Filme noir free

 Unul dintre motivele pentru care nu mi-am şters contul de pe FB (e o modă şi asta) după ce am rămas fără scopul care m-a dus acolo e faptul că îmi oferă diverse informaţii pe care altfel le-aş rata. Şi nu mă refer la ştiri din imediat, din politic, economic sau altele de felul ăsta. Mă refer la muzică, la filme, la vreo cronică interesantă, la o recenzie sau la ceva de genul acesta: 435 de filme free. Şi nu orice filme, ci filme vechi, alb-negru (nu ştiu dacă toate), aşa-zise filme noir, care mie îmi plac foarte mult. Aşa că dau şi eu mai departe informaţia, pentru cei care s-ar putea bucura de ea.

Daniel Barenboim - Mi Buenos Aires Querido

Nu prea găseam muzica potrivită pentru weekendul ăsta, dar salvarea a venit de la o prietenă de pe FB, care mi-a făcut ziua mai frumoasă cu următorul song:

Aşa că, pentru zilele astea geroase, recomand albumul de tangouri al lui Daniel Barenboim: Mi Buenos Aires Querido...

Se găsesc şi pe youtube şi alte songuri de pe el.

Înapoi la Villazon

Doruri

Mi-e dor să-mi beau prima cafea pe o terasă dintr-un oraş liniştit, departe de internet, departe de ştiri şi de discuţii de orice fel. Doar să simt cafeaua caldă şi să privesc lumea.

Mi-e dor de oameni care chiar au principii şi nu doar se laudă cu asta. 

Mi-e dor să aud valurile şi să simt o rochie uşoară pe piele şi să îmi afund picioarele în nisip.

Mi-e dor de o carte pe care să nu o pot lăsa din mână de la început şi până la sfârşit. 

Mi-e dor de zilele când singurele momente (scurte) pe care le petreceam în faţa computerului erau cele în care verificam e-mailul.

Mi-e dor să mă îmbrac frumos şi să merg la un spectacol. 

Mi-e dor să mai cred în oameni. 

Mi-e dor de un măr verde.

Mi-e dor să mă aşez în faţa paginii albe şi să scriu. Pur şi simplu. 

Mi-e dor să ascult un pian live. 

Mi-e dor să tac.

Tristeţi. 

Roberto Bolano, Convorbiri telefonice

La noi s-au tradus întâi unele romane ale lui Bolano dar, în ciuda faptului că prefer romanul şi nu proza scurtă, eu m-am apropiat de el abia când a apărut acest volum de... proză scurtă. Explicaţia e tot una care ţine de preferinţele mele mai mult sau mai puţin ciudate, mai mult sau mai puţin logice. Adică: nu-mi plac romanele subţirele. Subţirele la propriu, scrise în pagini puţine. Habar n-am de ce. Sau poate că am, dar îmi vine greu să explic. Foarte rar pun mâna pe un astfel de roman.

Aşa se face că în toamna anului trecut, fiind în faza în care îmi impusesem să citesc proză scurtă, am dat de Convorbiri telefonice. Şi am luat-o. Şi recunosc că după povestirile lui Bolano am decis să nu mai fug de genul ăsta literar. Altfel spus, mi-a plăcut. Chiar foarte mult. 

Cine e Roberto Bolano? Foarte pe scurt, un chilian plimbat prin mai multe ţări, un nonconformist, un boem, ale cărui scrieri s-au publicat mai mult postum. Scrie întâi poezie şi abia după ce rătăceşte prin lume, are tot felul de aventuri, inclusiv politice, şi se stabileşte în Spania abandonează poezia şi începe să scrie proză.

Povestirile lui trimit destul de mult la lumea literară şi la cei care o populează, dar şi la bucăţi de viaţă pe lângă care noi, cititorii, altfel am trece fără să le observăm. Totuşi, nu subiectele povestirilor lui Bolano îmi plac cel mai mult, ci stilul în care scrie. Are în condei o siguranţă care mereu m-a fascinat la scriitori şi sunt puţini cei la care am simţit-o. Pentru că nu poate fi explicată, pusă în cuvinte, doar o simţi, realmente o simţi. Scrie ATÂT DE sigur pe el, spune exact ce vrea, cum vrea, în câte cuvinte trebuie. Fără derapaje, fără detalii inutile, extraordinar de precis. Şi, cu toate că subiectele lui nu sunt vesele, ba dimpotrivă, nu rămâi cu un gust amar după ele, nu te deprimă. Bolano reuşeşte cumva să te ţină la suprafaţă, nu te lasă să aluneci şi să te cufunzi în tot felul de anxietăţi.

Nu pot spune foarte exact care povestire mi-a plăcut cel mai mult. Înclin spre cea din deschidere, Sensini, dar şi spre Viermele, spre Clara, spre Zăpada... Trebuie citite. Dacă să citesc proză scurtă am început să mă obişnuiesc, să vorbesc prea mult despre ea încă nu pot. Dar, categoric, îl recomand pe Bolano. 

p.s. Îmi place foarte mult coperta acestei ediţii.  

Steps Steps Down

John Lee Hooker, Chill Out

Cu întârziere, recomandarea muzicală a weekendului ar fi un album mai vechi al lui John Lee Hooker, de care cam uitasem:

Pentru că John Lee Hooker rămâne o voce şi un stil aparte în blues, iar albumul de faţă echilibrează cumva vremea asta de ianuarie ciudat. De pe el:

De ţinut minte

Odată intrat în politică am făcut o descoperire deprimantă la aceste întruniri tripartite. Politica reală, nu aceea pe care o cunoaştem din lecturi şi scrieri, care se află în mintea şi imaginaţia noastră - deci singura pe care o cunoaşteam -, ci aceea care se trăieşte şi se practică zilnic, are puţine lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginaţia şi cu viziunile teologice - cu societatea ideală pe care doream s-o construim - şi, ca s-o spun mai pe şleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea şi cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspiraţii, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde şi tot felul de tertipuri. Şi asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează şi-l menţine în acţiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede. Există şi excepţii, fireşte, dar acestea nu fac decât să confirme regula. Mulţi politicieni intră în politică animaţi de sentimente altruiste - să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viaţa publică -, dar în practica banală şi obişnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar , devin locuri comune din discursuri şi declaraţii ale personalităţii publice, pe care le foloseşte până-şi pierd semnificaţia - pentru ca în final să prevaleze la ei dorinţa de putere, crudă şi adesea fără limite. Cel care nu este capabil să simtă această atracţie obsesivă, aproape fizică faţă de putere reuşeşte cu greu să devină un politician de succes.

(Mario Vargas Llosa)

Something Stupid

Yo-Yo Ma plays Ennio Morricone

Unii spun că e comercial. Mie îmi place şi Morricone, şi (mai ales) Yo-Yo Ma. Melodiile de pe album cred că se găsesc şi pe youtube.

Intoleranţe

Dincolo de substraturile politice ale scandalului din ultimele zile, a fost interesant de urmărit reacţia mulţimii. Şi când spun mulţime nu mă refer la cei care au ajuns pe stradă, ci la cei care s-au împărţit în tabere în faţa monitoarelor. La fel ca în alte ocazii de genul ăsta, am văzut ură, intoleranţă, frustrări acumulate din alte cauze şi eliberate acum. Şi de fiecare dată mă fascinează faptul că văd ură nu la cele două părţi care generează scindarea (în cazul ăsta Băsescu şi Arafat), ci la adepţii lor. Realmente am văzut articole scrise cu ură, discuţii purtate cu ură... Şi de o parte, şi de alta. Sigur că există explicaţii pentru asta, psihologia turmelor a fost deja studiată, nu e nimic nou, eu doar constat că tiparele identificate acum cine ştie cât timp încă se repetă. Un lucru, însă, mă nedumereşte şi nu e prima dată când îl văd nici pe ăsta: intoleranţă mare şi chiar tendinţă spre ura de care spuneam la oameni care altfel se pretind foarte credincioşi (de data asta, mă refer la două tipe pe care le cunosc bine, să nu se înţeleagă că aş generaliza). Şi nu înţeleg. Pentru mine, credinţa echivalează şi cu toleranţă, cu dialog, cu acceptarea şi înţelegerea celuilalt. Totuşi, se pare că adevărata imagine a unui om o vezi în situaţii de conflict. Nici ăsta nu e un lucru nou, ştiu... 

Toate astea se pot detalia, dar nu cred că are rost s-o fac. La urma urmei, nu aveam intenţia să scriu vreun text frumos îmbrăcat, notam doar câteva observaţii după două zile în care m-am retras pe margine şi am privit teatrul din jur. Şi recunosc că într-o primă fază m-am lăsat antrenată în joc. Dar la scurt timp m-am oprit. Chiar e interesantă poziţia de spectator.

**

După orice zi proastă poţi să te recompui prin muzică. Şi prin dans, uneori.

În continuare mă întreb dacă primăvara asta, totuşi, nu-i decât o copie. Parcă nu-mi vine să cred că scăpăm fără frig.

Şi am zis că nu mai dau banii pe cărţi prea curând, dar...

Şi nu pot să mă apropii de Wagner, e prea grav, prea neamţ, prea i-a plăcut lui Hitler. Am şi eu intoleranţele mele...

Şi aş vrea să pot fi un pic mai disciplinată în anumite privinţe.

Şi să mă pot ţine de unele planuri aş vrea.

Proporţiile fac totul. În orice. 

Mai citeşte cineva poezii cu voce tare? 

Dezamăgirea e o rană? Cred că da. 

Am notat ceva şi nu mai ştiu unde e hârtia. Eh...

p.s. Chiar nu mai pot să văd ştiri care au în titlu "Băsescu şi Arafat" sau invers. 

Così fan tutte, Jonas Kaufmann

Moartea unui dansator de tango

Într-una dintre hoinărelile prin anticariatele din centrul vechi, anul trecut, am dat peste o carte al cărei titlu mi-a atras atenţia foaaarte repede: Moartea unui dansator de tango. Coperta alb-negru şi cuvântul tango au fost decisive. Plus descrierea de pe spate, care zice aşa: Bucureştiul anilor 40 – cu strălucirea şi mizeria lui, zgomotos, suferind în tăcere, aflat în situaţia-limită a unei ocupaţii străine. E un oraş care dansează deasupra unui vulcan. Bordelul „Maria Theresa”, Gara de Nord dau decorul acestei lumi crepusculare. Aici evoluează prostituate, artişti de varieteu, gangsteri, agenţi de bursă neagră, ofiţeri ruşi albi şi roşii. Periferia şi pegra... N-am stat pe gânduri şi am luat-o. Şi am început-o în aceeaşi seară. Dar la fel de repede m-am dezumflat...

E adevărat, e Bucureştiul acelor ani, cel puţin o bucată din el, dar nu aşa cum mi-am închipuit. Poveştile se înşurubează în jurul unui personaj numit Gogu Vrabete, o haimana vestită prin aşa-zisele saloane din jurul Gării de Nord, dansator de tango, client al bordelurilor din zonă, contrabandist de orice, inclusiv de cadavre umane. E un personaj bine construit, cu multe detalii, la fel şi atmosfera acelor vremuri. Povestea e redată prin prisma unui dosar al Siguranţei, ia forma transcrierilor unor note ale informatorilor, ale unor înregistrări... iar acesta este unul dintre aspectele care nu mi-au plăcut. Pentru că forma asta dă un aer rece întregii relatări, o lipseşte de orice urmă de uman.

Tot la capitolul nu mi-a plăcut intră limbajul, care îmi pare împins la extrem. Abundă exprimarea în tonuri de mahala, de contrabandă, de lichele, de orice de felul ăsta. Sigur că era necesar, dar e prea mult, oboseşte... Tangoul e un laitmotiv (nu-mi place cuvântul, dar...) şi încă unul bun, dar nu ştiu dacă trimiterile la Gardel sunt potrivite, pentru că nu sunt sigură că în perioada aia bucureştenii ascultau Gardel. În plus, tangoul european nu prea e la fel cu cel argentinian.

Probabil că, dacă forma era alta, se schimba totul şi ieşea o poveste mai apropiată de ce îmi doream. O lume a acelor ani prezentată în ansamblu, nu doar o bucată din ea, care e ca un fel de viaţă paralelă cu orice altceva. Nu spun că nu o recomand, în mod sigur, sunt cititori cărora le va plăcea. Spun doar că mie nu mi-a oferit ce aş fi vrut.

Mrs. Cold

...

Până la urmă, o iluzie rămâne o iluzie. Fie.

Îmi trebuie o muzică pentru acum, dar nu am chef să o caut. 

Oraşul lui Fuentes poate fi oricare altul, n-a inventat nimic. Doar povesteşte frumos. 

So

Geamuri

Ploaie de primăvară în ianuarie. 

E plăcut să te aşezi undeva lângă un geam şi să deşiri idei, gânduri, impresii. 

În ultima vreme, cuvintele mele s-au făcut ghem. Dar unele gesturi îşi pierd din frumuseţe odată ce le dai formă în cuvinte. Privirile au rostul lor.

Şi cred că e frumos să ştii că unele lucruri vor dura, pur şi simplu, să nu ceri nimic, să nu aştepţi nimic, doar să fii acolo. 

Mi-e dor de cireşe.

Köln Concert

Recomandarea muzicală de săptămâna asta vine de undeva din urmă, nu e nouă, e redescoperită. La mine se tot repetă, de vreo două zile. Keith Jarrett, Koln Concert, 1975. Pun doar prima parte aici, dar sună foarte bine întreg concertul. 

Trei tigri trişti

Dacă ar fi să fac un top al cărţilor care mi-au plăcut cel mai mult, dintre cele citite anul trecut, de departe, Trei tigri trişti ar fi pe primul loc. Ştiu că am mai spus asta pe aici, în trecere, numai că acum o să încerc să dezvolt. Nu e sigur că o să reuşesc. Nu aşa cum aş vrea. Pentru că e genul de carte despre care, atunci când o recomanzi, eşti tentat să spui nu ştiu cum să-ţi explic, mai bine citeşte şi o să înţelegi. E ca un carusel, ca un val de cuvinte care năvăleşte peste tine şi care se retrage la fel de repede, lăsând în urmă doar senzaţii. Multe senzaţii. În plus, deşi pare veselă, e o carte tristă, numai că tristeţea începe după ce ea se termină. Cât timp o citeşti, nu apuci să îţi dai seama, doar vezi, doar auzi, doar o trăieşti, pur şi simplu, eşti prins în nebunia aia de cuvinte care te copleşeşte.

Totuşi, trebuie să spun de la început, dacă vă plac doar poveştile cu cap şi coadă, bine conturate, în care ţi se dă totul mură-n gură, cu un fir cât se poate de roşu, în care se întâmplă ceva, uitaţi de cartea asta. Poate că o să reuşiţi să treceţi de prolog, poate că şi de primele (aşa-zise) capitole, după care o să abandonaţi. Pentru că încep jocurile de cuvinte, poveştile care ba se suprapun, ba se intersectează, ba merg paralel, limbajul cubanez nu mereu tocmai academic, dar şi discuţiile cu substrat academic, sporovăiala în faţa căreia rămâi nemişcat, nici nu-ţi vine să clipeşti, pentru că e de un cinism feroce. Şi în prima fază chiar nu clipeşi, după care, brusc, te trezeşti că izbucneşti în râs, când ţi-i închipui pe frumoşii nebuni care pălăvrăgesc în faţa ta dintre paginile cărţii. Nu întâmplător am spus frumoşi nebuni. Pentru că, inevitabil (pentru mine), mi-a venit în minte o carte românească atunci când am citit Trei tigri trişti. Nu de nivelul ei, nu la fel de bună, dar ca idee... Vorbesc despre Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, a lui Fănuş Neagu. Ştiu, ştiu, mulţi vor strâmba din nas când vor auzi de Fănuş Neagu, dar citiţi-le pe amândouă şi mai vorbim apoi.

Întâmpările mai mult sau mai puţin legate din Trei tigri trişti te poartă prin Havana anilor ei de glorie, când muzica şi râsul încă răsunau pe străzi, când frumoşii nebuni de care spuneam îi dădeau viaţă şi nu dormeau niciodată, când oraşul în sine putea fi un personaj. Dar, spre deosebire de alte voci care povestesc despre Havana de atunci, Cabrera Infante nu se pierde în dulcegării, nici în descrieri luxuriante (ba chiar îl ironizează pe Carpentier, care, de obicei, scrie în stilul ăsta; deşi mie îmi place şi Carpentier), tonul lui e dictat de ironie, de umor, de cinism, mai presus de toate. Coboară dincolo de suprafaţa turistică a oraşului veşnic treaz, fără să alunece, totuşi, în substratul politic al Havanei, ceea ce poate părea ciudat, pentru că, nu-i aşa, nu prea poţi separa tărâmul cubanez de politică. Mai ales când vine vorba despre Havana acelor ani, când faimoasa revoluţie ce avea să-i aducă sfârşitul stătea la pândă, gata să sară. Şi nici n-a fost aşa. Am citit mai apoi că, iniţial, cartea apăruse cu un alt titlu şi nu fusese deloc lipsită de trimiteri politice. Iar Cabrera Infante fusese, tot iniţial, un adept al ideilor revoluţionare. Numai că, mai apoi, când a înţeles mai bine ce se întâmpla, s-a dezis de ele şi a ales să cureţe cartea de tot ce însemna politică şi astfel a apărut varianta tradusă la noi. Asta nu înseamnă că unele lucruri nu au rămas acolo, în paginile ei, chiar dacă nu scrise cu roşu, ci doar intuite. Dovadă faptul că Trei tigri trişti încă este interzisă în Cuba.

Cel mai mult mi-a plăcut stilul în care e scrisă cartea asta. Şi tare mi-aş dori ca aceia care spun că literatura sud-americană (de limbă spaniolă, mai exact) e una superficială să încerce să scrie aşa, să vedem nu CE le iese, ci DACĂ le iese ceva. Iar ce m-a impresionat cu adevărat a fost traducerea. Dan Munteanu Colan a reuşit să redea cu mare fineţe toată aparenta babilonie de cuvinte din care e formată cartea asta, fără să-i ştirbească din farmec, fără să românizeze poantele, fără să-i altereze umorul original. Încă o dată spun, pentru a înţelege, trebuie citită cartea. Mai multe despre traducere şi despre carte aici, într-o recenzie care mi-a plăcut.

Fumando espero

Oscar Peterson, Chet Baker şi Michel Petrucciani

Să începem anul cu ceva frumos, nişte documentare despre oameni care şi-au asigurat eternitatea prin muzica pe care ne-au oferit-o. Nu le-am descoperit singură, ci cu ajutorul unei prietene de pe fb. Ordinea în care le pun e întâmplătoare, mi-e greu să fac topuri, în privinţa asta. 

Waiting for the miracle