... close but distant...

Şi încă îmi doresc un sfîrşit de an pe plajă. Doar că unele dorinţe se împlinesc în contratimp.

Iar anul ăsta s-a încăpăţânat să-mi demonstreze că se poate şi mai rău. Dar în următorul va fi cum vreau eu... Cred că, în sfârşit, am învăţat un dram de egoism. Aşa că, de mâine, o să spun din nou let's play. slowly.

Nu-mi plac(e) sa beau cafeaua pe fugă, sa fac conversaţie când nu am nimic de spus, să fiu la modă, rozul, SF-urile, pisălogii, îngheţata de fistic, aşteptarea, anii ’80, mirosul de muşeţel, dialogurile teatrale, să mă explic, să citesc în tramvai, garoafele, prăjiturile prea dulci, dimineţile de iarnă, cumpărăturile, muzica electronică, să-mi cenzurez ironiile în şedinţe, unghiile exagerat de lungi, limba germană, Cărtărescu şi Patapievici, parfumurile dulci, Timişoara, oja sidefată, sclipiciurile, cafeaua rece, vodka, Beatles, pereţii albi ca de spital, balcoanele închise, gelozia, limitele, bărbaţii tipicari, gările, bijuteriile ostentative, poeziile, rutina, să fiu bătută la cap când lucrez, să fac rebus cu creion, cola, extremiştii, să fiu întrebată "la ce te gândeşti", localurile fără personalitate, zonele de câmpie, cafeaua fără zahăr…

Prima cafenea cunoscută în Bucureşti apare documentar în 1667, în vremea domnitorului Radu Leon. Era proprietatea unui oarecare Kara Hamie, fost oştean (ienicer) în garda palatului împărătesc din Constantinopol şi se afla în apropiere de Hanul Şerban Vodă de mai târziu, în locul căruia s-a construit mai apoi palatul Băncii Naţionale. Denumirea de cafenea (cahvenea) vine din cuvântul turcesc kahvehane, kave-hané, ceea ce înseamnă local public în care se poate bea cafea, după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum (un joc de cărţi) şi să fumeze tutun. Slujbaşul domnesc care avea în grija lui cafeaua, zahărul, ibricele, filigenele (ceaşcă turcească, fără toartă, în care se servea cafeaua), zarfurile (suport metalic lucrat în filigran, în care se aşeza ceaşca de cafea), precum şi obligaţia de-a servi cafeaua, era numit cafegi-başa sau vel-cafegiu şi avea un loc precis în alaiul ce primea sau însoţea pe domnitor în anumite ocazii.
În 1781 Alexandru Ipsilant dădea voie lui Ştefan Altîntop să construiască o prăvălie cafenea, pe un loc care se afla la poarta de sus a Curţii domneşti, pentru a-şi câştiga existenţa lui şi a familiei, cu obligaţia să dea stăpânei locului câte 10 taleri chirie pe an. Apoi, în 1791, când acordă cafegiului domnesc privilegiul de „a ţine în Bucureşti trei cahvenele cu tahmisul (locul unde se prăjea şi se râşnea cafeaua) lor, scutite de toate dările pe care le plăteau celelalte prăvălii”. În timpul ocupaţiei austriece, Divanul ţării admite să fie liberă funcţionarea cafenelelor, dar să nu se discute în ele alte vorbe, adică probleme politice. Vânzătorii de cafea, precum şi cei care ţineau prăvălii de cafenea, înmulţindu-se cu timpul, s-au constituit în breaslă. Cum fiecare breaslă avea o anumită zi în care-şi sărbătorea patronul şi paznicul, breasla cafegiilor făcea această manifestare la biserica cu hramul Zoodochos Pighi (Izvorul dătător de viaţă), numită de locuitori Izvorul Tămăduirii, construită de Nicolae Mavrocordat, dincolo de capul Podului Mogoşoaia, în apropierea spitalului Filantropia.
Una dintre cele mai importante cafenele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost cafeneaua Fialkowski, care se găsea în dreapta fostului Teatru Naţional, pe strada Cîmpineanu, colţ cu Calea Victoriei. În cafeneaua lui Fialkowski se întâlneau cele mai reprezentative figuri ale oraşului: actori, diplomaţi, profesori, artişti, scriitori, jurişti, poeţi, iar Constantin Bacalbaşa spunea că Fialkovski nu mai era doar o cafenea, ci ajunsese o adevărată instituţie. Vestita cafenea îşi sfârşeşte viaţa odată cu moartea patronului (1898), după care localul este închiriat şi transformat în restaurant.

Am selectat câte ceva din istoria cafenelelor de la noi nu numai pentru că sunt amatoare de cafea şi mi-aş dori un astfel de local, ci şi pentru că îmi plac istoriile unor clădiri vechi. Nu mă plictisesc niciodată citind despre ce a fost cândva în anumite clădiri, despre cum arătau altădată unele străzi din Bucureşti, de exemplu… Acum vreo doi ani, văzând nişte poze făcute de mine prin Germania, o prietenă îmi reproşa că din ele lipeşte viaţa, lipsesc oamenii, pentru că erau mai mult clădiri de tot felul. Parcă ai fi singurul supravieţuitor al unei nenorociri, în pozele tale e doar piatră, clădiri, străzi goale… unde sunt oamenii? Am încercat să-i explic că uneori prezentul şi lumea lui pot fi banale, iar clădirile alea în sine înseamnă oameni, în spatele lor e mai multă viaţă decât pare, e viaţa a generaţii întregi care au trecut pe acolo… Când văd o clădire veche îmi place să îmi închipui cum arăta când a fost construită, cum erau interioarele, ce fel de oameni o locuiau, cum trăiau, încerc să aflu ce stil arhitectonic are. Există anumite laturi ale istoriei care mă atrag. Asta e una dintre ele.
Am văzut acum câteva seri o emisiune la tvr2 despre un proiect al studenţilor de la Arhitectură, din Bucureşti, prin care încearcă să găsească fonduri pentru restaurat diverse clădiri vechi din oraş. Mi-a plăcut mult ideea. Iar zilele astea am văzut într-o librărie o carte cu istoria vechilor străzi ale Bucureştiului… ceva de genul ăsta. O să o iau luna viitoare. Văzusem şi altele, dar asta pare ceva mai bine documentată.
Mda, mi-e dor de Bucureşti… Îmi pare rău că atunci când eram acolo n-am avut timp pentru tot felul de lucruri pe care aş fi vrut să le fac. Cu TM nu reuşesc să mă identific, orice aş face. Bucureştiul e haotic, e mizerabil pe alocuri, poate fi nesuferit, dar are acel ceva, amestec nedefinit de parfum de Epocă, cafea turcească, promenadă, mosc, veri toride şi şerbet, terase cu iz de şuete politice, sunet de gramofon… imposibil de spus într-un cuvânt. Da, faimoasa dezordine orientală şi-a lăsat amprenta pentru totdeauna şi oricât ne displace face parte din noi. De partea astalaltă, TM nu are arome, e mai sobră, chiar foarte rece. Te ţine la distanţă şi nu îi place să se exteriorizeze. Plăteşte tributul datorat modernizării premature şi disciplinei catolice. Totul are un rost, e practic, e ordonat, e la locul lui. Enervant de introvertit. Te obligă să te maturizezi, să nu fii copil nici o zi peste cât trebuie. Asta observam la vreo două luni după ce am ajuns aici şi constat că impresia mi-e neschimbată şi acum, după aproape doi ani. Da, în curând se fac doi ani… cât de repede aleargă timpul !

Uf, iar m-am întins la vorbă, cafeaua s-a dus, iar afară s-a luminat. Mă rog, e un fel de a spune, pentru că e tot noros, deşi nu se îndură să ningă.

Încă o dată spun: sunetul e mai puternic decât imaginea. Prin intensitate. Impactul vizual nu va putea fi niciodată la fel de profund. Se opreşte undeva la suprafaţă, pe când sunetul pătrunde în tine, curge printre simţuri. Ascultam un pian. Un sunet atât de limpede...
Pleoape îngreunate.
Lumină ştearsă.
Un gând care mă înţeapă de câteva zile.
Poftă de cafea. Dar nu e dimineaţă...
Zâmbet discret.
Idei dezordonate.
Renunţare.
Suflet sub formă de vitralii.
Tentaţie.

Zilele astea am văzut ceva mai mulţi oameni veseli, oameni care fac gesturi drăguţe pentru cei mai puţin norocoşi, am văzut feţe care şi-au adus aminte să zâmbească... Am văzut copii curioşi şi nedumeriţi că nu îl pot lua pe Moşul ĂLA din vitrină, oameni mari puşi în încurcătură de întrebările lor încuietoare, am văzut ceva mai multe lumini şi câteva culori care se repetă. Am văzut oameni care s-au reunit iar în jurul discuţiilor, aşa cum până nu cu mult timp în urmă îmi doream să îi văd şi să mă alătur lor. Am văzut sclipiri în ochii unora, doar că tardiv... E plăcut să vezi lumea ceva mai destinsă, numai că eu nu mai simt nevoia să intru în mijlocul ei. Cândva aş fi vrut. Acum îmi e de ajuns să o văd. Nu sunt tristă, nu mai simt singurătatea, dar nici să ader la vreo turmă nu mai pot. Mi-e bine aşa cum sunt. Fericirea mea e mai discretă şi derivă din a lor. Cred că am mai spus asta odată... Recunosc că aş vrea să fiu în altă parte, nu în urbea asta conservatoare si încremenită într-un timp oarecare. Poate de aici nevoia de a sta cuminte în colţul meu şi lipsa de entuziasm vizavi de grupurile la care aş putea deveni parte. Până şi pe internet mai am un singur colţ în care mai silabisesc zilnic câte ceva. Nimic important, nimic ce merită atenţie, doar act de prezenţă, banala nevoie de a aparţine, despre care am mai spus. Prin celelalte cotloane doar întredeschid uşa, arunc o privire şi plec. Cu toate că în unul dintre locuri e lume care mi-e dragă, lume de care mă leagă multe, frumoşii nebuni... Dar undeva s-a rupt ceva şi nu se mai leagă, nodurile nu funcţionează întotdeauna. Iar a doua şansă nu există, a doua şansă nu înseamnă decât conştientizarea şi repetarea aceleiaşi greşeli.
Poate o fi semn că îmbătrânesc. Da, nu râde!
Mi-ar fi plăcut câteva zile la munte, în mijlocul zăpezii, departe de lume...
Mă gândeam... ce simplu ar fi dacă am putea să ne edităm viaţa. La fel ca atunci când scrii ceva, îţi dai seama că ai greşit sau că nu e chiar ce vroiai, dai un EDIT şi gata, s-a rezolvat. Hehe, da, ar fi mult prea simplu.
Şi îmi stăruie în minte un song, de câteva zile, nu reuşesc să scap de el. Inconştient, probabil că nu vreau să scap, altfel aş reuşi.
O să fie primele sărbători pe care le fac singură, după muuult timp. Altădată m-ar fi speriat sau m-ar fi enervat gândul ăsta. Acum, departe de mine vreuna din senzaţiile astea. Sunt foarte liniştită. Suspect de liniştită. Ba chiar cred că aveam nevoie de asta. La urma urmei, e un lux să poţi face doar ce vrei, să nu depinzi de poftele şi de cheful nimănui. Şi abia aştept să iau bradul, să miroasă toată casa. Şi să pun luminiţele, şi să miroasă a dulciuri făcute de mine şi a vin aromat... Da, simplitatea se învaţă greu, dar poate fi frumoasă.

Tentaţia zilei de azi: să mă urc în primul tren si să evadez.

...time is made from honey slow and sweet...

Feţe plictisite, glume repetitive, replici insipide, priviri limitate, gesturi mecanice... mi-e dor de oamenii mei de cândva. Trebuie să existe o portiţă undeva, o bucată de timp şi un loc prin care să mă pot strecura.

... temptation, temptation, temptation
I can't resist...

Unele zile aleargă pe lângă mine sau prin mine, pur şi simplu, le văd când deja sunt în spatele meu, căzute pe trotuar, bucăţi ireversibile de viaţă. E o goană absurdă, pentru că nici măcar nu e vorba de o competiţie...
Plouă. Iar. Plouă cu dimineţi închise între nori, cu vise întrerupte înainte de vreme, cu dor de soare blând, cu gânduri reprimate în spatele tăcerii, cu miros de portocale şi cafea. Cana fierbinte, urechea în căutarea songului potrivit, ziare, pleoape leneşe, trecere în revistă a discuţiilor. Matinal ritual devenit necesitate. Şi răsfăţ.
Ieri am văzut primii brazi... Şi am luat castane. Mda, am uitat de ele.
Într-o zi cred ca o să mă apuc să dau cu nişte vopsea pe clădirile de vizavi, că prea mă irită griul ăla. E de-a dreptul enervant. Îmi împiedic privirea în el şi îmi fură bruma de optimism de care fac rost din când în când.
Şi mă oboseşte agitaţia unora, în decembrie. Bucurie zgomotoasă. Oarecum disperată chiar.
Eşti tristă? a fost o întrebare cu care m-am întîlnit ieri pe holul de la lucru. Era cinicul.
Nu, doar plictisită. Şi uşor obosită. Cred că am bravat un pic. Sunt momente când nu suport ca alţii să dea buzna în sufletul meu.
Nu-mi găsesc ritmul în dimineaţa asta.

Mi-a plăcut asta:

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=16203&art=39935&cHash=9021334b4f

Tot gri, nici iarnă, nici toamnă, nici primăvară, nici frig, nici cald, cel mai nehotărât anotimp din câte am văzut. E ca un nebun scăpat de la balamuc, care nu-şi găseşte locul.
Şi iar zic, dacă m-aş putea converti în copil, azi aş putea fi fericită. Dar nu mai sunt copil... Sunt doar un trecător, care din când în când se ascunde între gânduri, de lumea stupid de grăbită şi de previzibilă.
Ieri am lăsat garda jos. Preţ de două minute.
Mă duc sa colorez cumva ziua de azi, mi-e dor de pasteluri...

Sâmbătă dimineaţă, frig, un pic de burniţă, clădirile la fel de gri ca întotdeauna. E 1 decembrie. Ziua Naţională a României. Autorităţile locale au anunţat cu fast programul acestei zile de sărbătoare. Teoretic, cel puţin, e zi de sărbătoare. Deşi pe străzile urbei nu vezi nimic care să te ducă cu gândul la asta. Oameni puţini, că doar e zi liberă, trafic lejer, ăsta e un lucru bun, tot timişoreanul îşi doreşte asta în timpul săptămânii, măcar azi să aibă parte de el. Dar nimic care să anunţe că e Ziua Naţională. Mă îndrept spre centru, unde se vor aduna oficialităţile, şi caut cu privirea măcar o clădire, un balcon, un geam la care să fie arborat steagul românesc. Nimic. Pe Gheorghe Lazăr îmi sare în ochi un grup de oameni în vârstă. Nu, nu au ieşit să sărbătorească, e coada care s-a format la una dintre farmacii, ca la orice început de lună. Se dau gratuitele şi compensatele, iar 1 Decembrie nu face excepţie în privinţa asta. Ajung în Piaţa Libertăţii, nici urmă de steaguri, doar ghirlandele de becuri atârnate acum câteva zile de Primărie, pentru Crăciunul care va să vină. Abia în Piaţa Victoriei privirea mi se împiedică de nişte steaguri, dar numai la scena amplasată în faţa Operei, unde după-amiază va avea loc spectacolul aniversar. În schimb, aici te întâmpină un şir lung de tarabe mici la care se vând nişte ciudăţenii strident colorate şi sclipicioase, faimoasele beţe pentru Moş Nicolae. Ceva mai în faţă, altă coadă la o farmacie. O fi noul mod de a sărbători, stabilit subtil de guvernanţi.
Pe măsură ce mă apropii de Parcul Central, văd grupuri de 2-3 persoane, care se îndreaptă într-acolo. Uite că, totuşi, timişorenii ştiu că azi e sărbătoare, îmi spun. Într-adevăr, la Monumentul Ostaşului Român era lume, dar nu multă. Până să înceapă manifestările, să se fi adunat vreo 400-500 de oameni. Cu tot cu oficialităţi, membri ai partidelor, militari, fanfară, corul teologic şi grupurile organizate de elevi de pe la şcoli, reminiscenţă de pe vremea când se făcea Cântarea României. Se împart steguleţe tricolore. Lume lipsită de entuziasm, venită din curiozitate şi cu speranţa de a vedea măcar o paradă militară, rude ale militarilor, bătrâni care n-au fost nevoiţi să stea la cozile de la farmacii şi mass-media, care agită excesiv camerele de filmat şi aparatele foto. Cei mai veseli sunt copiii, pata de culoare a acestei zile fade.
După o scurtă slujbă de pomenire a eroilor încep depunerile de coroane, multe coroane. Toate instituţiile publice îşi fac datoria. Măcar în privinţa asta. Şi partidele, grupurile lor sunt cele mai numeroase, iar PD-ul a venit chiar cu fularele portocalii la gât, nu cumva să treacă neobservat. Momentul coroanelor se lungeşte, lumea nu mai are răbdare, frigul pătrunde prin haine. În sfârşit, lucrul aşteptat de toţi: parada. Numai că se termină în cinci minute, pentru că Timişoara nu mai are garnizoană. Aşa cere NATO. „Asta e tot?!”, se aude prin mulţime.
Mai mult sau mai puţin organizat, întregul grup se îndreaptă spre Piaţa Victoriei, unde slujba şi momentul depunerii de coroane se repetă, la statuia Regelui Ferdinand. Până să ajungă aici, grupul de spectatori s-a subţiat. Urmează acelaşi lucru în Parcul Civic, apoi la Cimitirul Eroilor, dar lumea începe să se împrăştie, plictisită şi prea pătrunsă de frig.
Cozile de la farmacii sunt tot acolo, comercianţii de zdrăngănele colorate şi ei. Bucuroşi că nu mai trebuie să stea pe loc, copiii îşi trag părinţii la McDonald's. Că doar e Ziua Naţională a României.

Ar fi multe de spus pe tema asta, dar nu ştiu dacă în clipa asta are rost. Pentru că noi nu mai ştim să ne bucurăm, pentru că să fii cârcotaş şi să te plângi de orice a devenit un soi de mândrie naţională, pentru că nici măcar în privinţa Zilei Naţionale nu suntem în stare să cădem de acord. Nu e bine că e pe 1 decembrie şi nu pe 10 mai, nu e bine că se face paradă, nu e bine că se blochează circulaţia, nu e bine că se dă ceva gratis, nu e bine că nu se dă mai mult gratis, nu e bine că în decembrie e frig, nu e bine că există legea gravitaţiei, nu e bine că îl avem pe Becali, nu e bine că Băsescu e popular, nu e bine... nimic nu e bine.

Bine că măcar s-a inventat cafeaua.