Din nou Vişniec: Dezordinea preventivă

Despre ultimul roman al lui Matei Vişniec, Dezordinea preventivă, nu s-au spus prea multe. Am văzut doar câteva recenzii ale unor critici literari şi sumare prezentări din perioada în care cartea era în curs de. Probabil că nu au citit-o prea mulţi, deocamdată. E drept că titlul nu îmi pare cel mai potrivit şi nu ştiu dacă e în măsură să capteze atenţia celor care nu sunt (încă) fani Vişniec. Recunosc că eu sunt tot în faza în care spuneam acum ceva vreme: „M-am îndrăgostit. De scrisul lui Vişniec.”

Dezordinea preventivă e ficţiune. Swiftiană spun unii. Eu mă feresc să fac astfel de comparaţii. De fapt, mă feresc să fac orice fel de comparaţii, când vine vorba despre scris, pentru că, dincolo de posibile asemănări, uneori inevitabile, fiecare scris are particularităţile lui, în care eu cred. Iar Vişniec are un stil care nu cred că mai necesită comparaţii. 

 

Ficţiunea din acest roman al lui este foarte-foarte apropiată de realitate, e situată undeva la graniţa cu ea. O graniţă foarte subţire, în sensul că recunoşti foarte uşor lumea din jurul tău în lumea din carte. Iar cine a lucrat într-o redacţie de ziar, de tv, de radio sau măcar a avut o oarecare tangenţă cu aşa ceva, aproape că nu va mai percepe graniţa asta. Totul e atât de real, de la felul în care sunt manevrate ştirile, la cinismul celor care lucrează în industria asta şi chiar la construirea acelei dezordini preventive menite să menţină în funcţiune maşinăria care scuipă non-stop informaţii. La fel de reală este şi setea publicului pentru ştiri catastrofale, pentru informaţia care include în ea răul sub orice formă. La urma urmei, nu este ştire cea care îţi spune că în lume totul e frumos şi calm. Nici n-ar fi realist aşa ceva, în fond, pentru că, într-adevăr, în lume nu e totul frumos şi calm. (O să fac o paranteză – în primele mele luni de presă, la una dintre şedinţele de dimineaţă, redactorul-şef s-a răstit la un coleg care anunţase că va scrie despre o banalitate, nu mai ştiu exact ce era, şi i-a spus: Faptul că Someşul curge la vale nu e o ştire. Dacă îmi spui că a luat-o în sens invers, da, aia e ştire. Dintre multele lucruri pe care le-am învăţat în anii de presă, ăsta mi-a rămas în minte poate mai clar ca altele... şi se poate detalia pe tema asta, dar nu acum.) Totuşi, de aici şi până la exagerările la care au ajuns mass-media în zilele noastre e cale lungă. Şi tocmai despre asta vorbeşte cartea lui Vişniec, într-o poveste spusă cu deja cunoscuta lui ironie.

Avem un viitor deloc îndepărtat, un tânăr jurnalist care ajunge să lucreze la un radio din Paris, unde se familiarizează cu cinismul de care spuneam şi cu amintita maşinărie care satisface nevoia tot mai mare a oamenilor de „ştiri negative” şi o agenţie media a cărei sursă e Sicklyleaks, un soi de Wikileaks a aceluiaşi viitor deloc îndepărtat. Iar rolul acestei Sicklyleaks este tocmai acela de a crea, preventiv, dezordini, probleme, situaţii demne de relatările presei, astfel ca aceasta să nu rămână vreodată fără „muniţie”. Pregătiţi, oarecum, pe parcurs pentru asta, în final, ajungem împreună cu personajul principal la un summit al cooperării dintre oameni şi şobolani, cooperare menită să ne scape de eterna problemă a deşeurilor. Adică, omul nu va mai fi îndemnat să consume cu prudenţă, să se înfrâneze în privinţa asta, pentru că lumea îi va avea la dispoziţie pe şobolani, care se angajează să devoreze toată mizeria rezultată. În plus, în paralel, parcurgem o serie de capitole intitulată Tentativă de intrare în contact cu o fiinţă interioară, în care... vă las să descoperiţi singuri despre ce e vorba. Deja am povestit destul.

O să închei cu interviu cu Matei Vişniec, din Suplimentul deCultură, în care se vorbeşte inclusiv despre această carte.

p.s. De când am citit Dezordinea preventivă, mă tot gândesc cum ar arăta lumea noastră văzută pe mai multe planuri, unul dintre ele fiind doar acela în care mişună şobolanii. Ştiu că sună greţos, dar chiar ar fi interesant... încercaţi să vă imaginaţi.