Mă ustură ochii, n-am dormit destul, dar m-am trezit brusc şi gândul la aroma cafelei nu m-a mai lăsat să dorm, aşa că am abandonat repede patul. Ascultând muzica din căşti mă gândesc că poate asta e soluţia pentru necuvinte: muzica. Mai bine zis, pentru cuvintele incapabile să exprime diverse. E atât de... De fapt, inconştient, am revenit la o plăcere şi o necesitate de demult, când singurele lucruri care mă ajutau să mă ascund de banalitatea cotidianului erau plimbările şi muzica. Pot asculta muzică ore în şir, fără să simt nevoia să fac conversaţie şi fără să mă plictisesc.
Revenind la aseară... În cursul zilei de ieri, mă miram că nu vedeam în oraş nimic care să arate că e vreo sărbătoare locală. Păcatul eternelor comparaţii. Mă gândeam la cum erau zilele astea ale oraşului în SM, unde toate activităţile serioase paralizau pentru trei zile şi rămânea doar distracţia. Aşa cum o înţelegeau ei, dar distracţie. Aici, nimic! Spre după-amiază, mi s-a arătat şi una dintre explicaţii. Pe nemţii care mai sunt în oraş nu îi interesează deloc această zi şi manifestările legate de ea. O refuză cu bună ştiinţă şi cu dispreţ, cu un gest care spune "mda, noi le avem pe ale noastre”. Asta apropo de ce spuneam zilele trecute despre legitimitatea alegerii acestei zile. Cu toate că atunci, demult, şvabii şi-au exprimat adeziunea la regatul românesc, cum pompos spunea ieri primarul, se vede azi cât de formal au făcut-o. Nu vreau să îi condamn sau să îi judec, nu asta e ideea. Ca să fiu sinceră, nu ştiu ce mă enervează uneori cel mai mult: naţionalismul nemţilor (sau al francezilor sau al altora) sau lipsa noastră de naţionalism de tipul ăsta. Dacă ar fi după mine, n-ar fi necesar nici un fel de naţionalism, dar dacă tot e ceva de care omenirea nu se poate lepăda, aş vrea să îl avem şi noi din când în când. Cum spuneam, pe unii timişoreni nu-i interesează ziua asta. Iar alţii nu o înţeleg. Totuşi, măcar din curiozitate, spre seară, Piaţa Unirii s-a umplut. Cum am intuit, nici urmă de tarabe cu mici, cârnaţi, bere (asta era doar la terase, civilizat), gablonţuri, dulciuri şi ce oi mai fi văzut la alte ocazii din astea. Nimic. Pentru asta, jos pălăria! Lumea stătea la terase, unde nu mai găseai un loc, pe băncile din beton, care înconjoară piaţa, pe marginea fântânii oprite sau, pur şi simplu, pe iarbă. Nu urla muzica de toate felurile, să nu te poţi înţelege, nu tu balcanisme, nu ţigani care să te tragă de mânecă, nu beţivi pe şapte cărări... da, mă tot mir, pentru că, în sfîrşit, văd un dram de normalitate. Totuşi, pentru că există un totuşi, ceva mai încolo aveam să constat din nou o doză prea mare de reţinere, de autocenzurare. Asta nu-mi place. Nu pot să sufăr ca oamenii să nu arate ce simt: dacă îţi vine să plângi, plângi, dacă vrei să râzi, fă-o, dacă vrei să aplauzi, aplaudă, nu te uita dacă o mai fac şi alţii sau nu, dacă îţi vine să sari în sus, sari, dacă ai chef să dansezi pe stradă, dansează etc. etc. etc. Dar, aici, o dată în plus, disciplina nemţească i-a atins până şi pe români.
A început cu parada militară, în sensul că au reconstituit oarecum momentul de la 1919, când trupele române au intrat în TM, mai exact chiar în Piaţa Unirii. Trecând peste semnificaţia istorică, întotdeauna mi-au plăcut paradele militare. Nu ştiu de ce, pentru că detest ideea de război. Nici un război nu mi se pare justificat şi util, nu văd nimic măreţ în a muri prosteşte pentru eşecurile unor negociatori rataţi ascunşi în spatele uşilor diplomatice. Dar nu mă pot abţine să admir genul ăsta de paradă. Mişcarea ordonată, cadenţa, ţinuta mândră, steagurile aliniate, corul bărbătesc, fanfara... Nu ştiu, nu pot explica de ce, dar toate astea mereu îmi fac pielea de găină şi mă uit la ei ca un copil fascinat. Repet, nu are importanţă de ce naţie sunt, nici contextul istoric. Mă uitam în jur, erau oameni de toate vârstele, de la copii, la bătrâni de 80 de ani. Am surprins un schimb de replici din care mi-am dat seama că pentru unii războaiele nu erau încă uitate şi memoria poate fi un mare duşman. Şi am realizat că, dacă aş fi nevoită să trăiesc un război, abia atunci aş deveni cu adevărat capabilă de ură. Probabil, aş vedea cu alţi ochi şi paradele militare.
După ieşirea militarilor din scenă şi după inevitabilele cuvântări ale oficialilor, un tip care a pus stăpânire pe microfonul de pe scenă a anunţat ce va urma: un recital de muzică clasică, iar apoi cei de la Blues Doctors, încheierea fiind asigurată de retragerea cu torţe a militarilor, după un tur (tot cu torţe) al vechiului Bastion. Aşadar, chiar se anunţa o seară plăcută, cum de mult timp am aşteptat. După o încercare eşuată de a-mi găsi un loc la o terasă, mi-am amintit de o pizzerie discretă pe o străduţă apropiată. Şi pînă când pe scenă s-au instalat instrumentele, m-am retras la un suc şi o pizza.
Şi a început muzica. Întîi, cei de la Trio Contraste (Ion Bogdan Ştefănescu - flaut, Sorin Petrescu - pian, Doru Roman - percuţie), cu un recital de muzică clasică şi un pic de jazz simfonic. Mie mi s-a părut ceva deosebit, se înserase, piaţa era luminată de felinare, iar lumea risipită pe scaune sau pe iarbă aplauda genul ăsta de muzică dincolo de rigiditatea unei săli de filarmonică. S-a cerut şi bis de vreo două ori, aşa că am mai avut parte de câteva piese în plus. După care, au venit pe scenă timişorenii de la Blues Doctors. Cu părere de rău, nu pot reda componenţa trupei. Dar chiar cântă blues şi încă foarte bine. Mă gândeam la H. Au avut şi piese proprii, dar au cântat şi ceva Eric Clapton. Nu m-am putut abţine să mă întreb, rhetoric, de ce dracu' sunt promovate toate nulităţile, iar ăştia nu. Cred că am mai auzit de ei, în treacăt, dar în nici un caz la vreun radio, de exemplu. M-am uitat din nou în jur şi am dat încă o notă maximă publicului. Vă spun şi de ce. Mă aşteptam ca genul ăsta de muzică să nu placă tuturor, ba unii să nici nu-l cunoască. Lucru adevărat, de altfel. Dar, la fel, mă aşteptam să reacţioneze ca atare, să respingă şi să fluiere. Ei bine, nu. Nimic de felul ăsta. Nici un fluierat, nici o huiduială. Cel mult, am văzut pe unii, mai ales puştime, care nu se puteau hotărî dacă să aplaude sau nu, priveau la scenă oarecum miraţi, acum descopereau că există şi altceva, care se putea să le placă. Şi sfârşeau prin a bate ritmul într-un fel sau altul. Am văzut că au rămas până la final şi chiar se bâţâiau pe ritm mulţi oameni trecuţi de 40 de ani, de exemplu. Mă aşezasem şi eu undeva pe iarbă şi au fost momente când am realizat că puteai uita unde eşti, nu era decât muzica, răcoarea plăcută a serii şi luminile discrete. Era perfect…
(4 august 2006)
(4 august 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu