(La Zoli)

(...) Uitase ţigările pe masă. Sorin vru să strige după el, dar era prea târziu, deja traversa strada, ţanţoş, cu aparatul atârnat de gât. Tot n-aveam ţigări, îşi zise el, luând una şi scăpărând relaxat bricheta. Scăpase repede azi, doar să nu vină Marina şi după el, cu cine ştie ce idee, mai bine s-ar grăbi să-şi termine vodca şi ar pleca. Găsea el de băut pe datorie şi în altă parte, poate la Zoli, trebuia să fie vreun cunoscut de-al lui pe acolo. La Zoli nu era un nume de crâşmă, ci doar la Zoli, pentru că aşa îl chema pe patron, care îi era bun prieten, nu doar lui, ci multora care îşi pierdeau dimineţile sau serile pe acolo. Zoli era un ungur de treabă, aşa îl considerau toţi, mereu bucuros de oaspeţi, mereu cu câte un banc la îndemână, sub tejghea, care o lăsa cu mare drag pe nevastă-sa să servească, de câte ori apăreau băieţii de la ziar, pentru că el se punea cu ei la masă. Sigur că le dădea de băut pe datorie, dar nu numai pentru asta le plăcea de el, la urma urmei, ei plăteau mereu în ziua în care promiteau, aşa că era o afacere cinstită pentru ambele părţi, ci şi pentru că era un crâşmar deştept. Ăsta ar putea fi orice, dacă ar vrea, da' nu vrea, norocu' nostru, obişnuia Nicu să zică, de câte ori avea un acces de admiraţie sinceră. În plus, Zoli era un băiat citit, asculta Dire Straits, Pink Floyd şi Frank Zappa, nu se sfia să vorbească despre politica din oraşul lor considerat mic burghez şi era discret, da, el ştia tot felul de lucruri, chiar dacă în crâşma lui nu era atmosferă de lux, avea şi clienţi subţiri, aşa că afla diverse, dar învăţase să tacă. Şi nu le afla doar de la băieţii de la ziar. Bunăoară, unul dintre clienţii lui fideli, şi el prieten bun cu aceiaşi băieţi de la ziar, era fiul unui fost ambasador, nu conta în ce ţară, dar ambasador, asta sigur. Unii poliţişti se mai opreau şi ei pe la Zoli, că doar era la doi paşi de sediul lor şi cine să se gândească să-i caute taman acolo, într-o crâşmă ştearsă, sub nasul şefilor, la o adică? Nimeni. Adică nu chiar nimeni, Sorin, de exemplu, aşa îşi găsea câte o sursă, dădea acolo peste câte un amărât retras la una mică şi, mai în glumă, mai cu aluzii la o discuţie cu şeful lui, îl făcea să-i şoptească ce se mai întâmplase, pe cine mai reţinuseră, ce mai văzuse prin dosare, nu cine ştie ce, cât să-i iasă şi lui ceva de zis la şedinţa de dimineaţă, chiar dacă până la prânz uita şi se îmbăta sau, pur şi simplu, nu reuşea să afle suficiente ca să şi scrie.
Iar lui Zoli nu-i mergea deloc rău, pentru că bodega lui avea un vad destul de bun, era la zece minute de centru, pe o stradă oarecum ferită, însă, aşa că nu-i tenta pe cei care căutau ceva pretenţios, la doi paşi de o staţie de autobus şi la cinci minute de poliţie. În dreapta, era un gang ce ducea într-o curte a unor case vechi, naţionalizate, unde se adunau zilnic nişte băieţi care încercau să pună pe picioare o trupă, o trupă rock, desigur, şi care tot de la Zoli luau de băut, apoi era o gogoşerie, apoi sediul unui partid, iar în stânga tot nişte case, până la intersecţia unde era poliţia. De altfel, nici n-avea cum să fie o atracţie pentru cei aflaţi în căutarea unui loc unde să ducă o femeie, de exemplu, pentru simplul fapt că arăta ca o bodegă dintr-o gară de provincie. Doar Sorin încerca să o atragă acolo pe Carmen, când deja avea câteva pahare în cap, îi era deschis apetitul şi n-avea suficientă energie să se gândească la un alt loc unde să îi ofere o cafea. Iar ea refuza. De fiecare dată. Strâmba din nas, îl înjura şi îşi vedea de ale ei. De câte ori să-ţi spun că nu mă duc în bombe din alea? Bine, nu era chiar bombă, dar nici un cuvânt mai apropiat, care să o descrie, situat înainte de bombă, nu prea exista. Cum intrai, în dreapta, erau câteva rafturi lungi, unde Zoli vindea pufuleţi, napolitane, ciocolată, cipsuri, zahăr, ulei, făină şi alte nimicuri pentru gospodinele care locuiau în apropiere şi cărora le era lene să meargă două străzi mai încolo, la un magazin adevărat. În stânga, era barul. Şi mesele. Şase mese lungi, metalice, ca nişte bănci vechi de şcoală, doar că mai lungi ca alea, placate cu un soi de plastic, şi scaune tot din metal, cu spătar din lemn. Cum erau pe vremuri în bodegile de la ţară. Fără feţe de masă şi alte complicaţii din astea. Imediat ce se mai răsturna câte un pahar, Zoli apărea cu o cârpă şi rezolva rapid situaţia. Şi se răsturnau, că el folosea şi pahare din plastic, se săturase să tot cumpere altele, după ce clienţii lui nu tocmai galanţi le scăpau pe jos şi le spărgeau sau le ciobeau. Numai pentru prietenii lui de la ziar aducea mereu pahare din sticlă. Pe jos era un ciment gri-murdar, geamurile mari, spre stradă, aveau doar nişte draperii grele de praf, adunate în margini, în aşa fel încât cei care dădeau pe gât una mică în grabă, aşteptând autobusul, să-l vadă când venea şi să iasă repede. Toaleta nu era nici ea una tocmai îmbietoare, iar ca să ajungi unde era trebuia să ridici o bucată de lemn care prelungea tejgheaua, în genul celor din filmele cu cowboys, să treci printr-un hol îngust, pe lângă bucătărie, apoi printr-o încăpere minusculă, un fel de birou al lui Zoli, şi, în cele din urmă, să ştii pe care perete să bâjbâi după întrerupător.
Da, avea să dea o raită pe la Zoli, se gândea Sorin, doar să vadă cum o scoate la capăt cu Carmen, nu-i vorbise deloc azi, era supărată că nu o scosese în oraş aseară. Uitase, ce să facă, pe la al treilea pahar îşi amintise că trebuia să o sune, dar amânase, iar de la al cincilea încolo nici măcar nu mai ştia ce zi era. (...)