Pitoreşti

Pe site-ul CFR, rapidul nostru avea şi vagon restaurant, aspect destul de important, având în vedere că amărâtul ăla de tren face opt ore până la Timişoara. Te mai apucă foamea, setea, pofta de o cafea şi aşa mai departe. Ajunse în gară, eu şi Vali am încercat, preventiv, să luăm ceva la pachet de la McDonald’s, dar n-am reuşit, pentru că era o coadă imensă, aşa că am renunţat. Dar am zis că nu e o tragedie, doar avem vagon restaurant. Când ajungem la tren, surpriză! Nici urmă de aşa ceva... Un nene îmbrăcat în uniformă de ceferist, care plimba o paletă de-a lungul peronului, ne-a confirmat că nu ni se pare, chiar nu este vagon restaurant şi de unde să ştie el de ce? Da' chiar aşa, de ce am crezut noi că un angajat al cefereului ar trebui să ştie asta?

Eu deja aveam nervii cam întinşi. În fine, îmi zic, c'est la vie en Roumanie, hai în tren. Acolo, alte surprize. Aglomerat de zici că era un personal de navetişti. Am ajuns cu greu la compartimentul pentru care aveam bilete. Mai erau trei locuri libere, dar ale noastre nu erau unul lângă altul, ci în colţuri opuse. Partea frumoasa era că toţi companionii noştri de compartiment erau unul şi unul. În faţa mea era un ins cu plete şi barbă slinoase, îmbrăcat în negru (calugăr, desigur), care, probabil, nu mai simţise combinaţia de apă şi săpun din secolul trecut. Iar la cele aproape treizeci de grade câte erau simţeai chestia asta al naibii de bine. Lângă el, o femeie la vreo patruzeci şi ceva de ani. Am întrebat-o dacă nu vrea să facem schimb de locuri, ca să pot sta lângă Vali. Normal că n-a vrut, argumentul suprem fiind că ea nu poate merge în tren cu spatele. Dacă până atunci doar mi se păruse, deja începeam să fiu convinsă că aveam parte de o călătorie înapoi în timp, numai că nu-mi era clar în ce an ajunsesem. Pe hol, unde ieşisem pentru scurt timp, în speranţa că mai prindem o gură de aer curat, Vali, care încă îşi păstra simţul umorului, mi-a spus:
- Niciunul n-are faţă de Timişoara, pariez că toţi coboară înainte de Severin.
Între timp, în uşa larg deschisă a compartimentului apăruseră un tip şi o tipă, rudele femeii cu superstiţia-n gât, care a decretat scurt: Noa, hai să mâncăm! Zis şi făcut. L-au exilat pe călugăr pe hol, tipul s-a aşezat pe locul lui, iar dintr-o geantă mare au răsărit două pachete învelite în ziar. Ce era în ele? Mâncare, desigur. Adică pâine şi nişte mezeluri, că te izbea mirosul oriunde ai fi încercat să te ascunzi. Fiica sau nora femeii, nu ştiam exact unde s-o încadrez, se postase în uşă, aşa că mai respiră dacă poţi. Iar geamurile nu se deschideau, fiind blocate de-a dreptul profesional cu nişte şuruburi. Într-un final, după ce au terminat de luat masa-n oraş, cum s-ar zice, s-a retras şi aia din uşă. La timp. Deja simţeam că mă sufoc, cu toate că înghiţisem niste calciu între timp. Am dat să iau o gură de aer cumva, dar... nicio şansă, revenise de pe hol călugărul, cu duhoarea aferentă. Pe cuvânt, în clipa aia aş fi luat pe careva la palme, iar eu sunt o persoană paşnică de felul meu.

S-a aşezat prea sfinţia sa la loc în faţa mea, cu o sticlă mare de Fanta într-o mână şi cu un pahar de unică folosinţă în cealaltă, a băut tacticos din el, după care l-a umplut iar şi ne-a oferit tuturor, pe rând. Vali avea o privire foarte sugestivă, pe care nu o pot descrie într-un singur cuvânt: un amestec de uimire, nedumerire, exasperare şi consternare la un loc. În schimb, cine credeţi că a apreciat gestul şi a acceptat mărinimia? Exact. Tanti cu mâncarea în ziar, care nu putea să meargă cu spatele şi care avea să coboare - unde în altă parte? - la Filiaşi. Deja depăşisem faza nervilor şi nu mai ştiam dacă să râd sau să plâng. Iar povestea cu băutul din acelaşi pahar s-a repetat, pentru că sfinţia sa era extrem de amabil şi convins că face foarte bine ce face. Cei doi au şi socializat o vreme, iar dialogul a fost unul cât se poate de pitoresc, îmi pare rău doar că nu am avut un reportofon la mine. Din nou, aveam impresia că mă întorsesem în timp şi sunt personajul unui film cu acţiunea plasată într-o altă epocă.

În timp ce pălăvrăgea cu femeia, călugărul ronţăia câte o napolitană scoasă dintr-o pungă pe care până atunci o ţinuse, naiba ştie cum, pe undeva pe sub haine. Mai sorbea câte un pahar de suc, mai oferea la toată lumea, mai ronţăia o napolitană, după care se ştergea la gură cu perdeaua de la geam. Da, culmea, erau perdele la geam. În clipa aia le-am înţeles şi rostul.

Lângă mine era un bărbat care părea la locul lui, exceptând faptul că mai venea şi dinspre el câte un damf de transpiraţie. Iar lânga el un altul, cu care, la un moment dat, am făcut schimb de locuri şi aşa am reuşit să ajung faţă în faţă cu Vali. Omul s-a oferit să schimbam, pentru că fila de mult timp ziarele noastre, dar nu îndrăznea să le ceară. După ce am făcut rocada, însă, şi-a luat inima-n dinţi şi ne-a întrebat dacă se poate uita pe ele. Cu el, toate bune şi frumoase, doar că, la un moment dat, şi-a terminat apa din sticlă şi, cu o naturaleţe de invidiat, a azvârlit-o pe geam. Iar cu vreo jumătate de oră înainte să coboare şi-a luat de sus geanta tip diplomat, şi-a aşezat-o pe picioare, a deschis-o şi a rămas foarte concentrat la ceva din ea. Ce făcea? Mânca seminţe...
Oricum, Vali a avut dreptate, nimeni n-a ajuns până la Severin, aşa că, mare parte din drum am rămas singure în compartiment. Adevărul e că nu ştiu dacă aş fi rezistat opt ore în compania aia.
Am stat două zile la Timişoara, timp în care am ajuns la o înţelegere cu cei de acolo, o înţelegere care presupune să mă duc la ei măcar până la sfârşitul anului, să vedem ce iese. Am cunoscut câţiva oameni - binevoitori, cel puţin la prima vedere -, am stat la taclale prin Piaţa Unirii, de care Vali s-a îndrăgostit, am mâncat multă îngheţată aşa-zis italienească şi am constatat că presa din Timişoara e foarte slabă.

Fumando espero

Ayer Cuando Fui Joven

De la capăt

De multă vreme încerc să găsesc o logică în construcţia Bucureştiului şi nu reuşesc. Se prea poate ca în tot haosul ăsta şi în amalgamul de vechi, nou, curat, murdar, prăfuit, lucios, gri, pastel să existe un sens, dar eu nu îl văd. Sunt unele zone şi străzi care îmi plac. Foarte mult. Ador să rătăcesc pe ele, mă relaxează. La fel cum sunt zone pe care nu pot să le sufăr şi care mă irită. De fapt, vorbind despre urbea asta, cred că e mai corect spus Bucureştii, nu Bucureştiul. Ca şi cum ar fi mai multe oraşe alipite. Parcă un arhitect neinspirat le-a unit cu ochii închişi sau cu mintea aburită de alcool. Ca într-un experiment. Acum eşti într-o zonă liniştită, cu case ordonate, vechi, îngrijite, cu mult verde, cu străzi aerisite şi maşini care nu claxonează isteric, iar în clipa următoare te trezeşti într-o zonă gri, cu blocuri la ale căror balcoane atârnă sfidător rufele puse la uscat, cu străzi îmbâcsite, cu oameni gălăgioşi, cu muzica urlând de peste tot, cu magazine pline de chinezării sau turcisme - orice produs nu-ştiu-câţi-lei -, maşini nervoase şi mult mult mult praf. Nimic nu te anunţă că treci dintr-o zonă în alta.
Da, am revenit în Bucureşti, am lăsat în urmă Timişoara, cu orgoliile ei cu tot. Iar azi e una dintre zilele în care îmi pare că nici aici nu-mi găsesc locul, mi-e greu să fac concesii, oricât de mici. Mi-a fost dor de haosul din Bucureşti, e drept, dar sunt momente când mi-l doresc mai cuminte, mai... nu ştiu nici eu mai cum. De fapt, sunt nervoasă, nu e oraşul de vină. Eu sunt. Că am crezut, am vrut să cred... Ştiu că o să-mi treacă, ştiu, dar în clipa asta am nevoie să las furia să iasă. Şi habar n-am cum.

O vreme m-au urmarit câteva cuvinte spuse de tine la început: Mi-e frică de o iubire imposibilă. Da, aveai dreptate să îţi fie frică. Eu am realizat asta ceva mai târziu. Iar când mi-am dat seama, m-am oprit. Şi am început să îmi pun întrebări.

În seara asta nu prea mi-e somn. Şi tot în seara asta sunt supusă. Mă iei la o ţigară? Am putea vorbi liniştit şi deschis.

You Don't Know Me

Decizie

Privirea mea se mută pe geam, la plajă, la ocean, la soare, la liniştea asta care nu mă mai lasă să plec.
- El a ales, trebuie să treci mai departe...
Să trec mai departe? Dar poate că şi eu am ales.
Nu am energia necesară pentru un astfel de dialog. În general, cuvintele mele sunt lipsite de voinţă într-o discuţie care ştiu că poate aluneca spre explicaţii, spre ceartă, spre reproşuri, spre tot ce înseamnă vulgaritate. Şi nu e vorba despre vulgaritatea clasică, ci despre vulgaritatea intenţiei din spatele unei astfel de discuţii. Uneori, încerc să ţin pasul cu interlocutorul, să particip, să mă înfurii şi să aduc acelaşi gen de argumente nervoase ca ale lui, dar la scurt timp îmi dau seama că e inutil, eu nu ştiu să fiu aşa. Eu pot doar să privesc de undeva din margine astfel de discuţii, să aştept ca lucrurile să se cearnă şi abia apoi să intervin, la adăpostul gândurilor deşirate cu calm. Asta nu înseamnă că nu mă revolt. Doar că revoltele mele sunt altfel.
- Hai să facem bagajele.
- Nu vreau să plec.
Zbang! Cuvintele au ieşit fără să mă întrebe. Oricum ar fi ieşit, până la urmă. Aprinde o ţigară, se încruntă preţ de două gânduri fugare, se lasă pe spate în scaunul din lemn, pe care or fi stat cine ştie câte duzini de turişti, şi mă fixează iar. Între noi, peste masă, pluteşte aceeaşi tăcere aglomerată, plină de nopţi nedormite, vise întrerupte, închipuiri, întrebări, senzaţii, mâini neatinse. Un nor de lucruri nespuse.
Când alţii te ţin prizonier, încerci să evadezi, cauţi cu disperare ieşirea, geamul spart. Dar când eşti propriu-ţi prizonier, ce faci?

Tango Serenato

Eterna (şi inutila) providenţă

- L-ai auzit pe Băsescu aseară? se aude în dreapta mea.
- Daaaa, vine cu entuziasm confirmarea. Ştie Dumnezeu ce să mai cred.
Doi bărbaţi ce par trecuţi de 50 de ani fac recenzia ştirilor de seara trecută, iar Dumnezeu pare, şi în cazul ăsta, arbitrul perfect.

Românul are o fatalitate înnăscută, îmbinată la perfecţiune cu un soi de indiferenţă providenţială. De câte ori se întâmplă ceva, auzi: O fi cum o vrea Domnul, Ce-o da Dumnezeu, maică, Aşa a fost să fie, ne-o ajuta Dumnezeu şi de data asta. De când a fost creştinat, românul aşteaptă ca Dumnezeu să îi rezolve problemele. Iar efectele sunt cele care se văd cu ochiul liber.
Mă uit la ei, zilnic, în cutiile astea mizerabile pe care socialist le numim mijloace de transport în comun şi toată lumea pare că se perfecţionează în politică. Ţara e o imensă Poiană a lui Iocan. Dimineaţa, se face retrospectiva buletinelor de ştiri de seara şi a tocşourilor de noapte. Să-i vezi pe toţi cum ştiu pe de rost ce s-a vorbit la televizor: Ce i-a spus-o icsulescu lu' ăla, să mor io, Da, dar nici ăla nu era prost, ai văzut cum a întors-o, că el nu… şi tot aşa, replică cu replică, de zici că le-a dat cineva să facă un conspect din toate emisiunile. După care urmează interpretările personale. Ei, şi aici devine interesant. Zeci de necunoscuţi, câţi sunt în autobusul ăla, devin, brusc, parteneri de conversaţie. Se formează chiar tabere, cine cui ia apărarea, cine pe cine critică şi vorbesc cu atâta însufleţire că, fără să vrei, rămâi cu ochii aţintiţi la ei şi cu gândul la ce povestesc, mai-mai să uiţi să cobori.

Desigur, ăsta e doar începutul, că toată istorisirea se termină seara, la una mică, unde deja se discută probleme grele, alegerile, corupţia şi, normal, criza. După care, ajunşi acasă, o iau de la capăt în faţa televizorului. Şi uite aşa reuşeşte românul să uite că nu mai are bani, că trebuie să împrumute iar, leafa fiind departe, şi multe altele. Dar de un lucru se declară mulţumit: e la zi cu tot ce mişcă pe la televizor, başca prin unele ziare, deci e un om informat.

Mi-au îngheţat mâinile, am uitat mănuşile pe măsuţa din hol. Dacă n-aş şti că un taxi stă în trafic mult prea mult, aş renunţa să mai aştept tramvaiul.

Santa Maria

Music is what feelings sound like.

Acceptare

Există un timp între momentul în care se naşte iluzia şi cel în care ea e cât pe ce să devină realitate, timp care transformă circumstanţele şi deformează iluzia. Aşa se face că ea nu mai apucă să devină realitate. Dar tu continui să alergi după ea, încă mai crezi în silueta ei frumoasă şi amăgitoare, fără să realizezi că totul s-a terminat, că ceea ce tu mai crezi că e iluzia ta dragă ţi-a scăpat printre degete, precum nisipul. Încă mai ai senzaţia că îl ai în palmă, deşi el e de mult pe jos, undeva în urma ta, sub tălpile celor care trec pe acolo.
Sunt atât de lucidă în clipa asta, încât îmi doresc cu disperare să pot da timpul înapoi la acel moment în care am primit primul mesaj de la L şi să aleg să nu îi fi răspuns. Dar nu se poate. Ştiu. La fel cum ştiu că toate eforturile mele din ultimele luni n-au fost decât o agonie, o încercare zadarnică de a schimba un fapt consumat.
La una dintre cafenelele de lângă plajă pare să fi venit cineva să deschidă. E devreme, plaja goală, doar eu şi încă doi-trei rătăciţi suntem atât de matinali. Mai stau câteva minute, apoi mă duc să iau o cafea. E singurul lucru bun pe care îl pot face în clipa asta. Soarele se ridică alene undeva la orizont, întinderea albastră e calmă şi are sclipiri jucăuşe, ici şi colo. Clădirile albe de pe coastă par nişte oameni de zăpadă în aşteptare. Anacronici oameni de zăpadă. E atâta linişte... Cum o fi iarna aici? Mai puţin spectaculoasă decât la noi. Şi mai curată. Trebuie să fie pustiu. Doar proprietarii excentrici ai unor vile şi puţinii localnici. Un colţ de lume care se odihneşte iarna şi care e ca o pisică tolănită la soare, vara.
Buzunarul stâng al hanoracului meu zbârnâie. Mobilul. E Andrei. Îl las să sune.
Mă ridic de pe treptele din beton şi mă îndrept spre singura cafenea deschisă, în care tocmai am văzut că a mai intrat cineva, aşa că nu o să fiu primul client. Încă e răcoare bine, deşi mai târziu va fi cald, după seninul care se întrevede. Iar sună telefonul. Tot Andrei. Azi e ultima zi pentru care avem rezervare la hotel. Nu vreau să plec, iar dorinţa asta nu are legătură cu L. Pur şi simplu, vreau să rămân aici. O să tânjesc după locul ăsta, chiar o să tânjesc... În clipa asta, Bucureştiul îmi pare un imens bazar, un haos prăfuit, un loc îndepărtat care nu mă mai atrage cu nimic. Nici măcar de plimbările de după-amiază pe străduţele vechi nu mai îmi e dor. Mă gândesc cu groază la senzaţia de sufocare pe care o să mi-o dea traficul, mulţimea disperată de la metrou, băltoacele de pe străzi în zilele ploioase ce vor veni, clădirile gri, lipsa de perspectivă, privirea care se izbeşte de blocul de peste drum...
Uşa cafenelei e deschisă, iar din boxe se aud discret nişte ştiri în portugheză, cred că e vreun radio local. Îmi rotesc privirea peste mese, să văd care colţ mă atrage. Singura masă dinspre geam e ocupată. Nu, nu e L, deşi mi-aş fi dorit. Nici măcar surprinsă n-aş mai fi fost dacă l-aş fi văzut aici. Cred că mi-am consumat toată rezerva de surprindere ieri, în curtea lui Ines. Mă aşez la o masă de la care se vede puţin din plajă şi o bucată mică de ocean. Ospătarul negricios, figură tipică de portughez, zâmbeşte plin de energie când îşi notează cu gesturi largi cafeaua pe care o cer. Cred că a lucrat în vreun restaurant, de acolo are mişcările astea ample.
Lumina de afară începe să capete reflexe de la soarele care de-acum e sus. Nisipul încă se odihneşte, respiră linişte, abia dacă sunt trei-patru matinali care privesc apa de parcă ar aştepta să iasă cineva din ea. Da, o să-mi lipsească prea mult locul ăsta. La dracu', L, de ce a trebuit să te urmez, de ce n-am acceptat lucrurile aşa cum erau? Nici nu ştiu de ce am venit. Să vorbesc cu el? De ce? Ce să-i spui unui om care a ales să plece cu sufletul tău pe furiş? Cum să-i explici nefericirea pe care ţi-a provocat-o? Disperarea care te-a făcut să străbaţi jumătate de lume doar ca să afli de ce.

Dor

Îmi place cum sună muzicuţa în liniştea unei înserări, printre paşii grăbiţi ai trecătorilor, ignorându-le gălăgia. Şi reiau obsesiv o melodie, ca să împiedic ieşirea din şirul gândurilor pe care le las aici.

Unele zile aleargă pe lângă mine sau prin mine, pur şi simplu, le văd când deja sunt în spatele meu, căzute pe trotuar, bucăţi ireversibile de viaţă. E o goană absurdă, pentru că nici măcar nu e vorba de o competiţie...

Şi mi se amestecă în minte vise întrerupte înainte de vreme, un dor de soare blând pe o plajă pustie, gânduri reprimate în spatele tăcerii... Dorul poate lua formele cele mai ciudate. Şi apare când te aştepţi mai puţin.

Am făcut o pauză, am stat la geam cu o cafea, până la urmă. Aproape o oră. Am privit ploaia. Da, a început să plouă. Miroase plăcut, a ploaie şi a salcâm. Într-un fel, mi-am făcut ordine în idei stând acolo. M-a alungat frigul.

Contraste

M-a iritat vântul... Ridică în aer tot praful de pe străzi. Cred că mi-a intrat praf şi-n suflet. Acum plouă. Oarecum mocăneşte. Merge cu muzica lentă şi cafeaua caldă. Îmi place că am geamul imediat lângă mine şi la adăpostul lui încerc să-mi fac ordine în gânduri. Pândesc ploaia şi mă străduiesc să îmi strunesc imaginaţia. Pentru că îţi dă târcoale...
Mi-ar plăcea să îmi spui o poveste în şoaptă, să am ochii închişi şi să protestez când te opreşti. Ştii, ca în după-amiezele alea ploioase, uşor întunecate, când stai ascuns între perne, într-un plăcut abandon.

Există o limită clară între dorinţă şi raţiune? Nu, nu vreau să ţin cont de ea, întreb doar.

Nu-mi vine să fac ordine în jurul meu, am împrăştiat totul pe aici, apoi m-am abandonat cafelei şi aşteptării.
În sfârşit, muzică!
Unde eşti?
Zilele astea au fost o lecţie de răbdare pentru mine.
Mi-a fost frig în tren...

Câteva luminiţe de la geamurile din blocul de vizavi clipesc spre mine, spărgând întunericul. O umbră mi se opreşte din când în când pe chip, la gândul că, într-o bună zi, fericirea asta o să îşi ceară preţul. Pentru că, da, toate se plătesc, într-un fel sau altul.

Mă gândeam (nu pentru prima dată) azi-noapte că e absurd să ceri garanţii de fericire când iei o decizie. Nu există garanţii de libertate şi fericire. Ţi le clădeşti singur. Spun asta pentru că cei mai mulţi nu au curaj să trăiască nici măcar intensitatea unui sentiment dacă nu văd un minimum de pretinsă garanţie că totul o să iasă aşa cum vor ei, cât mai comod şi cât mai puţin dureros. Laşitate supremă...

Mă tentează două chestii, cât se poate de opuse în esenţă, şi ambele ar fi considerate la fel de inutile de către o minte pragmatică. Vechile mele contraste. Uneori, am impresia că în mine trăiesc două fiinţe care nu seamănă deloc, care sunt doar nevoite să împartă acelaşi corp în care s-au întrupat. Ba da, un liant cred că există între ele: visarea. Pasul dincolo de convenţii...

Hell

My Heart Belongs to Daddy

Dance of Spring

Revine Pink Martini

(posibil) epilog

Un tip negricios, tuns periuţă, cu nişte blugi spălăciţi şi un tricou verde închis, un pic prea larg pe trupul altfel bine conturat, se aşează la pian şi zâmbeşte larg, în timp ce îi face cu mâna unui bărbat aflat la două mese de mine. Bărbatul, însoţit de două femei, o negresă cu un aer plictisit şi o albă elegant îmbrăcată, prea elegant pentru atmosfera difuză din bar, îi răspunde cu un zâmbet la fel de amplu. Un alt tip, un pic dolofan, cu părul lung adunat într-o coadă, trage un scaun înalt aproape de pian, cu o trompetă în cealaltă mână. La mese încep aplauzele. Aproape în acelaşi timp, se aud primele sunete scoase de pian, doar nişte acorduri oarecare, pianistul atinge clapele cu dezinvoltură, primul contact, salutul, regăsirea dintre om şi instrument. Pe micuţa scenă improvizată într-un colţ al barului se sting luminile, rămâne doar o nuanţă roşiatică deasupra pianului.
Cu un gest oarecum instinctual, verific dacă paharul meu cu gin e la locul lui, scrumiera, bricheta şi pachetul de ţigări subţiri. Ochii îmi fug iar la degetele agere ale negriciosului, care continuă să tatoneze clapele, vorbind în acelaşi timp ceva cu trompetistul căţărat pe scaun, cu un pahar într-o mână. În jurul lor umblă tăcut, ca nişte feline, cu paşi fandaţi sau săltaţi, doi tipi care aranjează nişte cabluri. Parcă ar dansa... Dacă eşti atent la acordurile pianului, poţi stabili o legătură între ele şi mişcările lor. Aplauzele s-au estompat, înlocuite din nou de glasurile şoptite, clinchetele paharelor sau ale sticlelor, râsetele insinuate printre vălătuci de fum şi tăcerile ascunse prin colţuri.
Un miros uşor dulceag, de vanilie şi flori, mă face să-mi iau privirea de la pian. Femeia elegantă de la masa bărbatului căruia pianistul îi făcuse mai devreme cu mâna trecuse pe lângă mine, în drum spre toaletă, probabil. Parfumul a rămas în urma ei, ca o boare lentă şi plăcut ameţitoare. Mă întreb ce o fi. Încerc să mai adulmec, să-l mai simt o dată, la fel de puternic, dar deja s-a risipit printre celelalte mirosuri. Ţigări, alcool, arome, alte parfumuri, transpiraţia dintre ele.
Întotdeauna mi-a plăcut să stau singură într-un bar în care este muzică live, cu un pahar de gin în faţă, să las sunetele să-mi alunece printre simţuri şi să urmăresc lumea, să încerc să ghicesc poveştile celor din jurul meu. Fără să simt nevoia să fiu cu cineva, fără să vreau să fac conversaţie. Sentimentul că sunt acolo şi că sunetele scoase de instrumente şoptesc întâmplări pe care mi le imaginez mi-e de ajuns de fiecare dată când vreau să aparţin şi nu ştiu cum.
Felinele care aranjau cablurile se retrag, şi-au încheiat numărul. Se face linişte. Un pahar lovit de un altul se aude undeva în spate, un râs întârziat, pianul începe să picure uşor. Nu îmi dau seama ce e, până când se aud primele acorduri de trompetă, sunete curate, poţi auzi timpul cum se scurge printre ele. My Funny Valentine. Aplauzele revin, semn de recunoaştere. Parfumul de mai devreme îmi şterge din nou simţurile. Femeia elegantă se întoarce la masă.
Până recent, am sperat că lucrurile se vor termina altfel, chiar am crezut că a rămas deschisă o portiţă undeva, o deschizătură mică, pe care să se poată strecura acel ceva pe care îl speram. Dar viaţa nu îţi oferă de două ori acelaşi lucru. La fel cum nu poţi merge de două ori pe acelaşi drum, exact pe aceeaşi bucată de drum, pe urmele paşilor făcuţi deja. Odată ce ai ales, nu mai ai cale de întoarcere la realitatea anterioară. Sigur, poţi să revii, dar nu vei mai găsi nimic la fel. Orice alegere, oricât de neînsemnată în aparenţă, va modifica totul, pentru totdeauna. O ireversibilitate pe care o simţi, efectiv o simţi atunci când vrei să te întorci.

Always on Your Side

Fără măşti

Ştii, apropo de ultima noastră discuţie, ai fi surprins cât de lucidă şi de cinică pot fi. Aş zice că în egală măsură cu sentimentalismul de care sunt în stare. Presupun că asta e cheia echilibrului meu. Nu ştiu exact dacă aşa am fost mereu sau e rezultatul diverselor experienţe. În esenţă, cred că aşa am fost, totuşi. Şi cred că luxul meu e să mă port aşa cum simt, fără prefăcătorie, fără măşti. Mă oboseşte să joc un rol.

Ploaia continuă să cadă şi îmi sfidează hotărârea de a nu visa cu ochii deschişi. Tentaţie sub formă de stropi.

Energia de dimineaţă s-a risipit încet.
Dacă închid ochii, cred că pot simţi o mână pe obraz...
De ce fug oamenii de suflet?

Aseară, butonând telecomanda, am prins o secvenţă dintr-un film ieftin şi mi-a plăcut o replică: dragostea adevărată e reflexia sufletului tău în persoana cealaltă. E cât se poate de adevărat...

Ce spuneam mai demult? Că oamenii mai întâi te judecă, abia apoi încearcă să te înţeleagă. În cazul fericit când fac şi asta din urmă. Cel mai ades, însă, îşi arogă dreptul de a te judeca şi atât. Ei bine, da, încă o dată, am avut dreptate în privinţa asta. Din fericire, niciodată n-a prea contat pentru mine ce spune lumea, nu sunt genul care merge funcţie de cum bate vântul. E drept că părerile unora mă ating, în sensul că mă doare când mă judecă, dar aproape toate durerile sunt vindecabile. Am învăţat şi asta în timp. Da, faimosul în timp.
Dacă eşti prea deschis cu cineva poate fi dăunător? Poate că da...

Şi ştii ce cred? Că sentimentele nostre dansează un soi de tango: doi paşi în faţă, unul în spate, doi paşi în spate, unul în faţă şi tot aşa.

Nu-mi plac serile de toamnă aici, pentru că nu mă pot plimba, prea multe strazi înguste şi întunecate. Şi pustii, cu excepţia weekendului. Îmi lipsesc luminile haotice, mulţimea în care mă pot pierde, să fiu doar un anonim care îşi plimbă cuvintele, cu mâinile înfundate în buzunare.
Şi trebuie să fac ceva cu geamurile astea dezgolite, simt nevoia de intimitate, de spaţiu protejat de priviri, în care întunericul să nu dea buzna, să nu izbească. Voiam să te întreb ceva când m-am apucat să îţi scriu, dar apoi mi-am dat seama că n-am starea necesară.