The Chariot

Bau!

14-15 ore în tren, două cafele, căşti, muzică, o bucată de carte, 30 de minute de somn.

Nu-mi plac revenirile, la fel cum nu-mi plac plecările. Încerc să fac un nod, dar nici astea nu-s pe lista mea de preferinţe, mai bine o iau de la un capăt.

Am văzut locuri vechi, dar unele nu-mi mai spun nimic şi sunt populate cu aceiaşi oameni ipocriţi pe care i-am lăsat în urmă. Altele au fost ca o gură de oxigen, cu alţi oameni vechi, dar plăcuţi la (re)vedere: am constatat că 8 ani la mii de kilometri distanţă nu înseamnă nimic, nu alterează în niciun fel senzaţiile. În cazul ăsta, nodurile au funcţionat.

În rest... mult verde, aer curat, întoarcerea la copilărie, casa umbrită de viţa de vie, livada cu aerul ei proaspăt, dealurile din zare, ploaia şi rummy-ul, liniştea şi râsul. Simplitatea poate fi reconfortantă.

Şi am avut timp să gândesc. Pentru că afară (în aer liber, adică) e altfel, afară poţi lăsa gândurile să-şi găsească singure conturul ideal, nu sunt obligate să ia forma celor patru pereţi. Aşa că am tras linie şi am adunat. Sau am scăzut. Uneori mi-a dat cu plus, alteori nu. Dar am aflat unde am greşit. Acum pot încerca din nou să aflu cât fac 1 şi cu 1.

Iar detaşarea e o condiţie necesară din când în când.

În altă ordine de idei, lumea e mereu acolo şi mereu aceeaşi, depinde doar din ce perspectivă o priveşti.

Pauză

Luat cărţile, luat pix, luat caiet, uitat gânduri rele, băut cafea, instruit mâţa, dormit - ba nu, asta nu mi-a ieşit, terminat bagaj, împachetat grijile şi ascuns în dulap, luat rebusul.

Încă două ore şi la drum.

Ce mai adună omul pe lângă casă

Mai devreme, la Real, discuţie casieră-eu, mai mult monologul ei.

- Mănâncă un plic din ăsta deodată, doamnă? (luasem mâncare de pisici)

- Nu deodată, dar într-o zi, da.

- Mie mi-a adus băiatul acum ceva vreme o ţestoasă şi nu vroia să mănânce decât peşte. Da, doar peşte. O ţineam pe balcon, i-am pus nişte pietre, că se urca pe ele şi stătea acolo. Dar miroseaaa! Şi i-am dat drumul în IOR, ce era să fac cu ea? Apoi a adus pisici, aduna toate pisicile. Acum aduce fete.

- Hahaha.

- Da, până la urmă o să aducă una de tot.

Am uitat să o întreb câţi ani are băiatul.

Bright Lights

Pas de slow pour moi

Bookfest

Am reuşit să ajung şi eu la Bookfest azi după-amiază. Am prins şi lansarea noii cărţi a lui Eugen Istodor, Dicţionarul ideilor fixe. Şi un autograf, pe care a reuşit să mi-l dea după ce am găsit un pix, pentru că el nu avea, desigur. Dacă ar fi avut, n-ar fi fost Istodor. Mi-a plăcut că cei trei invitaţi să vorbească despre carte - Vintilă Mihăilescu, Emil Hurezeanu şi Florin Iaru - nu s-au lansat în monologuri lungi (cum a fost cazul pe la alte lansări) şi au spus doar ce era necesar. Da, chiar şi Hurezeanu a reuşit să fie scurt. Iar Istodor i-a întrecut pe toţi, a fost cel mai succint. De la el era de aşteptat. Şi cred că la un moment dat nici nu auzea ce vorbesc ceilalţi, faţa lui spunea că e cu mintea în cu totul altă parte. Simpatic. Cred că a revenit când Iaru a început să vorbească despre cuie, bormaşină, foarfeci şi alte posibile instrumente cu care şi-ar dori să zgândărească mintea lui Istodor, ca să-i afle secretele. Nu am poze, pentru că am uitat de aparat, sfânta mea aiureală...

Despre Bookfest? Era ceva lume ieri, cei mai mulţi se înghesuiau la reduceri, cum era de aşteptat. Căldură mare, cărţi multe, dar majoritatea cunoscute, puţine noutăţi, oameni de toate vârstele, dar cam năvalnici unii - se înghesuiau, dădeau peste tine, musai să ajungă primii la raftul ĂLA. Reducerile nu mi s-au părut extraordinare, cele mai multe erau la cărţi care sunt în librării de ceva vreme şi nu se vând. În rest, preţuri destul de mari.

N-am avut suficientă răbdare să bântui prea mult prin mulţime, prefer liniştea din librării, aşa că am luat doar trei cărţi: Istodor, Dicţionarul ideilor fixe; Jeremy Paxman, Animalul politic; Filip Florian, Zilele regelui. Pentru următoarea săptămână de vacanţă, care începe mâine seară, ajung.

Quand J'aime Une Fois (pentru că pe youtube nu mai e)

Nervi nervoşi

Iar am ajuns într-un punct în care trebuie să cred suficient de mult că pot să merg înainte, că lucrurile nu sunt doar alb sau negru şi că eşecurile sunt doar întâmplări capricioase. Şi am obosit...

Niciodată n-am ştiut să dau din coate şi să trec cu seninătate peste balast. La fel cum n-am ştiut să fiu o figură plăcut indiferentă şi atât. În schimb, mereu m-am dus singură la locul de dat cu capul. Ce-i drept, uneori mi-a folosit. Dar de fiecare dată a durut. Deşi, conştient sau nu, întotdeauna am sperat să nu doară.

Eşti o fiinţă tare complicată, nu ştiu cu cine semeni, îmi spunea mama acum câteva luni. Dar nu sunt, la naiba! Nu sunt... Doar că nu reuşesc să învăţ banalitatea. Şi nici nu vreau.

În clipa asta aş fuma. Cred. Ca să scap de furie, pentru că sunt furioasă pe mine şi pe nebunia mea.

Şi mi-e dor de Portugalia, al naibii de dor. Nu credeam că îţi poate lipsi un loc atât de mult. Ştiam că sunt locuri pe care le resping instinctiv, în care nu mă simt bine orice aş face şi că sunt altele în care senzaţia de bine se instalează pe nesimţite, dar nu ştiam că depărtatea de vreunul poate să doară. Fizic.

Mda, azi am lăsat garda jos. La urma urmei, e nevoie şi de asta. Nu cred în formulele alea magice ale omului mereu senin, mereu împăcat cu el şi cu prostia din jur. Aia e ipocrizie. Sau o rotiţă dereglată.

În fine, m-am mai răcorit. Coffee time, iar mai apoi mă duc să mă ascund între cărţile de la Bookfest.

Henrietta

Argentina din Sălăjan

Azi, în piaţă. La Sălăjan:

- Argentinaaaa! Argentinaaaaa! N-aude... Argentinaaa, mai adu nişte rochii d'alea la 10 lei!

Cred că am pierdut.

Nu poţi fugi de tine

There comes a time in each life like a point of fulcrum. At that time you must accept yourself. It is not anymore what you will become. It is what you are and always will be. (Fowles)

Da, nu poţi fugi de tine, deşi uneori tentaţia e mare. La fel şi dorinţa de a fi altceva, altcineva... Şi, pentru o vreme, se prea poate să-ţi reuşească. Aşa ţi se pare, că reuşeşti. Dar e numai o iluzie.
Şi iar trebuie să îmblânzesc aşteptarea.
Am căutat o culoare pentru azi şi m-am oprit la nisipul din sticluţa care miroase a Portugal. Ştiu, e mai mult nuanţă. Dar prefer nuanţele, categoricul izbeşte şi e obositor. Şi-mi stăruie în gând o întrebare, pentru că dimineaţă m-am trezit pe marginea unui vis.
Cafea? Da, prima s-a dus... Întotdeauna, prima cafea e relaxare, supremă linişte, necesară confirmare a faptului că şi azi e o zi. Ochii caută în zare, nu un punct de sprijin, doar un orizont, oriunde ar fi el. A doua cafea poate fi pe fugă, poate fi intempestivă, poate fi pauză, pur şi simplu, sau toate astea la un loc. A treia poate închide un cerc, întoarcerea la relaxarea de dimineaţă, aromat abandon. La ibric, desigur. Şi peste toate plutesc gândurile, poveştile, cuvintele nespuse ascunse în spatele privirilor. Obloanele sufletului.
Songul pentru acum? Încă n-am dat de el...
Vrea cineva ziua de azi?

Flamenco

Il Postino

Acum câteva seri am văzut Il Postino, pe care îl recomandase cineva pe un blog. E o poveste care, cu siguranţă, îţi merge la suflet: un om simplu se împrieteneşte cu Pablo Neruda, exilat în Italia, încearcă să înţeleagă poezia, se îndrăgosteşte şi îşi doreşte cu disperare să înveţe să-şi exprime sentimentele. Despre asta este, foarte pe scurt şi foarte simplificat. Numai că nu e deloc atât de simplu... mai sunt sentimentele, senzaţiile, dialogurile, muzica, peisajul, prietenia, dragostea şi actorul care îl joacă pe poştaş. Massimo Troisi, care joacă extraordinar de bine rolul şi care a murit la câteva ore după terminarea filmărilor. A amânat operaţia de inimă ca să ducă la sfârşit filmul. Mai fusese operat la 20 de ani...

Cu siguranţă, Il Postino intră în topul preferinţelor mele.

Muzica


Trailer

Who Pays the Ferryman

Ha fa na

La Paloma

To do list

- să caut trei cărţi: Cartea neliniştirii, Poştaşul lui Neruda şi Formula fericirii
- să iau baterie pt ceas
- să vorbesc cu Lore
- să găsesc gândurile cu care am adormit aseară
- să sun la Sâmbăta de Sus
- să ripuiesc un cd
- să NU scriu un mail
- să încarc acumulatorii de la aparatul foto
- să caut din ce limbă provine cuvântul grabă
- să ajung sâmbătă la Bookfest
- să trec pe la agenţia cfr
- să pândesc ploaia care stă să cadă (să n-o pierd)
- să nu mă mai uit la ceas

Azi e ziua în care ochii speră.

Totuşi, e o cafenea retro

Yummy, Yummy, Yummy

A Guy Is a Guy

I Went to Your Wedding

Înţelegere

Se poate, pur şi simplu, ca tu să fii prietenul meu. Te voi primi, deci, din dragoste pentru tine, aşa cum eşti. Dacă şchiopătezi, nu-ţi voi cere să dansezi. Dacă urăşti pe unul sau pe altul, nu ţi-i voi impune ca tovarăşi. Dacă ai nevoie de hrană, te voi hrăni. N-am să încerc să te divid pentru a te cunoaşte. Tu nu eşti nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nici acest cuvânt, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele şi cuvintele după tine. Îţi voi cere, în schimb, să mă asculţi. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaşte şi-mi cere explicaţii. Nu am putere să mă transpun în neputincioasa zarvă a cuvintelor. Sunt un munte. Şi muntele poate fi contemplat. Dar nu ţi-l pot oferi cărându-l cu roaba.

(Antoine de Saint-Exupéry)

Mona

Now or Never

Coffee time

Cine face prima mutare?

Intermezzo

Ce poţi face dacă e sâmbătă dimineaţă (prea dimineaţă), în urmă ai două zile nebune, ai vrea să mai dormi, dar nu poţi? Cafea, căşti, muzică (diversă, pentru că nu suporţi chestiile liniare), play!

Pigalle

Rose Room

Cielito Lindo

Adelita

Quieremo Mucho

Mojito

I Don't Know

One In A Million

Wine Drinker

Screw You and Your Deep Blue Sea

So Long You Fool


Şi faci (mental) liste

- să scriu mailuri - unul lui I, unul lui Lore
- să termin traducerea
- să cumpăr căpşuni
- tren sau avion?
- să trimit două cv-uri
- ce poţi cumpăra unui copil de patru ani?
- să caut cartea AIA
- să sun acasă
- să dorm! (eh...)

AMR? Maximum o săptămână.

Punish the Monkey

Eli Eli

Flowers in December

Despre cafea

A venit cartea. Nu e chiar ce mi-aş fi dorit, dar n-am rezistat. Temptation...

I'm Allright

La Passione

How It Feels

Ce am mai văzut

Dacă tot am ajuns la filme, din categoria ce am mai văzut şi mi-a plăcut:

Sleuth - genial joc, genială poveste, genială punere în scenă. Zic scenă, pentru că, la un moment dat, te întrebi dacă e film sau teatru. Trailerul nu este extraordinar de relevant, dar cine l-a ratat până acum e bine să îl caute. Cred că e cel mai bun rol al lui Jude Law, nu îl credeam capabil să joace aşa... Şi face un cuplu perfect cu Michael Caine. Citeam pe undeva că e un remake al unui film din 1972, unde rolul lui Caine era jucat de Lawrence Olivier. Posibil, dar îmi vine greu să cred că ăla era mai bun ca fimul ăsta.

Furtul perfect - tot Michael Caine, un personaj care păcăleşte, într-un jaf mai puţin obişnuit, din Londra anilor '60. Merită.

The Legend of Bagger Vance - regizat de Robert Redford, cu Matt Damon, Will Smith, Charlize Teron. America anilor '20, golf, competiţie, alegeri, o poveste bună pentru o după-amiază cu ploaie.

The Last Castle - de data asta, Redford e actor, alături de James Gandolfini. Două personalităţi puternice, un care pe care cu un final previzibil, dar care te ţine atent. Mie mi-a plăcut.

Two for the Money - Pacino face tot filmul, dar nici McConaughey nu joacă rău de data asta, deşi până acum l-am văzut doar în bullshituri. Despre marea afacere a pariurilor, despre manipulare şi până unde poate fi împinsă. În paranteză fie spus, şi la noi pariurile au început să devină un biznis bun, cred că în ultimii ani au încasat de o grămadă de ori mai mulţi bani decât loteria. Dacă unii ziarişti ar mai scoate nasul din redacţii, de după monitoare, ar putea face o poveste mişto.

Modigliani - probabil, cei mai mulţi l-au văzut, eu mă număr printre întârziaţi, ştiu... Mi-a plăcut mult, nu doar Garcia, ci şi actorii români. Cred că e primul film în care văd actori români care joacă la fel de bine ca ceilalţi, alături de ceilalţi. Şi povestea mi-a plăcut.

Şi filmul

Despre copii care cresc fără familie, despre dorinţa de a-ţi găsi un "acasă", despre inocenţă şi prietenie - aşa cum doar copiii o ştiu. O bijuterie emoţională, spunea cineva. Da, este. Şi poate abia când se termină filmul îţi dai seama...

December Boys

Ploaie de vară

Plouă. Cu stropi furioşi, cu miros de tei şi cu zâmbete ascunse în spatele geamurilor. Şi cu tunete... Şi cu fulgere. Şi cu gânduri îndărătnice oprite în uşă. Şi cu un cer fără culoare, doar aromă. De vară.

Nimic nu e mai frumos ca ploaia de vară. Deschide uşa, ia un scaun mic şi aşează-te cu el în prag. Aşa o să poţi SIMŢI.

Undeva, s-au întâlnit aducerile aminte.

Live

Şi songul

El Sueño del Caimán

Paloma Negra

În loc de tags: Frida, căşti, Hash, VOCE.

Banalităţi

Unele zile mă obosesc prin banalitate. La fel cum în unele dimineţi îmi vine să-mi iau lumea în cap, ca să scap, măcar pentru o vreme, de rutina care uneori devine prea greu de purtat.
Şi mă uit la unii cum trăiesc mai liniari decât o riglă, fără ca măcar să îşi dea seama de asta... Pentru că, să fii conştient devine un lux dacă te complaci prea mult în anumite situaţii. Aşa şi ei.
În sfârşit, e vară.
În sfârşit, geamurile nu se mai cer închise.
În sfârşit, să umbli desculţ pe parchet e ca prima cafea, necesitate şi plăcere.
În sfârşit, lumina e altfel.
Atât? Da...
Şi mi-am dat seama că Henry Miller era un sinucigaş, dar nu unul clasic, el s-a sinucis prin scris. Altfel spus, ar fi ajuns un sinucigaş tipic dacă nu scria. E greţos de depresiv. După ce-l citeşti, simţi nevoia să ieşi la aer, la lumină, la viaţă, orice o însemna ea. Ca să te scuturi de toată mizeria umană pe care s-a străduit s-o eternizeze în cuvinte. Îi prefer pe Bruckner şi pe Houellebecq, pentru că sunt în stare să vadă din mai multe unghiuri, să se desprindă exact atunci când trebuie...
Cafea, ziare în diagonală, urechea în căutarea sunetului potrivit pentru ACUM, gânduri încălecate.
Iar aşteptarea mă irită. Aşteptarea de toate felurile.
Scriam ieri ceva şi am constatat că literele mele arată ca ale unuia care acum învaţă să aştearnă ceva pe hârtie. Aşa că mi-am făcut o propunere (nu promisiune, pentru că asta implică un soi de obligativitate, iar eu nu ştiu să mă împac cu trebuie) - să scriu zilnic câteva rânduri. Scris de mână, vreau să spun. Pentru că literele de la rebus nu sunt suficiente şi pentru că nu vreau să devin un robot pentru care scrisul echivalează doar cu ţăcănitul impersonal al tastelor.
Totuşi, lumina de azi e difuză. Ascunde un soare nehotărât. Probabil, mai vrea să doarmă...
Îmi place cum sună madrugada. Şi carretera, şi acostumbrado, şi chanson, şi rien, şi vraiment, şi cansado... Pentru că iar nu suport uniformizarea prin engleză.
Şi am comandat o carte.
Şi am plănuit o cafea afară pentru marţi.
Mi-e poftă de plajă.

Narrow Daylight

E la modă

... să comentezi politica, să mergi la film în mall, să nu asculţi altă muzică decât în engleză (restu-s "ţigani"), să mănânci "sănătos", să citeşti doar profunzimi, să te dai fan Băsescu şi Cărtărescu, să te îmbraci cu prost gust dar scump, să ai cel puţin două telefoane mobile, să te uiţi de sus la cei care n-au un job la fel de fiţos ca al tău, să huleşti TVR-ul, să spui că deteşti Bucureştii, să mergi la sală, să-ţi duci copilul la 'nşpe mii de cursuri şi meditaţii, să vorbeşti mult şi afectat, să mergi cu taxi-ul până în gura terasei de la Caru cu bere, să nu vorbeşti cu voce tare despre sentimente, dar să demonstrezi în gura mare că ştii să înjuri, să afirmi răspicat că n-ai văzut o telenovelă în viaţa ta, dar nu pierzi niciun episod din Lost, să fii prost şi să nu-ţi dai seama...


Stă să plouă.

Cuando los ángeles lloran

Marlene

Another Spring Another Love

Such Trying Times

Lili Marlene

Zori de zi

Couleur Café