Nu suport voci în dimineaţa asta. Trompeta lui Chris Botti e perfectă....
Somn puţin, pleoape grele, o zi încărcată stă lăbărţată în faţa mea, o discuţie lăsată suspendată în cuvinte grele aşteaptă, o bucată de soare difuz îmi face semn prin geam.
Îmi trebuie un dead-line, altfel nu sunt suficient de disciplinată în privinţa aia. După examene îl stabilesc...
Când nu poţi să eviţi rutina, ce faci?
Căutam ieri ceva şi am realizat că roşu-negru, roşu-verde, alb-negru etc. sunt combinaţii banale, previzibile. Pastelul e ideal. Pastelurile echivalează cu o femeie în lenjerie sexi, pe când combinaţiile alea categorice sunt ca una gata dezbrăcată. Uneori e bine şi aşa, de cele mai multe ori, nu.
Iar 1 şi cu 1 nu fac mereu 2. Se întâmplă şi să rămână, pur şi simplu 1 şi cu 1, atât.
Trebuie să caut un CD şi cu Botti. Cred că suna foarte fain la o calitate bună. Simplitatea trompetei cred că echivalează pe undeva cu cea a pianului.
Mi-e dor de căpşuni. Fără zahăr, fără frişcă, doar căpşuni.
Cred că o să intru într-un buzunar al zilei de azi, să stau discret acolo, altfel cuvintele alea grele o să-mi cadă şi parcă n-aş vrea încă.

În sfârşit, se apropie un weekend liber.
Şi decizie finală: vacanţa de vară = Portugalia. Abia aştept! Să vedem cum mă sincronizez cu alegerile... bine ar fi să se meargă pe varianta din toamnă.
Uf, iar tre’ să fug.

Saudade...

Saudade es un sentimiento de melancólico recuerdo de una alegría ausente, pero cuya fuente puede retornar en el futuro previsible. El término, que expresa una emoción ambigua, se ha considerado uno de los más difíciles de traducir, y es uno de los conceptos clave de la lengua y la cultura portuguesa; la saudade es la emoción predominante del fado, y alienta también la bossa nova brasileña. De origen portugués, y a su vez del latín, la saudade ha sido una palabra definitoria de dos culturas: la portuguesa y la brasileña. Saudade, ya sea una emoción, un sentimiento o un pensamiento, es una de las palabras más importantes de la lengua portuguesa. Es la raíz del fado y de la samba; se trata de una voz que contiene la esencia de la vida, la tristeza y la alegría, el pasado, el presente y el futuro en un instante simultáneo.

Nu reuşesc să dorm. Acum am timp, în sfârşit, şi nu pot... N-ar trebui să mă mir, pentru că am băut două cafele tari. Poate ceva mai încolo... dacă nu ies pe undeva.
Mai devreme îmi venise o idee, dar mi-am dat seama că nu e înţelept să o spun nimănui. Şi mi-am amintit că sunt o grămadă de întâmplări (nu ştiu dacă e cel mai potrivit cuvânt, pentru că e cam evaziv) pe care nu le-am spus nimănui, niciodată, nicio vorbă... Pur şi simplu am considerat că e mai sănătos aşa. Pentru toată lumea implicată. De fapt, nu ţin minte să fi avut vreodată plăcerea de a povesti anumite detalii. Există lucruri care trebuie să rămână personale, nu degeaba s-or numi aşa...
Iar s-a mohorât cerul. Nu e frig, doar plumburiu. Vreme de somn...
Cel mai potrivit song pentru azi:
http://www.divshare.com/download/2213347-a9a

Nu pot spune foarte exact de ce. Pentru că e relaxant, pentru voce, pentru că e unul dintre songurile la care tot revin periodic. (Mă enervează că nu îmi dau seama cum poti pune altfel linkul la song, să meargă direct adică.)
Am văzut nişte poze şi mi s-a făcut dor de ducă. Da’ până la vară mai e, aşa că, până una-alta, mă duc la somn. Sau film. Sau somn. Sau out.

Mişto CD-ul cu Marlene Dietrich, mi-a răzbunat toţi nervii de ieri, de la job. Are şi sunetul ăla de înregistrare veche, foarte foarte fain. O am şi pe Julie London, mai am de căutat câteva. Şi dacă mi-aş aminti unde era magazinul ăla cu vechituri, unde am văzut nişte gramofoane... mmmhmm, sigur iau unul. Ieri oricum mi-a râs sufletul, râs în formă de H.
Coffee, revista presei, music (da' nu în căşti, pentru că another one bites the dust, iar alea noi încă nu au ajuns).
Azi o să fie zi luuuungă, mâine vedem ce mâncare ştiu să facă ăia de la crâşma libaneză, vineri iar zi nesfârşită, sâmbătă examen, mrrrrrr!
Şi au apărut ghioceii, atât e de cald. Dacă ar rămâne aşa...

Azi şi ieri a fost cald. Spre 11 grade, senin, plăcut... Şi asta a venit la fix, mai aveam un pic şi nu mai suportam lumina aia difuză de iarnă. Chiar dacă nu o să ţină mult, a fost suficient, un respiro... Am profitat şi m-am plimbat. Şi m-am oprit într-o librărie, deşi am încercat să mă abţin. M-am împiedicat de o carte, cum era de aşteptat. M-a atras titlul şi coperta. Iar când am răsfoit-o am găsit unele pasaje care m-au convins. Cel puţin o lună nu o să am timp să o citesc, dar aveam nevoie de ea, aveam nevoie de ceva care să fie diferit de cotidian, de balastul în care mă învârt zilnic. Măcar să îmi reamintesc că există ceva diferit.
Mda, posibil să revin asupra ei după ce o parcurg. Mai devreme am încercat să găsesc un soi de recenzie a ei pe net. Mai bine nu o făceam... Din nou, aceeaşi incapacitate de exprimare, de exteriorizare, acelaşi text postat de cineva şi copiat apoi repetitiv de alţii. Învăţaţi să vorbiţi, oameni buni, să descrieţi ce vedeţi, ce simţiţi, să vă spuneţi părerea! Dacă nu ai nimic original de spus, mai bine taci, de ce să alegi să repeţi ca papagalul ce a spus altul... Într-o bună zi o să ne rezumăm să ne imităm unii pe alţii, ca maimuţele.

(Iar unii încearcă să mă atragă în nu ştiu ce comunitate a bloggerilor din oraşul ăsta. NU VREAU. Nu îmi plac turmele, nu îmi place să fiu parte dintr-o adunătură decât dacă şi cât aleg eu să fac asta. Există nişte limite în privinţa asta de care nu îmi place să trec. Şi mă irită familiaritatea deplasată la care se ajunge uneori, pentru că în astfel de cazuri grupul te alege pe tine, nu tu pe el. Nu-mi place să fiu legată prea mult, vreau să pot pleca atunci când simt nevoia, să nu mă simt obligată să rămân... În plus, n-am nici cel mai mic chef să scriu despre oraşul ăsta la modul civic, nu în timpul meu liber. E de ajuns că fac asta aproape 10 ore pe zi. În restul orelor vreau să fac doar ce îmi place, fără regulile impuse de alţii, e doar timpul MEU.)

Uf, pare că aş fi supărată. Nu, nu sunt, doar că am momente când aleg să resping prin tăcere. Ştiu că vorbele explicite ar jigni şi aleg să nu le rostesc. Fac doar un pas înapoi şi pun o barieră invizibilă între mine şi acei ei.

Există întrebări pe care le poţi pune doar în anumite momente şi, uneori, nu ţi se dă decât o şansă. Dacă nu pui întrebarea la timp, pierzi ocazia. Două fraze care mi-au plăcut, din carte. E genul de adevăr simplu, de situaţie des întâlnită, dar pe care puţini îşi bat capul să o pună în cuvinte sau să o spună cu voce tare. Linişte în octombrie. Aşa se cheamă cartea. Şi e scrisă de un bărbat. Da, există şi bărbaţi care vorbesc despre dragoste şi despre ce simt. Nu tuturor le e frică să se dezbrace. Un tip îmi spunea odată: Bărbaţii scriu mai mult proză scurtă, noi n-avem coaie pentru un roman. Există şi excepţii, desigur, dar... Totuşi, dacă mă gândesc suficient, cele mai bune romane pe care le-am citit sunt ale unor bărbaţi. Aşa că afirmaţia lui nu prea stă în picioare. Atâta doar că cei care preferă să pozeze în macho, care vor să pară mai bărbaţi fugind de sensibilitate ies mai mult în evidenţă. Dar asta nu înseamnă că cei diferiţi de ei nu există. Nu...
M-a prins un song de aseară, nu îmi iese din cap.
Să mai fac o cafea? E târziu...
Mi-am adus aminte de o discuţie de azi, de la cafea, şi mă întreb: oare dacă nu ar exista anumite reguli, cât ar mai rezista monogamia? Eu zic că suntem monogami (atât cât suntem...) doar pentru că ne sunt impuse nişte limite. Şi când spun monogamie nu mă gândesc la căsătorie, ci la relaţii, pur şi simplu. Ne tot amăgim că avem monogamia în sânge, dar nu e aşa...
Mmhmmm, mai bine mă apuc de învăţat, că plânge cursul ăla după mine.
Eh, bună era cafeaua aia, totuşi.
Şi iar am uitat să iau hârtie foto.

Tangoul a apărut în zona săracă a societăţii, mai precis în bordelurile frecventate de clasa de jos, în suburbiile din Buenos Aires. Iniţial, a fost un dans exclusiv al barbaţilor. Era vorba despre emigranţii europeni care, la începutul secolului XIX, au invadat capitala Argentinei şi pentru care nu existau suficiente femei. La vremea respectivă, doar 1 din 10 persoane din Buenos Aires erau femei. Originea cuvântului nu este clară. Unii spun că provine de la tobele africane (tan-go), alţii de la latinescul tangere (a atinge). Cert este că tango a început ca o muzică interpretată la bandoneon, pian şi chitară. A urmat apoi dansul, care a apărut în bordelurile din Buenos Aires. Cum cei care se învârteau pe acolo erau de naţii foarte diverse, aveau probleme în a se înţelege, aşa că, în timp, s-a dezvoltat un mod de comunicare non-verbală, cu conotaţii sexuale, prin intermediul tango-ului. O coregrafie care abuna în gesturi lascive şi temperamentale.
Ziceam de bandoneon… Spre suprinderea mea, oarecum, acest instrument a apărut în Germania. Surprinderea constă în faptul că e ţara cu oamenii cei mai rigizi şi mai reci pe care îi ştiu, cei mai puţin potriviţi cu temperamentul adecvat tangoului. Şi zic doar oarecum pentru că, totuşi, bandoneonul are ca strămoş acordeonul, tipic nemţesc. Emigranţii germani au fost cei care l-au dus în Argentina. Acum înţeleg şi de ce stilul arhiteconic întâlnit în câteva oraşe din Germania, stil care pe mine m-a cucerit, se regăseşte în Buenos Aires. Nu, în niciun caz nu e vorba de stilul medieval nemţesc, ci de cu totul altul.
Revenind la tango, în Europa a prins cel mai repede în Franţa, desigur. Nemţii îl considerau vulgar, indecent şi lipsit de gust. Lucru care nu mă miră, venind din partea lor. Trebuie să ai măcar un pic de pasiune în tine, ca să simţi tangoul...
Iar într-o bună zi tot o să ajung în Buenos Aires.

Zicea o colegă ieri că ar vrea să scrie un articol despre ce i-a spus nu-ştiu-ce medic cu privire la diferenţa dintre depresie şi nefericire. Păi depresia include nefericirea, e chiar nefericire la maximum, despre ce naiba diferenţă să mai vorbeşti??
Ce-i drept, tot mai multă lume a făcut o pasiune pentru a vorbi despre cât e de rahat viaţa. Culmea, sunt tocmai oamenii care nu au probleme materiale. Se ştie că sărăcia poate fi un motiv să te plângi, că atrage diverse probleme. Dar ăştia... Mai ieşiţi de pe internet, oameni buni, mai ascultaţi o muzică, dansaţi, mai coborâţi din maşini şi plimbaţi-vă... Cea mai bună terapie e contactul cu lumea, oamenii sunt cei care te vindecă. Fie că te enervează, fie că îţi plac, efectul e acelaşi: te scot din starea de doi bani în care te complaci.
Mda, ar fi mai multe de spus, da' iar sunt pe fugă. Aşa că botul în cafea încă cinci minute şi înapoi la nebunia zilnică.
E ceaţă. Sux.

Pauză. Am în cap numai aiureli din cursul ăla. Cine m-o fi pus să mă leg la cap...
Iar am dormit puţin, am nisip în ochi.
Cafea (a doua), căşti, play.
Oare ce zice fumândul despre povestea cu interzis fumatul în localuri? Poate ar trebui să îl întreb. Sau poate că nu... Sunt lucruri pe care e bine să le laşi să îşi urmeze cursul, să nu le dezgropi.
Iar să răspunzi la provocări poate fi riscant.
Vecinii mei cântăreţi par să fi revenit din vacanţă, se aude acordeonul şi vocea de manelistă a ăleia.
Curăţasem mai devreme mesajele de sărbători din telefon şi mă gândeam că obiceiul ăsta e cât se poate de stupid şi de ipocrit. Sunt oameni cu care n-ai vorbit de cine ştie când, poate şi de o juma’ de an, dar care, brusc, te fericesc cu un SMS formal. Ca să nu mai spun de alea care nici nu ştiu de la cine sunt... La câţi oameni sunt nevoită să dau numărul, cine îi mai ştie pe toţi?! Cel puţin de revelion am reuşit să mă abţin de la stereotipia asta. N-am trimis şi n-am răspuns. Cine se supără, să îi fie de bine, cu atât rămâne. De la singura persoană de la care mi-aş fi dorit nu a venit niciun semn. Miracolele nu se repetă, nu? Conştient nici nu aşteptam, de asta şi zic mi-aş fi dorit. Singura dată când s-a întâmplat m-a luat prin surprindere. A fost nevoie de accidentul ăla stupid, ca telefonul să sune şi să schimbăm câteva replici insipide. De ce se simt oamenii obligaţi la solidaritate când se întâmplă ceva rău? De ce doar atunci realizează că toate se pot termina într-o clipă şi mâine se poate să nu mai vină? Nu e mai bine să profiţi de orice ocazie şi să trăieşti ACUM? Mda, uite că sunt şi filosof de ocazie.
Iar e un cer bosumflat. Nu numai că nu mai ninge, dar azi noapte a plouat. Îmi închipui ce gheţuş o fi pe trotuare... Vreme scăpată de la balamuc. Atrage muzică lentă, care alunecă, lascivă oarecum. Chestie de imaginaţie.
Uite că s-a pornit iar ploaia...

Bulevardul Regina Elisabeta la 1957...

Nu reuşesc să termin textul ala. Da, nu pot. Am nevoie de o idee care nu vrea să se arate, ca să pot merge mai departe. Ce-i drept, a fost şi o perioadă cam zăludă... Totuşi, nu merge, şi basta! Uite, acum, de exemplu, scriu aici toate balivernele astea, în loc să mă gândesc la continuarea aia. Mda, trebuie să se întâmple ceva, ca să pot înainta. Şi cred că ştiu de ce m-am blocat. Nu e prima dată. În fine...
Şi dacă îi mai aud mult pe ăia de la ştiri cum se miră că ninge... Da, ninge, e decembrie (ianuarie, mă rog), e normal să ningă, wtf!
Azi, în birou, m-am camuflat în spatele unei căni cu cappuccino şi m-am mulţumit să fiu spectator la o discuţie ce se vroia pretenţioasă. Şi mă întreb oare de ce unii nu se mulţumesc să vorbească doar despre lucruri la care chiar se pricep? De ce trebuie să dea impresia că ştiu din toate câte ceva, când, de fapt, nu e aşa? Şi îmi aduc aminte de o vorbă de cândva: rău e să fii prost şi să nu-ţi dai seama.
Iar aici nu mai ninge (cred că în ciuda ălora de la ştiri) şi mie abia începuse să îmi placă. S-a mai luminat un pic oraşul ăsta lugubru. Ştiu că mă repet, dar, zău, ce le place unora aici? Că mare parte din zona veche a oraşului arată sinistru. E drept, există în lumea asta oraşe în care s-a păstrat arhitectura veche, în care s-au conservat centrele istorice. Dar alea sunt restaurate, arată frumos, cochet. Aici... totul arată de parcă timpul s-a oprit în loc undeva pe la al doilea război mondial. Străzi întregi în care ai impresia că eşti într-un decor de film vechi, alb-negru. Sunt deprimante... Vara, mai e cum mai e, avantajul verdelui. Dar iarna...
Mi-e poftă de cafea. Şi nu e ora potrivită, iar mi-am dat peste cap programul.
Totuşi, mai e mult până la vară. Mult prea mult. Mi-e dor de dimineţile de vară, de cafeaua băută pe balcon, de flori, de senzaţia plăcută pe care o ai când te retragi la răcoarea din casă sau când umbli desculţ pe parchet, de hainele uşoare, de zilele frumoaşe...