(un fel de) recomandări

Keith Jarrett are un album nou. Rio. O mostră e asta.

Am început Matei Brunul . De fapt, cred că am trecut de jumătate. După mult timp, am dat de o carte românească pe care o citesc cu plăcere. Când spun românească, mă gândesc la o carte scrisă de cineva care trăieşte aici. Altfel, îl citesc cu plăcere pe Matei Vişniec, de exemplu, doar că el trăieşte la Paris. Matei Brunul e o carte bună, o carte pe care o recomand. Aş zice chiar că e cartea anului, dintre cele scrise de români. Şi ar trebui să se vorbească mai mult despre ea, ar trebui să o citească mulţi, cât mai mulţi, pentru că uităm prea uşor... O să revin la ea după ce o termin.

Pentru că tot e 1 decembrie mâine, mi-a plăcut articolul ăsta. Sigur că spre final apelează cumva la sentiment, dar... de ce nu?

la mine în casă miroase a nucă prăjită şi parcă aştept să ningă; da, tocmai eu

gândurile triste s-au mai estompat, cred că există o spirală a lor

de la târg am luat români, un columbian, un mexican, un rus 

aş vrea nişte zile mai lungi

şi o ciocolată caldă

Gabriel's Oboe

...

Până la urmă, nu ştiu dacă blogul ăsta mai are rost. Şi mă gândesc tot mai des la asta. 

(fragment)

- Hei, bei singur?

UnaMică simţi cum o palmă îi şterge una în joacă peste ceafă. Se întoarse pe jumătate şi îl văzu pe Briceag, care apăruse lângă masa lui fără să-l observe.

- Ooo, ai şi ţigări, asta chiar e ceva nou, îl luă în primire Briceag, în timp ce se aşeza pe scaunul lăsat gol de Zeno.

- Ce bine dispus eşti! râse UnaMică, obişnuit cu răutăţile lui.

- Păi da, am terminat de scris, dar am o şustă şi tu o să mă acoperi, turui el repede. Dai una mică?

- Adică eu să te acopăr şi tot eu să dau de băut? râse UnaMică din nou, înveselit de ideea că s-ar putea să-i iasă şi lui ceva, Briceag nu rămânea dator niciodată, nu-i plăcea să-l aibă cineva la mână nici măcar cu o vodcă.

- Da’ tu nu fumezi ţigări d’astea, a fost Zeno p-aici?

- Da, le-a uitat, s-a dus la porcăria aia de simpozion, unde e şi Directorul. A trecut Marina mai devreme şi l-a luat în şuturi, a plecat bombănind, cum face el...

- Dacă e tâmpit, bea aici, sub nasul lor. Trebuia să se oprească undeva pe drum.

Făcu o pauză, ridică un braţ şi-i arătă fetei de la bar două degete, adică două pahare cu vodcă. Fruntea lată, acoperită doar de o şuviţă subţire, îi lucea de transpiraţie.

Briceag lucrase cândva pe la poliţie sau prin vamă sau pe la armată, nimeni nu ştia prea clar, la fel cum nu se ştia cum ajunsese la ziar. Cert era că venea cu tot felul de ponturi care apoi se adevereau. Şi avea relaţii printre toţi: poliţişti, vameşi, jandarmi, procurori, sereişti. Se ştia doar că avusese uniformă, adică aşa presupuneau toţi, pentru că marile lui beţii se încheiau la o crâşmă unde se adunau poliţiştii şi încă mai avea tendinţa să dea ordine tuturor. Până şi cu nevastă-sa vorbea ca la instrucţie când venea pe la el pe la birou, cu pretextul că trebuia să o ajute la cărat cine ştie ce sacoşe. În realitate, încerca să îl ia acasă înainte să se piardă cu ceilalţi prin vreo crâşmă.

- Scopul şi durata, o taxa el repede, de cum intra în birou.

Într-o după-amiază, se făcuseră mangă vreo patru dintre ei, Briceag mai tare ca toţi, aşa că nu mai fusese în stare să conducă şi-l dusese UnaMică acasă, cu maşina. Era spre seară, dar încă era lumină afară, UnaMică îl luase pe după gât, să îl ducă până în scara blocului, dar în curtea interioară Briceag se proptise bine pe picioare şi îşi priponise privirea încruntată pe cei câţiva vecini ai lui, care stăteau pe bănci, la bârfă. UnaMică, departe de a fi treaz şi el, încercase să îl urnească, dar fără succes. Briceag continuase să se uite fix la moşii de pe bănci şi tot încercase să spună ceva, dar buzele nu prea îl ascultaseră şi nu reuşise să articuleze nimic clar. În cele din urmă, izbutise să îşi desprindă un braţ din strânsoarea lui UnaMică, îl îndreptase în faţă spre ei şi, abia ţinându-l drept, strigase: Diiiispeeeersaţi-vă! Până şi pe UnaMică îl luase prin surprindere, dar el îşi revenise repede şi izbucnise în râs. Lasă, bă, oamenii, ce ai cu ei?!

(Cine) Eşti

Îţi schimbi viaţa, încăperea, oraşul, iubita, dar chiar dacă te lepezi de toate rămâne ceva pentru totdeauna, ceva ce porţi în tine de când te ştii şi cu mult înainte de a ajunge să gândeşti, nucleul sau măduva a ceea ce eşti, a ceea ce niciodată nu s-a stins, nu o convingere, nici o dorinţă, ci un sentiment, uneori înăbuşit, ca jăratecul încins sub cenuşa focului din noaptea trecută, dar aproape întotdeauna foarte acut, zvâcnind în faptele tale şi punând lucrurilor culoarea depărtării durabile; eşti sentimentul de dezrădăcinare şi de înstrăinare, de a nu fi întru totul în niciun loc, de a nu împărtăşi certitudinea apartenenţei care la alţii pare atât de firească sau atât de uşoară, siguranţa cu care mulţi dintre ei se obişnuiesc sau o au, sau se lasă să se obişnuiască sau să o aibă, sau consideră sigur pământul pe care-l calcă, trăinicia ideilor lor, viitoarea durată a vieţilor lor. Eşti întotdeauna musafirul ce nu este sigur că a fost invitat, chiriaşul ce se teme că va fi dat afară, străinul căruia-i lipseşte un act ca să-şi legalizeze situaţia, băieţelul grăsuţ şi sfios printre cei mai tari şi mai grozavi din curtea şcolii, mocăitul cu platfus printre soldaţii din cazarmă, efeminatul singuratic printre masculii agresivi, elevul model ce în sufletul lui moare de ruşine şi de singurătate şi şi-ar dori să fie unul dintre acei codaşi ai clasei ce râd de el, tatăl de familie îmbâcsit de plictiseală şi ranchiună conjugală ce priveşte cu coada ochiului femeile în timp ce se plimbă de braţ cu a lui duminica după-amiaza, pe o stradă din oraşul lui de provincie, angajatul temporar ce nu reuşeşte să obţină un contract definitiv, negrul sau marocanul ce sare dintr-o barcă clandestină pe plaja din Cadiz şi intră noaptea într-o ţară necunoscută, ud leoarcă, mort de frig, îndepărtându-se în goană de farurile şi de lanternele jandarmilor, republicanul spaniol ce trece graniţa în Franţa în ianuarie sau februarie 1939 şi este tratat ca un câine sau ca un ciumat şi trimis într-un lagăr de concentrare, pe ţărmul neprimitor al mării, închis în geometria sinistră a barăcilor şi a gardurilor din sârmă ghimpată, geometria şi geografia naturală a Europei din acei ani, începând cu plajele infame din Argeles-sur-Mer, unde se înghesuie ca nişte vite republicanii spanioli, până în ultimele colţuri ale Siberiei, de unde s-a întors vie Margarete Buber-Neumann ca să fie trimisă nu spre libertate ci spre lagărul german din Ravensbruck.

(Antonio Muñoz Molina, Sefarad)

Ieri şi azi

dintr-un septembrie

ea: Eu tot încerc să-mi dau seama dacă celui plin de sine îi este mai uşor să-şi găsească locul. Apropo, azi cică e ziua întrebărilor stupide.

eu: Nu ştiu, ce înţelegi prin "plin de sine"?

ea: De exemplu, un om pentru care empatia şi reflexivitatea sunt mai rare decât meteoriţii căzuţi în grădina lui Ion.

eu: Nu neapărat îşi găseşte locul mai uşor, da' are o autosuficienţă care ţine loc de multe. Pe mine m-a dezamăgit ceva azi şi nici măcar nu mă mai enervez. O fi bine? Nu cred... cât timp te enervezi, e semn că îţi pasă. Şi am început o carte care mă plictiseşte, şi am uitat să mă duc să închiriez măcar un film, şi aş avea câte ceva de făcut, da' n-am chef, şi tu mă enervezi că nu esti în oraşul ăsta mirific, să ieşim să ne îmbătăm (asta o spun ca să-i scandalizez pe unii puritani).

de azi

aş bea un gin

ar trebui să mă lecuiesc de visat cai verzi pe pereţi

şi, vorba cuiva, acum ar cam fi momentul să se întâmple ceva; ceva care să mă scoată din starea asta

mi-e dor de mirosul de salcâm

cred că mă paşte o tăcere

mă simt ca o floare în ghiveci, am înghiţit nişte zaţ

pe de altă parte, cred că e foarte trist să dispari şi să nu observe nimeni

poate că a venit vremea pentru o pauză

Otro planeta

Un personaj dintr-o carte, un englez, ajunge în Columbia. Face cunoştinţă cu băiatul unei familii de acolo, la care stă o vreme:

I-am strâns mâna şi i-am spus că trăiesc la Londra. 

- Otro planeta! zice băiatul.

Cam aşa gândesc şi eu când întâlnesc anumiţi oameni de care mă separă diverse sau când visez la anumite locuri sau la anumite situaţii pe care mi le doresc şi la care ştiu că nu voi ajunge vreodată... Şi mă întristez pe moment, după care viaţa merge înainte. Nu chiar atât de simplu, dar...

De toate

Song of the day ar fi ăsta: 

Iar aici despre ultimul album, pentru că ea şi vocea ei sunt printre preferatele mele. 

**

Chiar dacă îmi place Barnes, destul de mult, povestirile lui sunt ok doar la început, una, două, trei... după care devin (prea) previzibile, începi să ghiceşti ce urmează. Le-am abandonat. Nu pentru că, în general, mă plictisesc uşor, dar nu-mi plac chestiile liniare. 

Când simţi că ceva s-a schimbat, încerci să afli de ce. Dar dacă nu primeşti un răspuns clar? 

În 2005 iniţiam undeva o discuţie cu tema Cum ar fi să nu existe UE. Cred că ar fi mai actuală acum. 

O recomandare pentru seara asta, de la 22, la Pro Cinema:

Şi cred că ochii mei vor alţi ochelari. Îmi recomandă cineva un oftalmolog?

Noiembrie

J'attendrai

Variaţiuni

Cu ochii deschişi

Acum două seri, în jurul unei mese, băutură, cafele, ţigări, un joc, râs, muzici, vorbe - am lăsat televizorul pornit, fără sunet, pe un canal de muzică. Posibil să fi fost VH1. Nu contează. Era undeva între 1 şi 3 dimineaţa. Priveam din când în când imaginile care se succedau pe ecran: culori ţipătoare, sâni, picioare, machiaje agresive, alţi sâni, tatuaje, alte picioare, tocuri, urme de haine, maşini nervoase, decoruri apocaliptice, gesturi haotice, alţi sâni, limbi, feţe obosite, mişcări lascive, trupuri subnutrite (fără să fie din Africa), pahare, cioburi, alte tatuaje, funduri, figuri descompuse, gesturi violente, săruturi... 

A doua zi spre prânz. Cafele, televizor pornit, cu sunet, de data asta. Un tur cu telecomanda: ştiri despre morţi, reclame penibile, muzică gălăgioasă - cu un fundal asemănător celui de noaptea, desene animate agresive, un film ciudat cu unii care se împuşcau, altă muzică, ştiri despre Berlusconi, alte desene - misogine, de data asta, reclame, un serial, fotbal, horoscop, x factor - cu o aşa-zisă divă autohtonă care arăta precum Cruella, meteo, alt film cu crime, ştiri despre un accident auto.... 

... şi iar încercam să îmi închipui cum ne-ar percepe cineva venit dintr-o altă lume, din alt timp sau din altă dimensiune judecând după programele noastre tv. Agresivitate şi violenţă. În ştiri, în muzică, în filme, în reclame, în limbaj, până şi în desenele animate. Şi nu în plan secund. Deja izbeşte. Poate că o fi şi asta o modalitate de a ne satisface înclinaţia spre agresivitate: s-o ţinem doar în vitrină, pe micul ecran, s-o privim şi atât. Iar în rest să ne prefacem că nu ne place, că nu e în noi, că reuşim s-o reprimăm...

**

- noiembrie la munte e fad; de stat înăuntru, da

- iar faci cafea? de ce nu vă mutaţi în Columbia?

- totuşi, mie îmi place Malaparte

- aş vrea nişte ochi de schimb, ăştia îmi obosesc prea repede

- chiar funcţionează chestia asta? zici: gata, în două luni scriu o carte. şi o scrii. 

- limitele există, chiar dacă nu mereu sunt vizibile

- era o discuţie despre relaţii, divorţuri, angajamente. el ar fi zis că voia, chiar voia să renunţe la partea aia din el care nu se putea ataşa pe termen lung, dar nu reuşea. normal, renunţarea e doar un cuvânt oarecare. nu îl rosteşti şi se întâmplă. e invers - se întâmplă şi îl rosteşti

- poţi să falsifici o absenţă? poate cel mult să o ignori. deşi uneori e greu şi asta. acum, de exemplu

- mi-e somn

Mi-a fost dor de muzici. 

A Case of You

Frânturi

- În faţă la Unirii, un tip foarte tânăr cânta la vioară. Cânta frumos. Cei mai mulţi treceau pe lângă el fără să-l vadă. Prea grăbiţi, prea indiferenţi, prea... Doi-trei i-au dat bani. Unul i-a şoptit conspirativ celui cu care era: auzi, bă, cântecul din ăla... godfadăr. Muzica lui era ca o insulă în babilonia din bucata aia de Bucureşti. O insulă aproape pustie.

- Hoinărelile prin magazine mă obosesc mereu. Mă fac să-mi doresc să mă mut la ţară.

- E plăcut să te plimbi când se înserează, să fii un oarecare la pas prin mulţimea grăbită din jurul tău.

- orice evadare din rutină din cum trebuie e reconfortantă oricât de scurtă şi ar trebui să zâmbeşti mai des şi să-mi priveşti cuvintele în ochi mai ales pe cele nespuse apropierile se simt nu se vorbesc nu mereu

- Îmi plac cafenelele cu geam la stradă. Sigur că poţi avea impresia că eşti într-un acvariu, dar nu e obligatoriu.

- Fericirea adevărată cred că e cea căreia nu-i atribui o justificare. Sunt fericit pentru că... Nu. Aia nu e fericire.

- Cred că mi-e dor.

- Pianul Dianei Krall sună atât de curat uneori că intră în tine şi lasă urme.

(fragment)

N-aş spune că era o frumuseţe, nu una izbitoare, nu genul pe care ţi se opreşte privirea şi rămâi blocat câteva clipe, mirat că există perfecţiune, dar vădea feminitate. Şi un soi de fragilitate care te făcea să vrei să te aşezi în faţa ei şi să o asculţi. Chiar şi atunci când nu vorbea. Deşi, poate că nu e cel mai potrivit spus fragilitate, nu vorbesc despre neajutorare, despre femeia care imploră prin toţi porii să fie dominată, călcată în picioare pe altarul masculinităţii. Delicateţe, poate că e mai bine spus aşa.
- Ce aveai acolo? Să...
Am făcut semn spre bar, cu ochii pe paharul ei gol.
- A văzut Vanea, cred că se rezolvă, mulţumesc.
- Dar ce era?
A luat pachetul cu ţigări de pe un colţ al mesei şi a aprins una.
- Mojito.
A tras un prim fum, pe care l-a eliberat în sus, cu gestul unui fumător vechi.
- Tu nu fumezi, nu?
- Ba da, dar nu când cânt. Tu fumezi mult.
A zâmbit iar, cu un colţ al buzelor frumos conturate şi nerujate. O şuviţă i-a alunecat peste obraz când s-a întins după scrumieră. Am împins-o spre ea. A pus ţigara pe marginea ei şi a luat de pe masă o agrafă din perle albe, cu care şi-a prins şuviţa. N-avea alte bijuterii sau gablonţuri. Era de o simplitate odihnitoare. Niciodată nu le-am înţeles pe femeile care se machiază excesiv şi se îmbracă complicat, cu tot felul de bluze suprapuse într-un haos care pentru ele o fi având vreun sens, dar nu şi pentru mine. Şi cu fuste lungi şi largi, fără forme, fără o formă anume, doar un morman de textile anoste, plus o grămadă de mărgele şi de brăţări la fel de ciudate. O neglijenţă studiată, de care niciodată nu m-am simţit atras.
Purta blugi şi o bluză albă. Şi pantofi negri din lac, cu toc mic. Niciun inel, niciun lănţişor sau mărgele. Nici măcar cercei. Doar ceas şi agrafa din perle albe. Prin broderia de pe cămaşă se întrevedeau formele rotunde ale sânilor.
- Vii de mult timp aici...
- E o întrebare?
- Nu sunt sigur.
Chiar nu eram. Îmi dădeam seama că mi-o aminteam cumva acolo, că nu era prima dată când o vedeam, dar abia atunci deveneam conştient de prezenţa ei. Imagini din alte seri mi se derulau rapid în minte, ca dintr-un film în care o zăream din când în când, femeia singură de la masa din colţ, mereu cu un pahar şi cu o cafea în faţă. Şi cu ţigara la îndemână. În unele imagini mai era o femeie cu ea, sau o femeie şi un bărbat, sau doar un bărbat. Dar în cele mai multe nu mai era nimeni. Vorbea des cu Vanea, care se aşeza şi el la masa ei, uneori. Am oprit filmul din capul meu şi am dat să mă ridic.

20s

Give Me That Slow Knowing Smile

soy vagabundo...

Până la urmă, dacă tot e să tragi vreo linie pe undeva şi să aduni, e bine să vezi dacă îţi dă ceva la ce ai oferit. Da, nu e aşa uşor cum pare.

Unele gânduri sunt ca un bumerang. Dar le dau drumul, chiar dacă ştiu asta.

Cineva mi-a furat soarele de ieri. Poate că o fi avut mai multă nevoie de el. Mai multă ca mine.

M-am blocat aici.

Şi mi-e dor de Antunes, de scrisulluicarecurge. Cred că mai am ceva necitit.

Soy vagabundo, siempre de paso
de aquí de allá, de todo el mundo
No tengo dueño, no soy tu esclavo
Un poco tuyo y de todo el mundo

Umbrele

Azi a fost soare-soare-soare şi totuşi m-am ascuns. Sub imaginare umbrele colorate. Pentru că sunt zile în care e nevoie de pauză, chiar dacă tu nu vrei, organismul îţi dictează.



Iar astea pot fi înlocuitorii umbrelelor de ziua.

Încă de dimineaţă am avut impresia că e sâmbătă. Şi de ce nu? La urma urmei, toate sunt convenţii, aşa că pot decreta eu: azi e sâmbătă. Cred că am mai făcut asta, îmi licăreşte un beculeţ undeva. În fine...

Mă uit la ştiri: paradisuri fiscale, summitul G20, criză, Steaua, balenă, iPhone, autostrada, bănci, chirurgia fără cusături, democraţia, shopping, Putin, buget, viol, restricţii, Grecia, capre... Mi-ar plăcea să văd reacţia unor civilizaţii care vor trăi muuuuuuuuult după noi când vor citi despre ce ne preocupa pe noi în 2011. Chiar mi-ar plăcea.

tre' să calc o cămaşă şi n-am chef
aş vrea o îngheţată; e noiembrie, ştiu
am vrut un ceas şi m-am ales cu trei
cafea - pescăruşi - play - data viitoare - zâmbet - surpriză - şi eu - linişte - să întreb? - grabă
mi-ar plăcea să desenez; în creion

Decadencia

Peste umăr

M-am uitat mai devreme la ce scriam pe aici acum... câţi ani sunt... în 2 noiembrie 2007. Când şi unde s-au dus? O exista un recycle bin al timpului?

Peste zi e usor, esti inconjurat de lume, de probleme care trebuie rezolvate ACUM, de iluzii colorate care par chiar aproape. Dar seara? Seara totul se indeparteaza, toti se risipesc, lumea dispare, e ca un fel de fade out… Ramane muzica, lumina discreta si amintirile sau inchipuirile, depinde de care colt apuci gandurile. Uneori si astea destul de diluate. Si ochii cauta un punct de sprijin, oricat de fragil, efemera speranta. Cred ca pe undeva, pe drum, mi-a scapat scopul, nu mai stiu ce vreau. Ca si cand iti cade ceva din buzunar, fara sa observi. Doar te trezesti la un moment dat ca nu mai ai acel ceva. Si incerci sa iti dai seama unde putea sa cada… Totul pare sa fie pe drumul cel bun, dar lipseste ceva-ul. Uf, nu stiu de unde a aparut starea asta. Azi.

Si n-am reusit sa ma hotarasc ce carte sa iau. Am ratacit vreo jumatate de ora prin doua librarii, dar am vazut mai multe carti pe care le-as fi vrut. Pe toate nu le pot lua, adica… naiba stie, daca renunt la niste aiureli pe care aveam de gand sa dau banii, cred ca e ok. Dar oricum nu am suficient timp pentru toate deodata si nici nu vreau sa fiu un fel de Cristoiu, care ia carti la kilogram. Ideea e ca as citi ceva in paralel cu alea de istorie, simt nevoia si de altceva, mai putin sec. Doar ca la mine, cand vine vorba de carti, e ca la ziare si reviste: nu pot sa trec pe langa ele fara sa simt impulsul sa iau macar o duzina si sa ma ingrop intre ele, pe jos, cu o cafea alaturi. Sau cu un pahar cu vin, chestie de conjunctura. O luasem acum ceva timp pe aia cu Rusia, dar am abandonat-o, pentru ca e slaba si prost scrisa. Totusi, cred ca maine o sa iau una noua a lui Bruckner, pe care am rasfoit-o si m-a atras. Paria, parca asa ii zice.

Citeam pe undeva jurnalul unei tipe (20 de ani) care se autoamageste ca iubirea s-a terminat odata cu prima deceptie. Nu, nu se termina niciodata. Doar pe moment simti o mare istovire, ai impresia ca ai ajuns la un capat de lume si nu o sa mai gasesti vreodata drumul inapoi. Dar dupa un timp te loveste din nou, pentru ca sufletul se regenereaza, e singura parte din noi care are o extraordinara capacitate de a se reface. Niciodata nu am crezut in povestea aia care zice ca iubesti o singura data in viata. Nu exista asa ceva, pentru ca iubirea are atat de multe nuante…
Tangoul asta (Amor porteno) e perfect acum. Relaxant si senzual, dar nu excesiv. Pur si simplu, atat cat trebuie. Intotdeauna, proportiile fac totul.

**
In sfarsit, e soare. Si, daca nu ai sti in ce luna suntem si cate grade sunt dincolo de geam, ai putea crede ca e vara…
Azi lungesc un pic dimineata, dulce iluzie a unui timp elastic. Cafea, ziare citite doar in diagonala, un song mai lent, inca nu pot digera ceva alert. Trebuie sa fac cumva sa recuperez din somn, cred ca am cearcane pana la buric. Iar unii s-au gandit ca n-o sa fiu fericita daca nu imi ocupa si ziua de maine. E sambata, desteptilor, singura mea zi libera!
Stii momentele alea cand, din diverse motive (un song, un zambet, o privire, un cuvant, o senzatie), te identifici cu altcineva si, din senin, iti vine sa ii sari de gat, sa il imbratisezi, sa razi cu pofta? Da, e iubirea aia de cinci minute, fericire de cinci minute, poti sa ii zici cum vrei. Mi-am amintit de asta ascultand un song primit aseara…
Lumina clipeste lenes prin geamurile mele dezgolite. In clipa asta mi le doresc mai mari, cat mai mari, sa pot aduna in ele rezerva de senin pentru zilele difuze de iarna care o sa vina. Si as vrea sa nu imi impiedic privirea in blocurile urate de vizavi. Cred ca au fost gandite de arhitecti lipsiti de imaginatie, care au trait intr-o lume alb-negru. Iar asta e o combinatie relaxanta doar cand esti prea agresat de nuantele tari. In rest, are o monotonie apasatoare, ca o fire liniara, care nu te surprinde cu nimic…
Arunc cate o privire fugara la ceasul din dreapta si vad cum minutele fug pe langa mine, iar in curand expira si clipa mea de liniste. Inapoi printre oameni grabiti, masini nervoase, discutii contradictorii, lucruri spuse pe jumatate, nerabdare, sedinte, automate de cafea incapatanate, orgolii care se ciocnesc, glume insipide, calculatoare obosite, injuraturi printre dinti, iluzia ca faci ceva util…

La Espuma De Venus