Cafea prea amară, soare, final de aprilie (spulberat). În sfârşit, se poate sta dimineaţa cu geamul deschis. Iar lumea e la locul ei şi de data asta.
Doar că nu găsesc veselia azi, cred că e rătăcită în vreun buzunar al timpului. Apare ea...
Şi cuvintele s-au amestecat haotic, iar acum le e greu să iasă într-o ordine anume.
Un cuvânt pentru ziua de azi? Nu ştiu, cred că ar trebui inventat unul.

Când ajungi în faza în care, deşi ştii din start că vei fi cel care pierde, nu îţi e frică, nu faci instinctivul pas înapoi... cum se cheamă? Există un cuvânt sau o expresie pentru asta? Curaj nu e. Trăieşte clipa. Da, poate fi asta.
Mă ustură ochii. Şi unele gânduri ustură, la fel şi imaginile care prind viaţă în spatele pleoapelor lăsate. Some kind of wonderful...

Back to real life.

Plouă calm, plouă cu senzaţii moi, lascive pe alocuri, cu gânduri scufundate în cafeaua care scade... Şi cu sunete alunecoase.
Miroase plăcut. Pentru câteva clipe poţi uita că eşti între blocuri de ciment.
Capricii sub formă de stropi.

Am un deja vu... [Cu fiecare gură de cafea somnul dispare şi devin tot mai lucidă. Într-un fel e bine, în altul nu. Ce înseamnă, de fapt, luciditatea? Capacitatea de a-ţi da seama că faci o tâmpenie, printre altele. Şi puterea de a te opri. Dar chiar e bine să te opreşti? Aş zice că nu întotdeauna. Dacă am fi mereu perfect lucizi, nu ar mai exista gesturile născute din visare. Totul ar fi rece, calculat.]
Totuşi, se presupune că din greşeli înveţi. Poate că, într-adevăr, înveţi, dar asta nu presupune să nu repeţi unele lucruri... Dintr-o altă perspectivă. La urma urmei, două întâmplări nu vor fi perfect identice niciodată.

Mda, iar începe o zi al cărei capăt nu se vede.
Cafea, căşti, sunete care alunecă printre simţuri, gânduri dezordonate, cer de ploaie.
Cred că am găsit o fereastră.

În sfârşit, începe să se arate verdele de primăvară tot mai mult. Totuşi, nu e anotimpul care mă supune. Ăla e toamna... Iubesc toamna, îmi dă un sentiment de mare linişte. Nu ştiu exact de ce, cred că e de la combinaţia de culori, infinitul amestec de nuanţe. Şi de la soarele blând. Nu pot descrie, de câte ori încerc mi se pare că îi ştirbesc din farmec. Asta doar se simte. Îmi place şi primăvara, dar nu la fel de mult. Primavăra e agresivă. Da, aşa îmi pare, uşor agresivă, cu toată explozia aia de verde, de culori intense... E ca şi în cazul atracţiilor fizice. Există frumuseţi copleşitoare, care te izbesc, care vin peste tine, care se dau la tine. Uneori ai nevoie de aşa ceva, le accepţi, îţi plac, dar nu rămâi cu ele. Sunt ca primăvara. Sunt, însă, altele, frumuseţi discrete, al căror farmec e tandru, calm, nu te agresează. Îţi dau o stare de bine... aşa e toamna.
Mda, rătăcesc printre vorbe, încerc să obosesc suficient de mult ca să adorm repede. O grămadă de gânduri se înghesuie în mine şi vreau să le arunc peste umăr, laolaltă cu ziua de azi. Nu toată… are şi o oază de zâmbet.
Când anumite lucruri nu par să funcţioneze cum trebuie, brusc, se rezolvă altele. Sau, cel puţin, apare un semn bun de undeva. O fi şi ăsta un soi de echilibru.
Cred că ar fi bine să mă aşez pe nişte trepte imaginare, cu o cafea în mână, să privesc detaşat lucrurile şi să iau o decizie, o dată pentru totdeauna. Nu în clipa asta, ci în curând. Altfel fac doar risipă de timp şi energie.

Trimite-mă la culcare, lume… Mi-e dor de o noapte senină, cu multe stele.

Îmi plac unele voci care povestesc pe fundalul unui film. Sunt foarte... relaxante. Aş fi zis senzuale, dar asta implică o oarecare sexualitate şi acum nu mă refer la asta. Şi cel mai bine simţi asta în căşti. Ascultam muzica dintr-un film. Plănuisem o zi fără computer, dar azi nu am cum. So... căşti, muzică, cafea, gânduri deşirate aici. E o lumină difuză, enervant de difuză. Ieri, între două alergături, am observat că prin oraş e plin de insule de iarbă şi păpădii. Multe-multe păpădii, oaze de verde presărat cu galben. Dacă e combinat în proporţii potrivite cu alte culori, galbenul nu mai e obositor. Şi aveam o poftă nebună să mă aşez pe un petic din ăla lipsit de asfalt. Eh, până la urmă tot o să evadez câteva zile.

Dimineaţa asta are ceva de toamnă scăpată în contratimp.

Tentaţia apare pentru că există un punct slab undeva? Un soi de breşă. Cred că da... Iar dacă nu-i dai curs o să se caţere pe tine, ca o iederă. La fel ca unele gânduri pe care refuzi să le spui şi care încearcă să prindă viaţă prin orice altă formă. Mda, sweet temptation.

Mă duc să fac ceva util, altfel imaginaţia o să îşi revendice o parte pe care nu e momentul să i-o dau. Nu acum.

Pascal Bruckner - Luni de fiere

Luni de fiere nu e o carte frumoasă, o carte la care să revii, dar e o carte bună prin subiectul abordat, prin curajul de a coborî în subsolul uman, unde nu te aşteaptă lucruri drăguţe. După ce am citit primele... 100 de pagini, să zicem, am fost tentată să o las la o parte şi să o consider o aiureală erotică ieftină. Mai ales că stilul în care e scrisă pare destul de searbăd. În fine, am mers, totuşi, mai departe; parcă nu-mi venea să cred că s-a oripilat atât de multă lume doar pentru atât şi vroiam să văd care e, până la urmă, sperietoarea. Aşa am reuşit să termin, iar în a doua parte a început să mi se contureze scopul lui Bruckner.

Am citit mai multe comentarii despre carte. Aproape toată lumea vrea să vadă în personaje, de fapt, nu în personaje luate separat, ci în cuplul principal din carte, un cuplu real. Asta cred că e o greşeală. Înclin să cred că astfel de cupluri nu există în realitate sau, dacă totuşi se nimeresc împreună, nu sunt suficiente ca să fie relevante statistic. Asta pe de o parte. Pe de alta, oameni ca Franz şi Rebecca, luaţi separat, există, dar chiar dacă ajung împreună nu rămân unul lângă altul suficient timp ca să ajungă la autodistrugerea din carte. Deci, în echivalenţa 100% dintre cuplul din carte şi un cuplu real nu cred. Iar dacă apare vreodată e clar un caz patologic. Cel puţin în accepţiunea actuală a noţiunii de patologic. Cine ştie, poate cândva aşa ceva o să fie numit normal... De altfel, cel puţin trei dintre personaje au ceva în comun: instabilitatea psihică şi emoţională.

Dincolo de încercarea asta de identificare cu eroii cărţii, după ce o termini, stai, cugeţi şi eşti nevoit să admiţi mai multe adevăruri care nu îţi plac, dar... :

- Monogamia pierde tot mai mult teren, deşi ne străduim din răsputeri să ascundem asta. (ar fi interesante nişte statistici despre infidelităţi şi motivele lor)
- Multe cupluri de azi au probleme de diverse naturi, dar refuză să admită asta şi se încăpăţânează să rămână împreună, ajungând, inevitabil, la ură. Iar limita dintre dragoste şi ură e o linie incredibil de subţire. Aşa poţi ajunge la situaţiile groteşti din cartea lui Bruckner (el le-a împins poate prea departe, tocmai ca să transmită un mesaj). O soluţie este să pleci până mai ai timp. Dar trebuie să fii al naibii de lucid ca să o poţi face. Iar celălalt mereu va încerca să te oprească şi aşa apare un cerc vicios...
- Femeile şi bărbaţii sunt diferiţi în multe privinţe, iar încercarea asta disperată de a stabili nu ştiu ce egalitate între sexe e absurdă. Nu suntem mai buni sau mai răi, suntem DIFERIŢI, tocmai de aici şi numeroasele incompatibilităţi. Asta trebuie acceptat, altfel ne vom distruge reciproc.
- Cuplurile construite exclusiv pe atracţia carnală nu rezistă mult, atracţia carnală nu este suficientă pentru a-l satisface pe om. Nu pe termen lung. Dacă nu există comunicarea în plan spiritual (oricât de perimat sună), totul se va duce dracului, mai devreme sau mai târziu.

Concluzia mea e că nu trebuie să fii şocat de cartea asta, pentru că nu face decât să te oblige să îţi pui nişte întrebări. Şocul poate veni, eventual, doar din situarea ei la limita dintre normal şi patologic. Iar soluţia pe termen lung pentru omenire... e o sumă de soluţii la diversele conflicte dintre sexe.

p.s. Titlul cărţii îmi pare ideal.

Venirea unor seri îmi dă impresia unui carusel care încetineşte şi din care lumea coboară din mers. Brusc, mă trezesc singură în el, cu o senzaţie ciudată. Amestec de teamă şi relaxare. Poate chiar ceva mai mult de atât.
Au început să înflorească pomii… Efemeritate delicată.
Prea mult balast în ultimele zile. Şi se arată iar o săptămână a naibii.
Mi-e dor să ies dintre betoane, tramvaie, praf, lume grăbită, politicieni proşti, texte repetitive şi frustraţi care vor să treacă drept intelectuali rasaţi.
Cărţile, muzica şi o plajă sau un munte. Cer mult? Cre’că da…
Iar undeva, într-un colţ al minţii, stăruie câteva vorbe blânde.