Spectator

Dimineaţă cu gust de vanilie, în care gândurile îşi arogă dreptul de a atinge pleoapele adormite undeva. Oare s-au făcut simţite?
Cu fiecare gură de cafea somnul dispare şi devin tot mai lucidă. Într-un fel e bine, în altul nu. Ce înseamnă, de fapt, luciditatea? Capacitatea de a-ţi da seama că faci o tâmpenie, printre altele. Şi puterea de a te opri. Dar chiar e bine să te opreşti? Aş zice că nu întotdeauna. Dacă am fi mereu perfect lucizi, nu ar mai exista gesturile născute din visare. Totul ar fi rece, calculat...
Uneori, mi-ar plăcea să pot prinde gândurile care vin spre mine. Sau măcar să le văd. Da, efectiv să le văd. Dar să le pot vedea doar eu, nu toată lumea. Un soi de intimitate a gândurilor, la fel ca vorbitul în şoaptă.
S-a răcit cafeaua. Şi a ieşit soarele.
Într-un fel, îmi place că încă mă resimt după accident şi nu pot merge repede. Sunt ca omul invizibil, pe lângă care trec ceilalţi, grăbiţi, agitaţi, fiecare prins într-un vârtej din care nu ştie să iasă. Ieri, o pereche se certa pe cafeaua şi ţigara cu care îţi pierzi timpul; un tip zorit vorbea la telefon despre nu ştiu ce sistem; o femeie trăgea după ea o fetiţă şi o apostrofa pentru că Tu nu vezi că mă faci cu ciocolată pe pantaloni? Şi mulţi, mulţi alţii. Toţi pe fugă, toţi fără răbdare să se privească, să îşi vorbească liniştit. Un spectacol haotic. Unde vă grăbiţi, oameni? Parcă ar fi nişte roboţi defazaţi, care se lovesc unii de alţii, apoi o iau de la capăt, pornesc din nou fără să ştie exact unde vor să ajungă. E bine să poţi fi spectator, realizezi ridicolul unor situaţii...
În goana asta inutilă, ar fi surprinzător ca doi ochi să se oprească în faţa ta şi să te privească. Pur şi simplu, să se oprească şi să te privească. Ar fi o zi frumoaşă.