ea peste care căzuse şi care... Foarte puţine ferestre luminate, deşi nu era nici miezul nopţii. Vitrinele luminoase şi elegante alternau cu cele întunecoase şi prăfuite ale unor magazine care, prin cine ştie ce miracol economic sau de alt fel, reuşiseră să supravieţuiască şi se încăpăţânau să rămână acolo, ciudate dovezi ale timpului care se scurge dar cumva rămâne cu noi, lângă noi, în noi, o istorie care nu se vrea uitată în vreun ghid superficial despre timpurile de glorie ale Bucureştilor. Vitrina bibliotecii de la parterul Cercului Militar Naţional părea la fel de uitată de vreme.

**
Stăteam faţă în faţă, la intersecţia cu Calea Victoriei. Două maşini aşteptau să se facă verde. De pe scările de la Cercul Militar Naţional se auzea mormăitul unui cerşetor ghemuit între boarfele care-i ţineau loc de casă. L-am privit câteva momente peste umărul ei, apoi m-am întors la ochii negri care mă fixau. Nu lăsase garda jos, era un fel de paravan între noi, nu cred că intenţionat, mai degrabă un reflex, o tristeţe pe care mai mult o ghiceam. Sau poate că doar aşa îmi plăcea să cred în clipa aceea, că nu eram singurul bântuit de trecut, că mai suferă şi alţii, ea, în cazul acela. De fapt, ne citeam unul pe altul, cântăream balastul pe care îl căram cu noi. Habar n-aveam dacă voiam să merg undeva anume, nici măcar nu reuşeam să înţeleg de ce mă agăţasem de ea. Deodată, simţeam nevoia să beau ceva. Whiskeyul meu rămăsese pe masa din barul lui Vanea.

Marlango

Pe Leonor Watling am descoperit-o întâmplător zilele trecute, când bântuiam după muzici noi. E din Spania, are o trupă care se cheamă Marlango şi unii spun că e un fel de Tom Waits feminin. Muzical vorbind. Are ceva influenţe din el, e drept. Oricum ar fi, mie îmi place vocea şi stilul ei.


Shake the Moon

Semilla Negra

Pequeño Vals

Toque de queda

fundal

I don't worry about a thing

(fragment)

Privesc în jos, pe geamul avionului, un amestec ciudat de culori care se întrepătrund, un caleidoscop care devine tot mai clar pe măsură ce ne apropiem de pământ. În câteva minute aterizăm şi lumea aplaudă, fericită. Tipul din stânga mea dă ochii peste cap şi mârâie ceva în barbă, nu pare să-i placă povestea cu aplauzele. Ajunşi jos, suntem îndrumaţi spre un autocar aflat la câteva zeci de metri mai încolo. E abia ora nouă şi ceva, dar e cald. Un soare fierbinte străluceşte deasupra noastră, iar de undeva se simte o briză uşoară, tot caldă. Pământul e roşu, ars, nu am timp să văd prea multe, mă las purtată de grămadă spre autocarul care ne duce la aeroport. În jurul meu, vocile care vorbesc doar engleză sau germană zumzăie vesele, fără să fie gălăgioase. Cei mai mulţi sunt trecuţi de patruzeci de ani, singuri sau perechi. Uite şi un grup de tineri, şi un cuplu cam de vârsta mea...
Aeroportul din Faro nu e nici pe departe atât de mare şi de aglomerat precum cel din Frankfurt, de unde am plecat dimineaţă, cu noaptea-n cap, dar e curat şi pare destul de simplu să te orientezi prin el. Găsesc banda de la care trebuie să-mi recuperez bagajul, îl iau, apoi încerc să mă dumiresc cum plec mai departe. Trebuie să ajung în Carvoeiro, o localitate mică de pe coasta de sud a Portugaliei. Dar mai întâi o să îl sun pe Andrei, să ştie că am ajuns cu bine. Găsesc o cafenea mică, iau o cafea cu lapte, mă aşez la o masă şi îmi deschid telefonul. Nu răspunde. Ar trebui să fie la lucru. Privesc în jur, lume relaxată, îmbrăcată de vacanţă, tot germană şi engleză aud mai mult, nici n-aş zice că sunt în Portugalia. Parcă nu-mi vine să cred că sunt într-un alt colţ de lume, departe de casă, lângă ocean, în căutarea unei himere. Da, nici măcar nu ştiu exact de ce sunt aici. Dar îmi place sentimentul pe care îl am, mă simt ca un copil într-o vacanţă neaşteptată, într-un loc pe care îşi dorea mult să îl vadă, o dorinţă împlinită peste noapte. Zâmbesc imperceptibil, doar pentru mine, şi mă bucur că sunt un oarecare în mulţimea diversă care mişună pe lângă mine, departe de tot ce am cunoscut până acum, departe de rutină şi de previzibil. Totul e nou, necunoscut. Şi mi-e bine, al naibii de bine.
Sună telefonul, e Andrei. Îi raportez că am ajuns întreagă, cel puţin până în Faro, şi că sper să mă descurc mai departe. Nu vorbim prea multe, pentru că el e între două şedinţe, dar stabilim că ne detaliem seara, pe internet, am laptopul la mine. Ultima gură de cafea, mi-e cam foame, dar o să mă mulţumesc cu o ciocolată, până mă văd în camera de hotel.
În faţa aeroportului sunt câteva autocare, printre care găsesc şi unul care e al agenţiei prin care am venit. Şoferul o rupe destul de rău în engleză, dar reuşim să ne înţelegem. E un tip înalt şi slab, negricios, figură tipic portugheză, îmbrăcat într-o cămaşă albă şi pantalon negru. Pe căldura asta, mă gândesc că nu e tocmai o plăcere, dar aici turiştii par să aibă alte aşteptări decât la noi, unde merge şi cu bermude şi şlapi. Undeva în dreapta se văd nişte palmieri şi o apă, o fi oceanul? Abia aştept să văd mai îndeaproape colţul ăsta de lume.
Pe lângă geamul autocarului se perindă un peisaj destul de arid, cu un pământ ars de soare, în care nu pare să crească mai nimic, cu excepţia unor palmieri şi a unor tufişuri mici, fără prea mult verde nici ele. Clădiri puţine, cele mai multe de un alb ca laptele, aproape toate cu mici minarete pe acoperişuri. Drumul şerpuieşte prin acest început de deşert, iar pe alocuri asfaltul seamănă cu cel din România, doar că nu are atâtea gropi. După aproape o jumătate de oră de mers prin decorul arid, încep să simt o uşoară dezamăgire. Pentru asta am străbătut jumătate de lume? Entuziasmul de la aterizare s-a risipit încet, poate şi urmare a oboselii pe care o simt deja. E aproape de prânz, iar aerul condiţionat din autocar nu pare să facă faţă căldurii. Închid ochii şi încerc să mi-i odihnesc un pic, dar renunţ în scurt timp, pentru că peisajul pare să se schimbe încet-încet. Vegetaţia e la fel de săracă, dar ne apropiem tot mai mult de ocean, îl întrezăresc undeva în stânga, pe alocuri, când autocarul lasă câte un pasager la vreun hotel sau la vreo vilă. Sunt mai mulţi palmieri şi o grămadă de leandri. Leandri mari, plini de flori. Iar clădirile sunt mai multe şi mai cochete, tot albe. Orăşele curate şi atât de liniştite că par nelocuite. Casele albe, cu minaretele lor şi cu leandrii care le înconjoară îmi bucură ochii şi încep să-mi recapăt entuziasmul de la sosire. Până şi blocurile sunt albe-albe. Nu chiar toate, dar multe dintre ele.
Încerc să-mi dau seama unde am ajuns, pe un indicator rutier văd că scrie Lagoa. Înseamnă că nu mai am mult de mers, am convenit cu şoferul că mă anunţă el când ajung la hotelul meu, zicea că mă lasă chiar acolo, să nu îmi fac griji. Cei din autocar vorbesc tot nemţeşte şi englezeşte, iar un cuplu se chinuie să-şi ţină în frâu cei doi copii, care nu prea mai au răbdare, răstindu-se la ei într-o spaniolă gălăgioasă. Drumul e tot mai şerpuit, un fel se serpentine, doar că nu e vorba de munte, ci de coasta oceanului. Acum se vede tot mai clar, porţiuni tot mai mari de albastru, o întindere tăcută care te trage spre ea. Şi casele de vacanţă s-au înmulţit şi e impropriu spus case, sunt nişte vile elegante. O eleganţă discretă, nimic ţipător, nimic strident, doar acelaşi alb imaculat însoţit de palmieri şi flori de leandru. Şi minarete din alea micuţe mai sunt, dar parcă mai puţine. Influenţa maură... Şi peste tot e linişte. Ai senzaţia că ai nimerit într-o casă la ora când toată lumea îşi face siesta şi ai tendinţa să umbli în vârful picioarelor.

Lone

Întâlniri

- Sunt în stare ca şi tine să trăiesc pe apucate, Michael. De aceea suntem împreună în noaptea asta. Lumea subestimează îngrozitor durata efemerului. Am părul alb şi asta te învaţă să nu mai ceri ani, orelor. Pleacă singur mâine la Caracas şi voi începe să cred în întâlniri.

(R.G.)

Libertango

Il Postino