El sitio de mi recreo

Căutam ceva prin bibliotecă mai devreme şi am răsfoit un Miller. Henry. Şi încă o dată spun: e greţos de deprimant. Cred că am mai zis pe undeva, dacă nu scria, cred că s-ar fi sinucis. Aşa, s-a sinucis prin scris. Nu-mi place. De fapt, nu prea-mi plac scriitorii americani.

Iarna, pornirile mele spre evadare se rezumă la Calea Victoriei, Cişmigiu, centrul vechi, cafenele, librării. Niciodată nu-mi vine să spun iarna hai să mergem la mare, hai să mergem la munte, hai să mergem la Sibiu, hai să mergem nu-ştiu-unde-că-am-văzut-o-ofertă-de-zboruri-ieftine. Iarna sunt mai leneşă ca o mâţă. Totuşi, 12 grade C azi? Mâine 14? Afară, afară, afară.

Chiar dacă nu-mi plac liniile trase ostentativ la final de an, o să las decembrie să treacă aşa cum îl vrea turma, apoi o să încerc să mişc unele lucruri lăsate neterminate. Cred că am lâncezit destul. Fără planuri măreţe, nu sunt un om al planurilor, niciodată n-am ştiut şi nu mi-a plăcut să fac liste şi să mă ţin de ele. Cel mult le-am făcut şi le-am abandonat pe unde s-a nimerit. 

M-a iritat cineva de la care aştept un răspuns de ieri dimineaţă. Mai bine zis de vreun an. Şi nu înţeleg un anumit gen de nesimţire. Pornind de aici, fac o buclă şi îmi dau seama că mai sunt doar câţiva oameni în care cred. Doi-trei. Nu ştiu dacă să le spun prieteni, în ultima vreme am reconsiderat şi termenul ăsta. Prieteni cred că mai am tot aşa, doi-trei.

Încă vreo săptămână şi o să am suficient timp de citit şi de scris. Am un teanc de cărţi care aşteaptă.

Şi mă ataşez tot mai mult de vocea lui Kaufmann. 

Totuşi, mi-e dor de mare. De sunetul valurilor. De tăcerea de lângă ele. 

El sitio de mi recreo - îmi place cum sună.