Dintr-un jurnal

Iar mi-e dor de Bucureşti… Cu Timişoara nu reuşesc să mă identific, orice aş face. Bucureştiul e haotic, e mizerabil pe alocuri, poate fi nesuferit, dar are acel ceva, amestec nedefinit de cafea turcească, parfum de Epocă, veri toride şi şerbet, terase cu iz de şuete politice, sunet de gramofon… imposibil de spus într-un cuvânt. Da, faimoasa dezordine orientală şi-a lăsat amprenta pentru totdeauna şi, oricât ne displace, face parte din noi. De partea astalaltă, Timişoara nu are arome, e mai sobră, chiar foarte rece. Te ţine la distanţă şi nu îi place să se exteriorizeze. Plăteşte tributul datorat modernizării premature şi disciplinei catolice. Totul are un rost, e practic, e ordonat, e la locul lui. Enervant de introvertit. Te obligă să te maturizezi, să nu fii copil nici o zi peste cât TREBUIE.

Ce invenţie minunată sertarele de la frigider! Am mai găsit un lapte condensat într-unul, pitit p'acolo, yeee! Mi-era lene să cobor să iau şi fără el cafeaua era prea neagră, fadă. Iar azi am o lene monumentală, nu vreau să mai ies, nu vreau să văd magazinele, vreau să zac, să ascult muzică, să scriu, să dorm (asta nu prea o să-mi iasă), să bibilesc florile de pe balcon, să-mi aduc aminte tot felul de aiureli, să umblu desculţă pe parchet, ca să mă răcoresc.

- Hmmm... Te provoc la o audiţie muzicală. De fapt... o încântare muzicală. Pot să-ţi trimit un song? Prea târziu. Am trimis deja.

- Superb. Sunt nesuferită dacă mai vreau?

Câţiva nori s-au aşezat pe soarele de mai devreme. Plouă. Se potriveşte cu trompeta.

Mda, trei luni se fac azi. Nu ştiu de ce dracu' le număr. Urăsc să fiu întrebată: Şi, cum e, te-ai obişnuit? Să mă obişnuiesc să ce, cu ce, de ce?! Stereotipuri peste stereotipuri... Mă duc la orizontală.

(13 iulie 2006)

***

- Gata, Ed, declară Raminţki, hotărât, mă îmbrac şi pornim. Dar nu aşa cum îţi închipui tu, nu, o să mergem călări pe cele două vaci ale mele.

- Ai căpiat de-a binelea! făcut Ed, speriat. Ce dracu, sînt în uniformă!

- Schimbă-te. Şi dacă vrei, pune-şi şi o decoraţie. Sau pune-le pe toate. Beizadea Maori, se încinse Raminţki, Bucureştii, în istorie, au văzut sănii trase de cerbi, domnitori călărind pe asini, cu suita de boieri ţinînd în mîini oase goale, o să înghită şi paparuda asta. Păcat că n-avem temple pe roţi, ca-n India, am fi înhămat vacile la oiştea altarului, iar noi, cocoţaţi pe uşile împărăteşti, am fi sunat din cădelinţă pe toate străzile.

Sculară vacile, le puseră căpestre de sfoară - "cordiale felicitări, glumi sumbru Raminţki, azi vă înalţ la rangul de cai" - şi le împinseră afară din grajd. Noaptea bătea pămîntul cu funii de gheaţă, roasă de turbare, copacii trosneau între fălcile ei şi pe toată întinderea aceea, în care se sfîşiau parcă plămînii lunii, trecea plutind o cegă aurie - cineva, la marginea oceanului dezlănţuit, suferind de insomnie sau de singurătate, ţinea lumina aprinsă..." (Frumoşii nebuni ai marilor oraşe)

**

- Ţi-ai schimbat culoarea la păr, ţi-ai schimbat oraşul cu 500 km, ţi-ai schimbat numele la jurnal, văd că eşti în schimbări mari de tot..., unde o să te opreşti?

- Ca s-o citez pe M, de oprit m-aş opri în Caraibe.

Urăsc weekendurile... De fapt, ele n-au nici o vină, la fel cum nici oraşele din care fug nu sunt vinovate. Eu port cu mine şi în mine contrastele astea care o să mă epuizeze într-o bună zi. Mă uitasem la nişte poze mai vechi. Acolo eram vie. Acum mă trădează ochii... Mda, până dimineaţă îmi trece. E al dracului de relaxantă melodia asta...

(14 iulie 2006)