Călătorie în timp

Azi

şi

La început

Sotto voce

Ce animale ciudate suntem... La început, voiam să uit, ca să nu mai simt. Acum, sunt momente când mă tem că o să uit. Nu vreau să uit. Tears in Heaven...

***

Ce iarnă zăludă... Şi nu-mi plac ultimele zile din an. Toţi trepidează, fac bilanţuri, provizii, aleargă de ici-colo. Ăsta e unul dintre momentele când mă închid în carapace şi aştept să treacă.

Iar dacă închid ochii pot simţi o adiere caldă, sunetul valurilor şi dimineţile tăcute.

Cinismul? Poate fi îmblânzit uneori.

Mi-e dor de o plimbare la pas, cu mâinile afundate în buzunare, fără ţintă şi fără asfalt ud sub picioare. Şi de o cafea afară. Cât mai e până la vară...

Black and Blue

Veşti bune

Chris Rea

şi

Duke Ellington Orchestra

Crăciunul cândva

Cum spuneam (sau nu), am crescut la ţară, undeva la graniţa dintre Maramureş şi Sătmar, pe vremea când Crăciunul era albit frumos de zăpadă şi colindele încă mai adunau oamenii laolaltă. Şi, pentru o vreme, a fost frumos. Cât eram încă mici şi părinţii se alăturau altor 3-4 familii din vecini şi colindau de la unii la alţii, iar pe noi ne lăsau împreună, singuri, la ultima familie care avea să fie colindată. Eram foarte veseli. Nu pentru că am fi înţeles prea mult din faimosul spirit al Crăciunului, ci pentru că era un prilej să ne distrăm fără cei mari. Jucam rummy sau cărţi, mâncam ce aveam chef, vorbeam de-ale noastre şi ne prosteam. Într-unul din anii ăştia ţin minte foarte clar că am reuşit să răsturnăm bradul imens al verilor mei.

Habar n-am de ce, dar îmi dau seama acum că nu se făcea prea mult caz pe tema cadourilor de Crăciun puse sub brad. Mult mai important era Moş Nicolae, din punctul ăsta de vedere. De Crăciun nu prea ţin minte mare lucru despre cadouri... Bradul, da, era dorit. Şi neaparat natural. Îl îmbrăcam în 24 decembrie, ziua, niciodată mai repede, nu îmi plăcea mai repede.

În seara de 24 se mergea la biserică, după care începea colindatul. Sau reunirea familiilor, deşi asta se întâmpla mai mult pe 25 decembrie. Cum spuneam, cât eram mici, colindau părinţii. Şi era frumos... Când ajungeau unde eram noi, nu ne bucuram imediat, pentru că ne stricau joaca, aşa gândeam atunci. Dar mai apoi ne aşezam pe lângă ei şi ne plăcea să îi ascultăm povestind diverse. Bârfe de oameni mari, amintiri din tinereţea lor sau cine ştie ce poveşti. Plus colindele, pentru care se opreau din când în când din povestit. Cel mai mult îmi plăcea colindul care începea cu Colo sus în vremea ceea..., nu mai ştiu cum se numeşte. Era şi preferatul unui unchi căruia toată lumea îi spunea naşul John. El avea şi un acordeon, pe care îl scotea din dulap când colindau. Era un om foarte simpatic, iubea şahul, pictura şi rebusul. De la el am învăţat să fac rebus şi încă mai am pe acasă nişte rebusuri Flacăra de prin anii '70, parcă. Uneori mi-e foarte dor de vremurile alea... N-au fost ani uşori, nu eram familii avute, să pot spune că trăiam foarte bine, plus că era pe vremea lui Ceauşescu şi cu asta cred că am spus tot. Dar oamenii erau un pic mai deschişi, mai apropiaţi unii de alţii, noi ne bucuram sincer de orice mărunţiş... În fine, a fost o perioadă frumoasă, în ciuda greutăţilor, oricât de clişeistic sună.

Totuşi, a urmat şi o parte care nu mi-a plăcut, pentru că, prin clasa a şaptea sau a opta, lucrurile s-au schimbat un pic. Ei, şi aici urmează un întreg tărăboi cu care niciodată nu am fost de acord, dar o vreme a trebuit să mă aliniez şi să îl practic. De la aceeaşi vârstă, băieţii din sat începeau să colinde în grupuri organizate, costumaţi pentru scena naşterii lui Isus. Găştile se formau cu mult înainte de Crăciun şi se făceau chiar repetiţii. Costumele cred că şi le confecţionau singuri, cel puţin o parte dintre ele. Poate că le dădeau şi de la biserică unele, nu sunt sigură. Cert e că toate cele... nu mai ştiu, 10-15 găşti din astea se adunau în seara de 24 la biserică, de unde se împărţeau pe străzi şi porneau la colindat prin tot satul, cu predilecţie pe la casele unde erau fete, pe la prieteni şi rude.

Fiind fată, eu eram de partea cealaltă a baricadei, ca să zic aşa. Asta însemna că toată noaptea de 24/25 trebuia să stau să aştept colindătorii. Îmbrăcată cât mai frumos (elegant nu cred că e cuvântul potrivit), cu masa pusă şi cu zâmbetul la vedere. O ipostază pe care am urât-o, trebuie să recunosc. Mai toate fetele îşi plănuiau seara asta cu mari emoţii, cu nu ştiu cât timp înainte, îşi făceau la vreo croitoreasă din sat haine la comandă, ceva special pentru Crăciun. Iar mâncarea... cred că se lucra două zile întregi la ea. Ţin minte că mama (şi nu doar ea, aşa era la oricine) făcea câte 6-7 feluri de prăjituri, şniţele, chiftele, plus tradiţionalele porcării, brânzeturi, salată de boeuf şi altele. În cantităţi mari, cu adevărat mari. Pentru că toate trupele alea de colindători (erau vreo 7-8 inşi în fiecare) erau servite cu mâncare şi băutură. Ah, da, băutura: se cumpărau lăzi de bere, lăzi de apă minerală (încă era apă la sticlă, nu la pet), sucuri, vinul de casă, pălinca... Iar tu trebuia să stai ca o mimoză toată noaptea, să îi serveşti, să zâmbeşti şi să faci conversaţie, orice o fi însemnat asta. Adică, ce naiba mai puteai să vorbeşti cu oamenii ăia care beau câte ceva la fiecare casă şi când ajungeau la tine numai treji nu mai erau? Şi toată povestea asta se întindea până spre dimineaţă, pe la trei-patru, chiar cinci.
Normal că a doua zi ai fi vrut să stai toată ziua în pat, dar nu vedeai aşa ceva. Trebuia să fii aptă pentru slujba de dimineaţă, să faci act de prezenţă la biserică, iar apoi, după prânz, marele pelerinaj al colindătorilor începea din nou. Veneau alţii, care noaptea fuseseră pe alte străzi sau care, pur şi simplu, îţi erau prieteni, colegi, vecini şi nu apucaseră să vină pe la tine.

Da, era o întreagă nebunie... Şi am scăpat de ea când am plecat, spre sfârşitul liceului. Fiind în oraş, nu mai ţineam prea mult legătura cu cei de acolo şi reuşeam să mă fofilez. Doar în două feluri scăpai de toată tevatura: dacă te mutai sau dacă te măritai, adică un fel de ieşire din circuit.

Acum nu prea se mai face aşa ceva. Nici măcar părinţii noştri nu mai merg la colindat, cum făceau cândva. Doar rudele se vizitează şi atât. S-au adaptat şi ei, s-au modernizat. Lumea e mai rece, mai distantă, oamenii mai individualişti...

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea. Mai sunt detalii care mi-or fi scăpat, că am scris pe fugă. Dincolo de toate astea, însă, mie îmi place Crăciunul acasă. Nu la munte, nu împreună cu o duzină de străini, nu în vreun club. Acasă, cu cei apropiaţi. La urma urmei, e prilej de odihnă, de tras sufletul şi de zâmbit leneş.

Ajun

Sărbători frumoase şi liniştite tuturor!

Sper să am timp azi să mă strecor aici să povestesc despre Crăciunul din copilăria la ţară.

Alternativă la (mult prea mediatizatele) colinde

Winter Wonderland

All Would Envy

Repetitive

E soare cu dinţi şi m-am trezit cu un inexplicabil dor de Crăciun, de colinde, cu o acută senzaţie de iarnă. Probabil din cauză că a fost prima noapte în care temperatura de afară a coborât sub zero grade. Ciudat cum memoria noastră reacţionează automat la anumite schimbări ciclice. Cum se face frig, cum caut cu ochii pe geam zăpada şi devin conştientă de căldura caloriferelor. Simt nevoia să răscolesc după colindele de prin calculator şi îmi imaginez globurile din brad. Casa devine, brusc, mai plăcută, pentru simplul fapt că la adăpostul ei poţi scoate limba frigului de afară. Asta nu înseamnă că îmi place iarna. Nu suficient. Doar că azi dimineaţă am simţit cum se apropie.

Cu o cafea într-o mână şi cu o ţigară imaginară în cealaltă, citesc "dezvăluirile" lui Vlas, din Evenimentul Zilei. Şi mă întreb, retoric oarecum, dacă mai e cineva care s-o ia în serios. Adică, nu ce spune, că unele lucruri sunt plauzibile, ci manevra asta slabă prin care Vîntu e arătat cu degetul - el e marele vinovat! -, dar e liber ca pasărea cerului. Pe undeva, eu îl admir, pentru simplul fapt că are o minte brici şi are tupeul să o folosească. De ce să-l condamni, la urma urmei, dacă există milioane de fraieri dispuşi să îi cadă în plasă?! Pe de altă parte, mă întreb dacă şi-ar mai putea pune în aplicare ingineriile financiare fără sprijinul involuntar al legislaţiei de la noi şi fără cel voluntar al justiţiei. Şi mă gândeam la un mic experiment: să-i mutăm pe toţi cei care au jucat cartea FNI într-o altă ţară, cu legi bătute în cuie, cu justiţie mai lungă în mână şi mai puţin legată la ochi (chestie de proporţii), cu mai puţini oameni cu mentalităţi rurale... şi să vedem ce se întâmplă. Ar fi interesant. Zic eu. Abia atunci ar fi un joc cinstit. Mă rog, pe cât poate fi de cinstit un joc.

Afară sunt minus 5 grade. Brrrrrrr!

Ieri am văzut prin magazine o grămadă de globuri, beteală şi alte prostioare pentru Crăciun. Până şi brazi am văzut. Artificiali, ce-i drept. Parcă e prea devreme, nu? Mai sunt aproape două luni până atunci. Stricaţi tot farmecul, comercianţi de iluzii ce sunteţi!

Opera văzută altfel

Pentru cei care au chef de stat în casa, între perne, cu un pahar în mână, departe de frig, de zăpadă şi de disperaţii din supermarketuri - recomand acest... hai să îi zic film. Poate chiar vă număraţi printre cei care au fost la operă şi şi-au pus diverse întrebări (în gând, pentru că nu ne place să arătăm că nu ştim anumite lucruri) sau printre cei care vor să meargă la operă dar au anumite reţineri... Julia Migenes oferă nişte explicaţii, într-o manieră care vă va face să priviţi opera un pic altfel. Dacă nu cu mai multă înţelegere, măcar cu umor. Recomand răbdare până la capăt, nu renunţaţi după primele cinci minute.

Se me hizo fácil

Povestiri pentru Revista scriitorului

M-am ferit să fac asta până acum şi încă nu sunt convinsă că e bine, dar... de două luni, Revista scriitorului publică povestiri şi premiază lunar câte una. E o idee interesantă şi utilă, mai ales pentru începători.

Am trimis şi eu, iar luna asta mi-am regăsit textul între primele şase din optzeci.

De sezon

Mix

(gânduri) de prin nămeţi

- ar trebui inventată meseria de pesimist

- Băsescu pare să nu mai aibă nici măcar simţul umorului; dacă l-o fi avut vreodată...

- nu înţeleg conceptul de "curăţenie de Crăciun" şi "curăţenie de Paşte" - adică în restul anului nu faci curăţenie sau cum?

- azi noapte nu prea mă gâdila somnul şi mi-a venit o idee, tre' să vorbesc cu J

- de ce se spune "azi noapte"? când spui asta deja nu mai e acelaşi azi...

- într-o altă viaţă cred că am fost nisip de plajă; bine, nu la Marea Nordului...

- ştie cineva EXACT unde era Cafeneaua Fialcovschi?

Puerto Rico

Mr. Heatmiser

NU

nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă, nu vreau iarnă...

Hobby şi alte povestiri

Multă vreme n-am putut să citesc povestiri. Nu ştiu exact de ce. Şi cred că am mai spus-o... Pur şi simplu, fugeam de volumele de proză scurtă. Nici măcar povestirile lui Llosa nu le-am citit încă, deşi Llosa e unul dintre preferaţii mei. Am încercat să-mi explic reacţia asta a mea vizavi de proza scurtă şi cred că are legătură cu faptul că eu sunt genul care are nevoie de spaţiu când scrie, nu îmi place şi nu pot să spun ce vreau în cuvinte puţine. Trebuie să mă desfăşor, altfel nu iese ce aş vrea. Şi când lucram în presă făceam la fel, mereu negociam cu şefii: Cât spaţiu am? Atât. Nu pot în atât, dă-mi mai mult sau nu scriu deloc. Cât vrei? Atât. Nu am chiar atât, încearcă în... Şi în final ajungeam la un compromis.

Cred că asta se răsfrânge şi asupra a ceea ce citesc. Mă gândesc că în pagini atât de puţine nu poate fi ceva care să îmi placă. Sau, dacă îmi place, se termină prea repede şi iar nu e bine.

Pentru mine, ăsta e un handicap şi vreau să scap de el. La scris încă nu-mi iese, dar anul ăsta am reuşit, totuşi, să citesc nişte povestiri şi chiar mi-au plăcut. Primele au fost ale lui Bedros Horasangian. După care a venit volumul lui Mihai Radu: Hobby şi alte povestiri. Am găsit o recomandare aici, m-a atras şi am comandat-o.

Sunt cinci povestiri. Puţine, zic eu. Şi nu pentru că am spus ce am spus mai devreme, ci pentru că aş mai fi vrut... Personajele sunt cât se poate de reale, de posibile, iar întâmplările încep tot într-un posibil oarecare, numai că se termină în cu totul altă parte, într-o manieră care te face să uiţi de tine, de lumea din jur şi să te trezeşti în atmosfera de poveste pe care orice scriitură trebuie să o creeze, la urma urmei. Cinci povestiri (prea) scurte şi fără legătură între ele, aşa că nu trebuie să ţii cont de vreo ordine. Mie mi-a plăcut cel mai mult Înmormântarea, de aceea zic să fie lăsată la urmă, pe principiul după care mâncam cozonacul când eram mică: miezul la urmă.

Totuşi, poate că e bine că nu sunt mai multe în volumul ăsta, cel puţin nu în acelaşi stil: începi să ghiceşti felul în care se termină. Nu finalul în sine, ci maniera, să zicem.

Cert e că mi-au plăcut şi aştept un volum mai cuprinzător al lui Mihai Radu. Sau chiar un roman. Da, m-am întors de unde am plecat, dar un roman ar fi chiar interesant. M-a convins.

Ah, să nu uit: îmi place mult coperta.

Aduc aici câteva rânduri din Înmormântarea:

Şi-a aprins o ţigară şi s-a gândit cât de uşor poate rătăci mintea unui om dacă nu are ceva anume de făcut, dacă nu se pierde ea însăşi într-o misiune anume.

Copacii foşneau liniştit, substrat al unei linişti mai mari care voia să se facă auzită, fruntea i se răcorea, din vreme în vreme, în adierea vântului.

Nu ştie cât a rătăcit aşa, în voia gândurilor, dar cu mai mult de o oră înainte de întâlnire era aşezat la terasa "Cabrillo", acolo unde urmau să se vadă.

"După ce criteriu? Care fusese motivul pentru care a ales această terasă? E cât se poate de aiurea, dacă stai să te gândeşti la toate, adică să iei la puricat..."

Ce motiv să aibă? Nici unul, nu avusese nici un motiv, trecuse atât de rar prin acest cartier. Acum, se simţea atât de greu pe dinăuntru, încât s-a ridicat de pe scaun, a ocolit masa de trei ori şi s-a aşezat la loc.

"Aţi pierdut ceva?", l-a întrebat o fată scundă, blondă.

"Nimic, nimic...", a spus el şi a privit în jur preocupat, ca un general pregătit să apere cu orice preţ o poziţie pe care nu o cunoaşte.

30's slang

Baby Wants a Diamond Ring

That Cat Is High

You Can't Beat The House

Nu-mi place să mă înrolez.

Confesiune

Ascultam vocea extraordinar de liniştitoare a lui Nat King Cole şi mă gândeam: pe unii oameni îi iubeşti pur şi simplu, fără să îi fi văzut vreodată, fără să îi fi cunoscut direct. E una dintre cele mai pure forme de iubire, echivalentul faimosului touching souls... Ştiu, ştiu că e la modă să NU vorbeşti despre asta, dar niciodată n-am fost la modă.

Şi am încercat să fac o listă cu oamenii ăştia care mi-au intrat în suflet aşa, de departe, fie că e vorba de timp sau de spaţiu:

Nat King Cole, Julie London, Cesaria Evora, Al Pacino, Ionel Teodoreanu, Vişniec, Jack Nicholson, Ilf şi Petrov, Sophie Milman, Chris Botti, Maradona (da...), Andy Garcia, Saint Exupéry, Dinică, Placido Domingo, Hemingway, Cousteau, Djuvara, Gustavo Cordera, Arghezi, Jerry Lewis... şi lista poate continua...

Looking Back

În direct de la Scala

Luni, 7 decembrie, începând cu ora 18.50, Radio România Muzical transmite în direct opera “Carmen” de Georges Bizet (dirijor: Daniel Barenboim) - primul spectacol al stagiunii 2009-2010 susţinut la unul dintre cele mai exclusiviste şi importante teatre de operă din lume: Scala din Milano. Detalii.

Dreptul de a spune nu-mi place nimic

This Is What You Are

(marea) evadare

Prea mult circ în ultimele zile. Şi, dacă n-ai şti că eşti şi tu pe scenă, ai zice că vezi o peliculă ieftină. Senzaţie de film în film. Iar frigul se grăbeşte să recupereze şi să acopere zilele însorite de mai devreme.

Eşti agresat din toate părţile. Să fugi şi să te ascunzi. Unde? Televizorul nu mai e un rău necesar, e doar un rău. Te amesteci printre oameni, dar toţi par să ştie ce se întâmplă la acelaşi televizor. Încerci să evadezi cu un taxi. Nici aşa, pentru că şoferul, pus pe conversaţie, te pune la curent cu bursa voturilor: în turul întâi, PSD - 50 lei per vot, PD-L - 30 lei per vot, ACUM - oricui ai da votul, 100 lei. Iar dintr-un radio sare spre urechile tale vocea de miting a lui Băsescu, care uită unde a scuipat şi face aluzie la o alianţă cu PNL.

Poate într-o cafenea? Da, aici pare o altă lume. Relaxată, tânără, indiferentă. Prea indiferentă.

În muzică? Asta seamănă prea mult cu frigul de care vrei să uiţi. Poate asta? Un pic repetitiv ritmul... Cale întoarsă, linişte, gânduri lăsate să zburde. O carte? Da, dar nu cea care stă deschisă la pagina 97, de unde îţi fac cu ochiul dictatorii sud-americani. Tot muzica te salvează, pentru că trompeta poate pătrunde printre simţuri la fel de bine ca pianul... Înapoi în timp, la o poveste căreia îi cauţi un final. Poate de data asta reuşeşti să îl pui pe hârtie, ca să te eliberezi de ea pentru totdeauna.

Close but distant? A mai trecut un an.

Espresso Logic

Printre rafturi

Găsită aseară într-un anticariat:

Prima zăpadă

Ninge cu fulgi mari şi miraţi, ninge cu gânduri de-a valma şi cu dorinţe interzise peste un Bucureşti adormit brusc şi nefiresc de venirea intempestivă a iernii. De aseară mi-am deschis sufletul şi îl las să tropăie prin nămeţii care se formează încet şi sigur pe străzi. În cerul gurii am iz de gramofon şi în urechi zurgălăi de la o sanie imaginară, care străbate la pas oraşul într-o duminică albă ca fulgii care îmi dansează acum prin faţa geamului. De ce e albă zăpada? Clipesc des şi fug cu ochii după un fulg, apoi după altul, nebunesc dans, cu simţurile topite în mişcări neregulate şi fascinante.
Azi-noapte, când m-am îndurat să mă desprind de geam şi să mă dedau somnului, zăpada se aşternea deja şi dădea clădirilor gri din jur o aură de Moş Crăciun venit pe neaşteptate. De dimineaţă, când m-am trezit, am tras o pătură pe fotoliu, m-am înfăşurat în ea şi m-am întors la geamul părăsit de cu seară, să dau bineţe bucuriei albe care mi-a eliberat sufletul. Asta a fost cu aproape două ore în urmă. Acum tânjesc după o cafea fierbinte, un pic dulce şi un pic amară, dar nu mă pot desprinde din căldura păturii şi din abandonul de fiestă dat de ninsoarea asta rebelă. Ce bine că e duminică! Dacă o primă zăpadă ca asta ar fi venit în altă zi, ar fi fost un sacrilegiu... Cum o fi prin Cişmigiu? Zâmbesc vesel, încercând să îmi imaginez copacii albiţi din parc, aleile neumblate, doar cu urme mai mici sau mai mari, din loc în loc. Oameni invizibili care şi-au lăsat în zăpadă semnele trecerii.
Mai târziu o să ies la plimbare. Bine ai venit, omătule!

One Life