Night Sessions (integral)

Summer time

Vara, zilele sunt un fel de prelungire a nopţilor, iar nopţile un fel de prelungire a zilelor. Timpul e elastic, adică. Ştiu, ştiu, timpul e o iluzie. O iluzie elastică, poftim. Şi aş putea trăi fericită, fără prea multe, în locul din imagine. Oh, da...


Citesc haotic, de câteva săptămâni. Sar de la o carte la alta, de la un stil la altul, de la un gen la altul. Până la urmă, o să mă opresc, ştiu. Momentan, e ca un carusel, dar o să treacă. Învăţ. Descopăr. Încă nu ordonez. 


Şi am o idee, una care îmi place, chiar foarte mult. Şi nu ştiu de ce ideea asta a venit la pachet cu gândul că aş avea nevoie de ajutor pentru ea. Musai. Dar nu am nevoie. Nu musai. Am realizat asta azi. 


De câteva zile, Bucureştiul e şters de un vânt oarecum furios, un vânt uscat, pe care îl ascult cu plăcere şi mă aştept să aud în saptele lui sunetul valurilor. Şi valurile nu vin, desigur, nu au de unde, în mijlocul asfaltului încins şi al betoanelor mirosind a oraş. Dar e o aşteptare plăcută, iluzia că eşti în altă parte, că o să te duci la geam şi o să vezi în zare marea, şi valurile, şi albastrul ei, şi pescăruşii, şi... Bucata aceea de timp în care, cu simţurile încredinţate vântului te ridici şi mergi spre geam, te îndrepţi spre lumea pe care sunetul ţi-o sugerează. 


dacă mă uit în jur văd o lume nebună nebună nebună şi mi-e tot mai frică de ea sau silă sau nici nu ştiu ce mi-e aşa că exersez indiferenţa ronţăi pepene plănuiesc arome vânez pasteluri dau bună ziua când întâlnesc un om frumos chiar dacă nu îl cunosc în fond ce înseamnă să cunoşti şi las muzica să-mi invadeze fiecare colţ al minţii şi al simţurilor şi învăţ să trăiesc azi fără mâine fără ieri doar azi 

To Love Somebody

Stelian Tănase, LA vs. NY - Jurnal american

Am citit jurnalul american al lui Stelian Tănase când a apărut la Humanitas, în 2006. Tocmai mă mutasem în Timişoara, nu-mi găseam locul acolo şi, cumva, mi-a transmis o stare de bine, o împăcare cu locul, cu situaţia. Mi-a plăcut. Am recitit cartea asta recent. Şi mi-a plăcut din nou. În primul rând, îmi place (ştiu, folosesc cuvântul a treia oară) tonul. Are un soi de melancolie, o melancolie anume, care mereu m-a atras, m-a liniştit. E ca vocile acelea care povestesc din când în când pe fundalul unui film. 


Jurnalul american al lui Stelian Tănase nu e pur american. Pe lângă paralela L.A - N.Y, găseşti în el şi câte puţin din România, şi câte puţin din Europa. E un amestec frumos construit, cu trimiteri înapoi în timp, în istoria americanilor, în istoria noastră, în istoria europenilor. Totul pe un schelet al prezentului din acele zile în care se afla el în America. 


Stelian Tănase e un observator extraordinar de bun. Cel puţin în cartea asta. Şi ştie să te facă să îţi doreşti să vezi America şi să o apreciezi pentru specificul ei, pe care el reuşeşte să îl sublinieze foarte bine. Noi ne-am făcut un obicei prost, când vine vorba despre America. Judecăm totul la suprafaţă, nu trecem de clişee, de imaginea superficială pe care o transmite Hollywoodul, MTV-ul, McD, ştirile despre politica ei externă, repetate obsesiv, şi multe altele de felul acesta. Dar America e mult mai mult de atât, are o structură foarte solidă, în ciuda aparenţelor şi chiar în ciuda unor aspecte din istoria ei. Iar cartea lui Stelian Tănase punctează foarte bine şi bune, şi rele. 


Sigur că între timp unele lucruri se vor fi schimbat, dar aş zice că nu la un nivel esenţial. Încă sunt valabile multe dintre observaţiile din acest jurnal. Nu o să intru în alte detalii, spun doar că e o carte pe care o recomand, deşi ştiu că mulţi vor trebui să facă un efort, să se distanţeze un pic de imaginea acelui Stelian Tănase care a tot apărut în ultimii ani pe la televizor, cu luări de poziţie mai mult sau mai puţin fericite. Eu am reuşit. Nu îmi place analistul politic Stelian Tănase, dar îmi place Stelian Tănase scriitorul. 

Pasul afară din cerc

Cu femeile e mereu aşa, Camargo ştie prea bine. Nu pierd nimic din ce au trăit. Duc cu ele dintr-un loc în altul tot ce li se întâmplă şi, când acumulează îndeajuns, prisosul iese la lumină, fără voia lor. 
(Tomas Eloy Martinez, Zborul reginei)


**
E plăcut să decizi ca într-o zi de marţi să te desprinzi din rutină, să îţi iei liber de la orice faci de obicei şi să îţi începi ziua într-o librărie, apoi să fii primul client al unei cafenele, să stai la taclale, să simţi aerul de vacanţă, deşi nu e vacanţă. Chiar e recomandat să faci asta, din când în când. 


De mâine, trebuie să fac ordine în idei. 
Din nou m-am blocat pe marginea cărţilor şi nu pot scrie despre ele. S-au adunat stivă, în fiecare zi îmi spun azi voi scrie despre aceea, dar mă uit la ea, mă uit la ele şi... nu pot. Cuvintele s-au făcut ghem. Trebuie să aştept să iasă un capăt. 
Câteva zile, am încercat să ţin un jurnal. Clasic. Nu pot. Mă plictiseşte. Ne-clasic pot. 


Azi am zâmbit. 

An evening with Mark Knopfler

Lumi paralele

În ultimele săptămâni, s-a accentuat senzaţia că trăim în lumi paralele. Dacă stai mai mult timp pe facebook, de exemplu, ajungi să crezi că oamenilor chiar le pasă de ce se întâmplă cu ei, cu lumea în care se mişcă. Se dezbate (mă rog, ăsta e un termen relativ, în cazul fb), se aruncă în joc păreri, invective, ură, mai rar argumente, copy/paste-uri, întrebări, răspunsuri, promisiuni, acuzaţii, se fac bisericuţe, se desfac prietenii, se programează proteste (că nu ajung la ele nici jumătate dintre cei care promit, e altceva). În esenţă, se creează atmosferă, cum s-ar zice. După o zi în care am privit mima asta colectivă a lui ne pasă, spre seară, am lăsat în urmă online-ul şi am ieşit prin oraş. Şi, îndată, am avut impresia că intru într-o altă lume. De fapt, n-a fost doar o impresie, a fost mult mai mult, pentru că, realmente, m-a izbit. Lumea pe care o ştiam era la locul ei, la fel de indiferentă ca de obicei, aceleaşi haite de câini, acelaşi nene gras, care zace pe un scaun lângă băncuţa de la intrarea în bloc, vorbind despre pescuit şi despre nepoţi, acelaşi asfalt încins, aceleaşi maşini nervoase, care nu opresc nici când semaforul e verde pentru pietoni, oameni grăbiţi vorbind la telefoane, oameni şi mai grăbiţi năvălind din sau în metrou, buchiniştii de la Universitate, atâţia câţi au mai rămas, privindu-te cu speranţă, chiar şi atunci când arunci doar o scurtă ocheadă spre cărţi, centrul vechi la fel de aglomerat, la mesele de pe acolo erau mai mulţi oameni decât la ambele proteste de la Universitate la un loc, aceleaşi cafele ispititoare şi cam scumpe de pe meniuri, aceeaşi muzică a traficului, pe care ai ajuns să nici nu o mai percepi, e deja parte din tine, din fiinţa ta locuitoare a acestui spaţiu haotic dispus numit oraş... 


Când am revenit acasă, am pornit calculatorul, am intrat pe fb, unde spectacolul continua să se deruleze, tot cu patimă, tot cu aparentul ne pasă ţinut pe post de imaginară pancartă, tot pe prea multe voci în disonanţă. Era ca şi cum aş fi ieşit la o ţigară, după care m-am întors şi mi-am reluat locul.

**


Între timp, s-a confirmat că Marquez suferă de demenţă şi nu va mai putea scrie. Cireşele par să fie pe sfârşit sezonul acesta şi privesc cu tristeţe la anul care se întinde în faţă până când vor reveni. Villazon a anunţat un nou turneu european care nu ne include. Am aflat că viaţa în Buenos Aires e cam scumpă. Marxismul is on the rise again. Răspunsul pe care îl aştept tot nu a venit. Am redefinit termenul prietenie. Canicula mă obligă să beau mai puţină cafea. 

Irosiri

Şi au venit zilele în care căldura anihilează orice pornire de a face prea multe. 
Şi zile în care ajungi să vezi (deşi nu musai ţi-ai dorit) cât de mici sunt unii oameni. Cu adevărat mici. Mici-mici-mici.
Şi am avut azi o discuţie cu mama, care m-a făcut să zâmbesc şi să îmi amintesc că e o femeie deşteaptă. Şi să mă simt mândră. 
Şi am luat o hotărâre. Chiar două. 
Şi nu înţeleg cum pot unii oameni să trăiască fără să facă nimic din plăcere, fac lucrurile doar pentru că aşa trebuie. E o irosire.


La fel cum irosire îmi pare vara în Bucureşti. Prin definiţie, vara ar trebui trăită lângă mare. Sau la munte. Dar nu în oraşe, nu la câmpie, nu liniar. 

Pentru că mi s-a făcut dor de el:

Non Monsieur Je N'ai Pas Vingt Ans

Vara, Bucureştiul...

În serile de vară, Bucureştiul miroase a vinete coapte, ardei copţi, ardei umpluţi, tarte cu vişine. Uneori, se simt şi petuniile. Şi imediat ce se întunecă începe să se audă lătratul. Ai putea fi oriunde. La ţară. Dar eşti în Bucureşti. Care e diferenţa? Probabil, metroul... În metrou, lumea citeşte. Şi butonează telefoanele mobile. Şi stă încruntată. În drum spre cartierele cu miros de ardei copt şi de vinete coapte. Şi cu multe pariuri, cu multe farmacii, cu multe bănci, cu multe buticuri.
Cartierele cu băncuţe de 'jdemii de euro bucata, pe care se adună bărbaţii seara la o bere, în şlapi şi bermude, poate şi în maieu. La o bere şi la un pariu. Şi la un pic de politică, dacă e campanie electorală. Dacă nu, doar la ultimele noutăţi de la OTV. 
- Băăăă, aruncă şi mie telefonul! 
- Mariane, trimite-l pe ăla micu' în casă!
În zilele de vară, Bucureştiul se încinge. Pe dinafară. În asfaltul moale apar carii mai mici sau mai mari. Maşinile sunt nervoase, te urmăresc inclusiv pe trotuar. Oriunde te întorci, maşini peste maşini peste maşini peste maşini.
- Uită-te pe unde mergi, proasto!
- Nu vezi, bă, 'tu-ţi morţii mă-tii!
Pe trotuare, tot pe lângă maşini te furişezi. Lume grăbită, lume agitată, lume disperată, mai rar, lume la pas. Cuvintele se suprapun, se intersectează, se şterg unele de altele.
- Dă şi mie pentru o pâine, frumoaso, să-ţ' trăiască familia.
- Da, dar campaniile astea de comunicare...
- Băi, ai văzut-o aseară pe blonda aia? Aia ţâţoasă. Aia, mă, care...
- Hai la metrou, că în autobuz ne coacem dracului.
- Domnule, lucrurile nu stau chiar atât de prost.
Terasele sunt pline încă de dimineaţă. Or fi turişti. Hm?
Şi câinii.
Şi patiseriile.
Şi covrigăriile. Pentru cozile câinilor de mai devreme.


(poate că) va urma