Dintr-un jurnal

Se zice ca cinismul vine din singuratate. Da, daca accepti ca singuratatea nu e absenta fizica a cuiva de langa tine, ci o stare, asa e: cinismul vine din singuratate. Din imposibilitatea de a te adapta unor sabloane, de a te integra intr-o turma dincolo de niste limite.
Sunt dimineti in care, desi ma trezesc devreme, nu functionez decat dupa un timp. Asa si azi.
Cafea.
Muzica.
Soare spalacit.
Ganduri iritate.
Nu neaparat in ordinea asta.
Cand vrei sa apartii si nu reusesti, ce faci? Scoti cinismul de la naftalina. Sau asculti obsesiv un song. Sau inchizi ochii mintii, sa nu mai poata visa siropos, si incepi sa scrii. Scrisul elibereaza. Sau dormi. Daca reusesti, desi asta poate fi un lux uneori.
La un geam de vizavi sunt o gramada de muscate rosii si roz. Pete de culoare intr-o aglomerare de gri.
Azi nu fac concesii.
(21 mai 2007)

**
Ma enerveaza "la culme" oamenii care se inghesuie in tine cand stai la rand undeva. Se baga in spatele tau, aproape lipiti de tine, nu cumva sa intre cineva in fata lor sau sa rateze ei ceva. Asa si azi, cand am fost sa platesc internetul... Ba a mai aparut un tip la un moment dat si intreba disperat: "Sa platiti internetul si telefonul stati aici, da???" Am vrut sa-i spun: "NU! De fapt, io stau sa iau niste lapte, da' nu stiu daca primesc, ca e rele muierile astea de la casierie." Ma, tata, ma!
In timp ce ma indreptam agale spre Unirii, de pe o banca (la umbra), doua babe pline de amabilitate: "Daca nu va suparati, putem sa va oferim ceva foarte interesant?" "Cat de interesant?" Erau cateva pliante de pe care zambeau niste pocaiti care se ofereau sa imi salveze sufletul. "Nu, multumesc." Oricum, sufletul meu nu cred ca-l mai salveaza nici macar o cruciada!
In fine... caldura mare si azi.
(24 mai 2007)

**
Cand nu pot sa dorm fac un puzzle din ganduri, fara sa stiu dinainte ce o sa iasa. Uneori rezulta ceva frumos, alteori doar haos. La fel fac in diminetile in care nu imi pot aduna optimismul care zace risipit in fasii.
De ce se tem oamenii sa iubeasca? Autoprotectie?
Cafeaua de azi se evapora nepermis de repede...
Pare o dimineata bosumflata. Poate din cauza norilor.
As vrea un geam cu o vedere deschisa, sa nu imi izbesc privirea de blocuri. Sau macar un geam situat mai sus, la ultimul etaj, asa as avea o perspectiva mai larga. Altfel, de cate ori privesc afara am senzatia stupida ca ma lovesc de un zid.
Mi-ar placea sa stau undeva pe langa Cismigiu. Nu stiu sa spun de ce.
Hash, mai fumezi?

*
Ca de obicei cand imi stabilesc un scop, ma cuprinde nerabdarea. As vrea ca unele lucruri sa se intample instant, acum! Sa nu fiu nevoita sa astept. Nu e frica de esec, ci un soi de aversiune fata de tot ce inseamna expectativa, interimat.
Ma ustura ochii...
Ma enerveaza ca am pierdut un an, chiar ma enerveaza.
Daca intr-o buna zi o sa ma complac intr-o comoditate searbada, inseamna ca ma declar invinsa. Dar inca sper ca ziua aia sa nu vina...
Da, azi iar sunt ca un arici.
Casti, muzica, play, linistea s-a facut cioburi. Dar nu orice fel de cioburi. Vitralii de sunete.
Cana fierbinte.
Aroma de ciocolata.
Sageti sub forma de ganduri pastel.
Oare nelinistile unde se duc?
(25 aprilie 2007)

**
Acum o saptamana, pe vremea asta, stateam cu o cafea pe treptele Teatrului National si priveam relaxata lumea ce se grabea in diverse directii. Imi amintesc cu placere senzatia de detasare pe care mi-a dat-o momentul ala. Eram un oarecare cu fruntea rezemata pe suflet in furnicarul ce zumzaia in jurul meu. Si mi-era bine.
In ultima vreme, zilele de vineri imi par inutile. Imi dau sentimentul unui carusel care incetineste si din care lumea coboara inca din mers, fara sa mai astepte sa se opreasca. Si, brusc, ma trezesc singura in el. E o senzatie stupida.
(27 aprilie 2007)

**
"Fostul vicepresedinte irakian, Taha Yassin Ramadan, a fost spanzurat marti dimineata, executia decurgand fara probleme, anunta Reuters." - ce exprimare cinica.
(20 martie 2007)

**
Trei zile juma' fără pastile şi mă mişc!
(18 februarie 2007)

**
În fiecare zi urmăresc turma de porumbei de pe blocul de vizavi. Stau acolo pentru că un nene de la ultimul etaj (patru) le dă mîncare. Dintre toţi, am observat că sînt trei care se detaşează, se plimbă cîte puţin separat, "vorbesc" între ei... sînt simpatici. Întrebarea mea e dacă sînt prieteni, părinţi şi copil sau un soi de menage a trois.
(20 februarie 2007)

**
Vorbeam zilele trecute cu o tipă care zicea că ea consideră că are lacune în ce priveşte lecturile. Adică cum, întreb. Păi, de exemplu, se simte prost că n-a citit Kundera. Aşa, şi? Nici eu n-am citit Kundera, pentru simplul fapt că nu mă atrage. Cine hotărăşte că asta e o lacună? În fine, mi-a mai dat nişte exemple de scriitori "la modă", pe care ea nu a apucat să îi citească. Şi nu înţeleg, o fi vreun concurs, un soi de întrecere... cine citeşte mai mult din ce se poartă? Eu una nu reuşesc să citesc ceva ce nu îmi place şi e doar lăudat de alţii. Ok, citeşte juma' de planetă, so fucking what?! Dacă mie nu îmi place, nu citesc. Şi nu o să am un complex de inferioritate din cauza asta. Toată povestea asta cu cititul se rezumă, de fapt, la ceva cît se poate de simplu: de gustibus. În rest... discuţii de salon, la care nu simt nevoia să particip.
(23 februarie 2007)

**
Zice într-un articol despre istoria ciocolatei: "Secretul copacului de cacao, care crestea in padure, a ramas asa pentru multi ani." Mare-i grădina...
(13 ianuarie 2007)

**
Prima cafea de anul ăsta e banal de bună, pentru simplul motiv că o beau acasă, comod, în faţa calculatorului. Am dormit doar cîteva ore, de la 7 la 10 şi ceva... deocamdată nu pot mai mult, eterna poveste.
Lipseşte ceva... da, muzica!
Gata, s-a rezolvat.
Rememorez un zîmbet instinctiv de azi-noapte, de la 12. Cei din jur se chinuiau cu şampania şi încercau să prindă cu ochii artificiile din depărtare, cînd, brusc, am realizat că playlistul ajunsese la "Vem vet". Întîmplare simplă, fericire de 3:05'. Am zîmbit vesel şi am uitat să-mi pun tradiţionala dorinţă. Poate că asta era dorinţa mea, inconştientă şi atipică, deghizată într-un song şi împlinită în contratimp.
Am intrat în an cu aerul unui om care stă pe un scaun de bar, pe margine, degajat şi detaşat, cu o veselie discretă, privind "lumea". E un sentiment foarte plăcut, de copilărească independenţă.
Şi n-am trimis tipicele mesaje, nici n-am răspuns nimănui (rog pe cei care mi-au scris sms-uri să nu se supere). Am dat un singur telefon, acasă. A fost modul meu de a mă izola de stereotipii în noaptea trecută şi de a-mi păstra detaşarea de care aveam nevoie.
Ceva îmi doresc, totuşi, conştient, de la anul ăsta.
Mă ustură ochii... Poate încerc să mai dorm.
(1 ianuarie 2007)

**
Mă gîndeam la o discuţie sterilă despre comunism şi mi-am adus aminte de o carte şi de un film, care îmi demonstrează că nu doar Estul are înclinaţii spre comunism. Din fericire pentru ei, englezii (de exemplu) au rămas doar la stadiul în care fac din comunism o temă de conversaţie pretenţioasă.
(27 decembrie 2007)

**
Pauza asta de cîteva zile departe de "lumea dezlănţuită" a fost un foarte bun prilej să îmi aduc aminte (o dată în plus) că nu sînt persoana care să cerşească atenţie şi nici să depindă de egoismul altcuiva. Că în jurul meu e o întreagă LUME, acea lume de care sînt cu adevărat dependentă şi de care nu mă pot lipsi. O lume formată din oameni, de toate felurile, fiecare fascinant prin altceva. Nu aş putea trăi departe de oameni...
Cît priveşte mirajul iubirii... este exact ce am spus, doar un miraj. Un nor de fum, cea mai efemeră dintre stări. Am ajuns la concluzia asta pe cont propriu, în timp, după ce am fost poate omul cel mai convins că iubirea există sub forma a ceva palpabil şi de durată. Şi cred că nimeni vreodată nu va mai reuşi să mă facă să cred mai mult.
Şi cea mai bună metodă de evaluare a caracterului unui om este să îi spui "verde-n faţă" ce crezi despre el, despre anumite situaţii, lucruri şamd şi să vezi cum reacţionează. E cu adevărat distractiv.
(18 decembrie 2006)

**
Am văzut azi că oamenii au intrat deja în starea aia tipică pentru a doua jumătate a lui decembrie. Cumpără globuri, se zgîiesc mai mult la vitrine, la jucării, zîmbesc mai des, unii sînt mai grăbiţi, alţii se gîndesc doar la mîncare, unii sînt mai generoşi cu cerşetorii, se aud colindele. E o fericire zgomotoasă, oarecum. A mea e mai silenţioasă, trece neobservată. Eu zîmbesc cu ochii, fericirea mea derivă din a lor.
(13 decembrie 2006)

**
Mă enervează starea asta de viroză, că nu am chef să fac nimic. N-am chef să citesc, n-am chef să scriu, n-am chef de muzică, nici cafeaua n-are acelaşi gust... Parcă aş fi o plantă, stau şi vegetez. Ziua de azi o pot declara pierdută. Cine o găseşte e rugat să mi-o aducă de urechi.
(8 decembrie 2006)

**
Chico, cred că în Haiti ai mereu impresia că eşti într-un film... voodoo, ceaiuri halucinogene, zombies. Cică ei se cred nu-ştiu-ce-rasă-pură. Păi cine să se amestece cu nebunii ăia?!
(25 noiembrie 2006)

**
Noiembrie ăsta are ceva nefiresc, de primăvară scăpată de la balamuc, în halat dungat. Azi mi-e poftă de zăpadă, mi-e poftă să ningă cu fulgi mari şi zăpăciţi. Şi mi-e dor de globul meu de sticlă în care ningea cînd îl scuturai; da, un kitsch drăguţ pe care nu ştiu unde l-am rătăcit... Pe unde am trecut, am lăsat cîte ceva; de la mine şi din mine. Dacă nu încetez, într-o bună zi o să mă trezesc că nu mă mai pot recompune. O să fiu doar o nălucă, o amintire cu miros de toamnă şi cafea, care se întrupează ici şi colo, pe genele obosite ale unui visător, pe zîmbetul ironic al aşilor din mîneca unui trişor, pe buzele calde ale cuiva surprins de o zăpadă rătăcită în octombrie sau pe degetele printre care îţi scapă un vis.
Şi de o săptămînă urmăresc o colocasie, o pîndesc cum creşte, cum o frunză se înalţă şi fură din seva alteia, cum domină şi celelalte se supun... e o plantă tare ciudată!
(24 noiembrie 2006)

**
Treceam azi pe lîngă un magazin de pantofi, iar pe vitrină era un afiş cu "angajăm vînzătoare". Şi, nu pentru prima dată, m-am gîndit: ce-ar fi să mă duc? Da, aş fi ca eroii din cărţile alea depăşite sau din filmele americane cu buget redus. Ar trebui să găsesc doar happy-end-ul. Problema e că nu ştiu cît aş rezista să fiu amabilă şi serioasă cînd ar veni vreuna care îşi face din cumpărarea pantofilor un scop în viaţă.
Da, nu ştiu dacă m-am gîndit la asta din teribilism sau din plictiseală sau din cauza unei senzaţii stupide care îmi dă tîrcoale. Oricum, n-am vorbit serios. Deşi uneori se mai întîmplă să alunec dintr-o extremă în alta.
*
Magazinul Bega e aşa... un fel de mall mai mic, unde şi-au deschis bişniţarii tot felul de magazinaşe cu bijuterii. Mai sînt şi cîteva chestii cu ţoale şi pantofi (cum altfel?). Iar la parter, un ceva cu muzică. O întreb pe tanti de acolo:
- Aveţi cumva Pink Martini?
M-a privit cu un zîmbet cretin.
- Ok, lăsaţi...
O fi zis că vreau ceva de băut.
*
La sfîrşitul lui noiembrie 1940, românii spuneau: "De cînd am intrat în Pactul Tripartit, mîncăm ca nemţii, avem o armată ca a italienilor, un război civil ca în Spania şi un cutremur ca în Japonia." Un fragment mic din Athenee Palace, pe care am terminat-o şi care e... rezonabilă. Nu e prea mult despre Bucureştiul la care mă gîndeam eu cînd am luat-o, ci despre naziştii nemţi şi români (legionarii) din Bucureştiul acelui an. Dar e o prezentare obiectivă, fără patimă, care mi-a plăcut; undeva între beletristică şi istorie, adică un stil uşor controversat.
(17 noiembrie 2006)

**
Nu înţeleg moda asta cu ştirile care se plimbă pe benzi în partea de jos a ecranului teve. Cît mai multe benzi, care ţi se plimbă în contratimp prin faţa ochilor. La unul dintre posturi, nu mai ştiu la care, erau vreo 3 sau 4 benzi din astea! Pe care să-l citeşti??!! Că, la un moment dat, prinzi un cuvînt din rîndul de jos, altul din rîndul al treilea şi un altul din rîndul al doilea . E drept că iese o chestie mişto, dar... potoliţi-vă, frate!
Mă simt ca o floare în ghiveci, am înghiţit nişte zaţ!
(10 noiembrie 2006)

**
Mi-au plăcut nişte chestii din "Minighidul de utilizare a decodorului CT- 1900". De exemplu:

Decodorul CT-1900 vă oferă posibilitatea recepţionării tuturor frecvenţelor pe care se transmit programele TV, chiar şi în cazul în care dumneavoastră deţineţi un televizor mai vechi, care nu are această facilitate. Să mă scuze inginerii, dar eu nu înţeleg cum vine asta.
Iar una cred că e cu dedicaţie pentru mine: Nu încercaţi să reparaţi singuri sau să deschideţi decodorul, pentru că piesele se pot distruge... Eeeee...
Uitasem: pe prima pagină au un slogan care cred că e de la vreo campanie anti-divorţ : Merită să te întorci acasă - UPC!
(7 noiembrie 2006)

**
Azi am văzut o tipă ambalată frumos, genul care îţi fură ochii, eram într-un magazin de haine. Dar cînd a început să vorbească la telefon, cu un vocabular redus la minimum, ceva între prost gust, vulgaritate şi accent de mahala bucureşteană strămutată aici, îmi venea să-i zic: Struneşte-ţi, cucoană, cîrdul de ciori care îţi iese pe gură! Unde era armonia? Nu era, asta e problema. O fi fost plecată în pelerinaj.
(3 noiembrie 2006)

Dintr-un jurnal

Scriam mai devreme despre o carte, nu una genială, dar una bine construită, la care mi-a plăcut cel mai mult tocmai asta: construcţia. Şi mi-am dat seama acum că ăsta e unul dintre motivele pentru care nu mă simt foarte atrasă de proza scurtă... proza scurtă e o construcţie comprimată, e un soi de rezumat al construcţiei, iar mie îmi place tocmai elaborarea în sine.
La fel e şi în privinţa oamenilor şi a relaţiilor. Îmi plac oamenii care ştiu să clădească, să construiască relaţii, oamenii care încearcă să pătrundă dincolo de suprafaţă, care mai sunt acolo şi după ce au simţit primul gust...
(6 iunie 2010)

**
Gânduri lăsate să zburde fără lesă.
Auzisem cândva o chestie simpatică într-un film, anume că oamenii sunt împărţiţi în două categorii: cei care ştiu foarte bine ce vor şi îşi găsesc uşor drumul şi cei care doar fug de ceea ce nu le place, aşa că drumul îi găseşte pe ei. Şi iar mă gândesc că, în mod sigur, eu fac parte din a doua categorie.
(24 iunie 2010)

**
(Despre Calexico) - Îi iubesc pe oamenii ăştia. Pentru ritm, pentru instrumente, pentru vocea care se topeşte din când în când printre ele... Pentru că ascultându-i poţi închide ochii şi să te vezi în maşina veche ce înaintează tăcut pe un drum prăfuit, într-un ţinut arid şi ars de soare, tânjind după ceva rece, ascuns după ochelarii de soare, prea cufundat în tine ca să vorbeşti cu cel de la volan. Şi îţi imaginezi oraşul spre care te îndrepţi, jumătate lemn, jumătate piatră, departe de civilizaţia gălăgioasă, departe de lumea dezlănţuită şi de mamuţii din sticlă... Şi inspiri adânc, priveşti în jur cu nerăbdarea în gânduri, vezi doar pustiul care aleargă pe lângă tine şi mai aprinzi o ţigară, din care tragi cu sete şi învârţi butonul de volum, să dai muzica mai tare. Doar o idee. Cât să simţi cum îţi alunecă printre simţuri. Şi drumul şerpuieşte în faţă...
(10 iulie 2010)

**
Câteodată, îmi vine aşa... să îmi aprind o ţigară şi să dansez. Pur şi simplu.
Vine septembrie.
(19 august 2010)

**
a venit toamna, un pic prea brutal
azi m-am întors din drum
mai în glumă sau nu, anul viitor = Buenos Aires
mi-e dor să întorc casa cu susu-n jos, cu muzica dată tare şi cu baticul legat piratereşte
l-am găsit pe Vian ieri
frig, tentaţia pernelor moi
şi marea?
(1 septembrie 2010)

**
Ultimul sms: gratuit cremă anti-age Herbagen cu extract din melc in val de 45 lei la cumpărături de min 80 lei doar in noul Plafar Retail din bd. Mihalache nr. 98 stoc limitat.
Adică au stors un melc şi au făcut cremă din el. Cum dracu' mă găsesc ăştia?
(10 septembrie 2010)

**
Am stat o săptămână în linişte, am lucrat pe verandă, am cules nuci, am mâncat struguri, am băut cafelele afară, am revăzut foşti colegi, vechi prieteni, am reuşit să ocolesc camera în care era televizorul (nici măcar un minut nu m-am uitat la el şi nici nu îi simt lipsa), n-am pus mâna pe messenger (acum sunt nevoită şi îl urăsc, dar cred că am leac şi pt asta)... adică mi-a fost foarte bine. Întoarcerea la falsa civilizaţie de aici mă irită.
(27 septembrie 2010)

**
Unii spun că e nevoie de 21 de zile să te dezobişnuieşti de ceva. Constat că se poate şi mai repede.
Mi-e dor de librării. Poate azi...
(14 octombrie 2010)

**
Mai am puţin din Aprilie în Paris. La sfârşitul unor capitole, îmi doream să fumez. Îmi părea singurul gest care s-ar fi potrivit. Şi mă întreb ce anume declanşează instinctul de animal din noi. Şi dacă o să învăţăm vreodată să ne ferim de războaie. La urma urmei, cei care îşi doresc războaiele şi care le pornesc sunt mult mai puţini decât noi ceilalţi. Şi totuşi, de cele mai multe ori, ei înving.
(17 octombrie 2010)

**
Songul de azi? Ăsta - pentru că e o versiune live care sună foarte bine, foarte liniştitor.

Avenue C

...

l'esprit de l'escalier

Planuri

Măcănescu era cel mai recent membru de vază al Partidului Socialiştilor Camuflaţi, un exemplar mare la propriu, de asta şi umbla cu un jeep cât un tanc, în alte maşini n-ar fi încăput pe uşă, şi la figurat, conturile lui veniseră ca o mană cerească pentru nevoile partidului. Şi erau multe nevoi. Şi mari. Şi urgente.
Singurul lucru la care Măcănescu se pricepea foarte bine era să facă bani, mulţi bani, dar asta nu mai îi era de ajuns, voia să vadă şi cum e să conducă lumea, să fie admirat, să îi poarte cineva diplomatul, să fie aplaudat când urcă la o tribună, să îi scrie alţii discursurile pe care el doar să le citească şi să accepte cu gravitate aceleaşi aplauze. Nu putea să le scrie el, că nu pierduse prea mult timp cu şcoala, ce să facă cu ea, banii se înmulţeau altfel, nu mergând la şcoli peste şcoli. Sigur că oamenii nu ştiau asta despre el, nu era nevoie să ştie, la urma urmei, banii sunt buni şi să cumperi o diplomă, o hârtie cam inutilă din punctul lui de vedere, dar necesară uneori, trebuia să recunoască, deşi avea de gând să le arate el că se putea ajunge departe şi fără să obţii una pe bune. Singura lui problemă părea să fie directorul de la ziarul ăla... mereu uita cum îl cheamă, era prieten cu mulţi din partid şi începuse să îl desnigreze... sau cum se zice, aproape în fiecare zi publica un articol în care îl ataca. Poate că era momentul să aibă cu el o discuţie faţă în faţă. Da, aşa o să facă, se gândea el. O să-l invite la masă şi o să-l cheme şi pe Bălmăjan, el ştia să vorbească frumos, să folosească şi cuvinte din alea mai complicate, cu siguranţă avea să fie nevoie. Şi, cine ştie, poate că ziarul ăla al lui nu o ducea tocmai bine, auzise el nişte chestii, s-ar putea oferi să îl ajute, că doar la asta sunt buni banii, să-ţi faci prieteni. Poate că devenea şi acţionar la ziar, da, la asta nu se gândise, uite ce idee grozavă!
Telefonul mobil de pe măsuţa din dreapta începu să împrăştie în cameră nişte acorduri de Beethoven. Desigur că Măcănescu nu ştia ce era, dar alesese soneria aceea ca să vadă lumea că el asculta şi altceva în afară de muzica populară din cătunul în care se născuse. Ei bine, asculta e mult spus, dar era în stare să facă diferenţa între muzica populară şi cea clasică. Şi soneria de la mobilul lui era, categoric, clasică.
- Da, răspunse repezit.
Cu mâna rămasă liberă aranja colţurile unor hârtii de pe birou, astfel încât să fie perfect aliniate cu marginea din lemn masiv.

Big Bad Handsome Man

Red Wind

Din categoria "pe noptieră"

- Cum ţi se pare Bach la şaizeci? îmi zice.
- Ce? zic.
Bach, Johann Sebastian, barocul soţ futăcios al revelatoarei Ana Magdalena, orbul de la Bonn, surdul de la Lepanto, ciungul minunat, autorul acelui manual al oricărui puşcăriaş spiritual, Arta fugii, îmi zice. Ce-ar zice bătrânul Bach dacă ar şti că muzica lui călătoreşte pe Malecónul din Havana, la tropic, cu şaizeci şi cinci de kilometri pe oră? Ce l-ar speria mai tare? Ce-ar fi mai înspăimântător pentru el? Timpul în care călătoreşte răsunând basul continuu? Sau spaţiul, distanţa până unde au ajuns undele sale sonore organizate?
- Nu ştiu. Nu m-am gândit - şi într-adevăr, niciodată nu m-am gândit la asta, nici înainte, nici acum.
- Eu da, îmi spune. M-am gândit că muzica asta, acest subtil concerto grosso - şi lasă un spaţiu gol în frazele sale dramatice pedante ca să îl umple muzica - a fost creat ca să fie ascultat la Weimar, în secolul al XVII-lea, într-un palat german, în sala de muzică, barocă, la lumina candelabrelor, într-o pace nu numai fizică, ci şi istorică, o muzică pentru eternitate, pentru curtea ducală.
(...)
- Bach, zice Cue, care fuma pipă şi bea cafea şi regula ca orice havanez, se plimbă acum cu noi. Ştii că a scris o cantată a cafelei - mă întreba? - şi alta a tutunului, căruia i-a încheiat un poem pe care îl ştiu pe dinafară: "Întotdeauna când îmi iau tutunul ca pipa să-mi aprind/şi fumez să-mi treacă timpul/ale mele gânduri, mereu când trag un fum/o viziune tristă şi gri şi moale întâlnesc/şi asta dovedeşte atunci că mă cufund/extrem de bine în fum" - n-a mai citat, recitat. Cum ţi se pare bătrânul? E aproape ca un ţăran nenorocit. Al dracului! A tăcut ca să asculte, ca să mă lase să ascult. Ascultă acest ripieno imediat, Silvestre bătrâne, cum devine cubanez pe Malecónul ăsta şi continuă să fie exact Bach. Cum ar explica asta fizicienii? Viteza poate fi o fermată constantă? Ce-ar spune despre asta Albert Schweitzer?
- În swahili? m-am gândit eu.

(Trei tigri trişti, Guillermo Cabrera Infante)

Frumoşii nebuni

Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoală frumoşii nebuni ai marilor oraşe, ora la care Dumnezeu intră călare în Cişmigiu şi împarte alune veveriţelor.

...

cuvintele s-au făcut ghem

Ar Baradoz

Big Time Operator

Rayuela

E la modă

... să asculţi Caro Emerald, să îţi expui pe FB diplomele, jobul, relaţia (cu acte sau nu) şi filosofia (orice o însemna asta), să citeşti cărţi de self-help, să pari mereu fericit şi cu gura până la urechi, să mergi la sală, să mănânci tone de iaurt-nu-ştiu-de-care (ce dacă are zahăr, cine se uită pe etichete), să ai blog despre politică, să înjuri doar liberalii şi pesediştii (de parcă pedeliştii s-ar trage din familia regală britanică, nu din acelaşi FSN), să mergi la stand-up comedy şi să râzi cât mai tare la acelaşi poante răsuflate şi nesimţite, nu cumva să pară că tu nu apreciezi glumele de autobază, să nu citeşti poveşti de dragoste, indiferent cât de bine ar fi scrise, să porţi în exces gablonţuri hand-made, să te uiţi la Lost (sau la orice alt serial de gen) şi să pretinzi în gura mare că nu suporţi telenovelele, de parcă Lost ar fi altceva, să te îmbraci scump şi cu etichetele de firmă la vedere, să mănânci naturist, să te lauzi cu cât ai băut la un chef, să pari spiritual...

Tu Vua Fa L'Americano

Despre schimbări. De atitudine

Nici că se putea un context mai bun pentru ultima parte din seria asta, despre maturizarea politicienilor, decât imaginile ultimelor zile, cu Vanghelie, Năstase, Ponta şi alţi actuali şi viitori inculpaţi şi (Doamne ajută!) puşcăriaşi strigând: "Libertate!". Se pare că limita cea mai de sus (sau poate de jos) a tupeului nu e nesimţirea, ci ridicolul.
Într-o ţară normală, nişte politicieni ieşiţi în stradă pentru a striga împotriva justiţiei şi pentru a apăra un individ acuzat de infracţiuni de drept comun şi-ar pune capăt carierei politice. Ba nu, într-o ţară normală, nimeni nu ar avea nesăbuinţa să facă asta. La fel, dacă România ar fi o ţară normală şi mâine s-ar efectua un sondaj de opinie, în dreptul PSD-ului ar trebui să stea un procent care să îl ţină departe de parlament.
Şi totuşi, au ieşit în stradă! De ce? Pentru că îşi permit! Şi îşi permit pentru că le permitem.

Votul este cea mai lipsită de forţă formă de sancţiune la adresa unui politician. El este piatra unghiulară a democraţiei dar, în anumite contexte, este total insuficient. Contexte cum este cel românesc, unde eşti nevoit să alegi mereu între tuse şi junghi. Ameninţarea cu votul funcţionează doar acolo unde există opţiuni veritabile pentru alegător, adică în sisteme aşezate unde, de fapt, cel care se pune pe sine într-o situaţie compromiţătoare nici nu mai ajunge să se confrunte cu electoratul, întrucât partidul din care face parte nu va accepta să piardă voturi pe mâna lui. După cum se poate observa, însă, ultima frază nu are nimic a face cu ţara în care Tălmăcean e membru al parlamentului.

Şi atunci, ce e de făcut?

Continurea.