De la capăt

De multă vreme încerc să găsesc o logică în construcţia Bucureştiului şi nu reuşesc. Se prea poate ca în tot haosul ăsta şi în amalgamul de vechi, nou, curat, murdar, prăfuit, lucios, gri, pastel să existe un sens, dar eu nu îl văd. Sunt unele zone şi străzi care îmi plac. Foarte mult. Ador să rătăcesc pe ele, mă relaxează. La fel cum sunt zone pe care nu pot să le sufăr şi care mă irită. De fapt, vorbind despre urbea asta, cred că e mai corect spus Bucureştii, nu Bucureştiul. Ca şi cum ar fi mai multe oraşe alipite. Parcă un arhitect neinspirat le-a unit cu ochii închişi sau cu mintea aburită de alcool. Ca într-un experiment. Acum eşti într-o zonă liniştită, cu case ordonate, vechi, îngrijite, cu mult verde, cu străzi aerisite şi maşini care nu claxonează isteric, iar în clipa următoare te trezeşti într-o zonă gri, cu blocuri la ale căror balcoane atârnă sfidător rufele puse la uscat, cu străzi îmbâcsite, cu oameni gălăgioşi, cu muzica urlând de peste tot, cu magazine pline de chinezării sau turcisme - orice produs nu-ştiu-câţi-lei -, maşini nervoase şi mult mult mult praf. Nimic nu te anunţă că treci dintr-o zonă în alta.
Da, am revenit în Bucureşti, am lăsat în urmă Timişoara, cu orgoliile ei cu tot. Iar azi e una dintre zilele în care îmi pare că nici aici nu-mi găsesc locul, mi-e greu să fac concesii, oricât de mici. Mi-a fost dor de haosul din Bucureşti, e drept, dar sunt momente când mi-l doresc mai cuminte, mai... nu ştiu nici eu mai cum. De fapt, sunt nervoasă, nu e oraşul de vină. Eu sunt. Că am crezut, am vrut să cred... Ştiu că o să-mi treacă, ştiu, dar în clipa asta am nevoie să las furia să iasă. Şi habar n-am cum.

O vreme m-au urmarit câteva cuvinte spuse de tine la început: Mi-e frică de o iubire imposibilă. Da, aveai dreptate să îţi fie frică. Eu am realizat asta ceva mai târziu. Iar când mi-am dat seama, m-am oprit. Şi am început să îmi pun întrebări.

În seara asta nu prea mi-e somn. Şi tot în seara asta sunt supusă. Mă iei la o ţigară? Am putea vorbi liniştit şi deschis.