Jam Session

longing for a song

trebuie să mă disciplinez, să învăţ să lucrez ordonat, după un program
aseară am fost la film, opt oameni în sală... de ce nu mai merge lumea la cinema?
m-a prins ploaia azi şi n-am fugit, mi-era dor
miroase a petunii
cuvintele mele n-au liant azi, doar stau unele lângă altele
de văzut: Biutiful
de mâine e iunie, să încetinească cineva roata...
de ce artiştilor li se trece cu vederea orice?
idei împrăştiate şi rebele, refuză să se alinieze
nu ştiu să trăiesc fără miză, alţii cum pot?
longing for a song

Whatever Lola Wants

Dintr-un jurnal

Iar am vazut intr-o gara, pe un tren mai vechi, bannerul ala cu "Descopera Romania turistica. Orice calatorie e o experienta." Da, cu un tren din ala, prin Romania noastra, incontestabil, orice calatorie devine o experienta de neuitat.
Am revazut Bucurestiul dupa un an... Incredibil cat mi-a lipsit, cu toate neajunsurile lui. Nu am dispozitia necesara pentru mai multe impresii deocamdata. Cert e ca greul abia acum incepe...
(21 aprilie 2007)

xx
Daca ma gandesc bine, niciodata n-am stiut sa sper cu adevarat, cu pasiune, sa trasez firul rosu al unui scop clar, bine definit si sa ma tin de el. Poate de aici ratacirea, eterna cautare... Dorintele mele stau ca niste foi risipite pe o masa, iar eu ma uit la ele cu detasarea unui om care fumeaza relaxat o tigara...
(22 aprilie 2007)

xx
Mai am un pic si termin Vanatorii de zmeie. Am simtit nevoia unei mici pauze... Nu imi dau seama cum se termina, bine sau rau. Poate avea orice final. Daca ma gandesc ca autorul a trait mult in SUA, inclin sa cred in happy-end, ar fi in spiritul tarii lui adoptive. De dragul realismului, insa, parca imi doresc contrariul.
Mda, gata si a doua cafea.
Intr-o discutie avuta mai devreme cu mama, m-a facut naiva. Da, intr-un anume fel, are dreptate.
(28 aprilie 2007)

xx
N-am chef de stiri in clipa asta. Banalitate impinsa la extrem...
Am luat ieri cartea aia a lui Llosa. Sa vad daca o sa imi placa si altceva decat coperta.
Cand te simti prizonier e normal sa simti impulsul de a evada, nu?
(4 mai 2007)

xx
Azi mi-a atras atentia o pustoaica de vreo cinci ani, imbracata intr-o gramada de tonuri tipatoare, intr-una din cele mai proaste combinatii, plus un lant gros din aur scos peste tricou. Si ma gandeam: da, la urma urmei, si prostul gust se invata de mic. (28 mai 2007)

xx
"... nu este destul ca doi oameni sa fie nefericiti separat pentru a fi fericiti impreuna." (5 septembrie 2007)

Xx
Ploua rece, des, monoton oarecum. Vreme de toamna tarzie venita prea devreme. Numai buna sa te ascunzi de lume, sa te retragi intre ganduri si sa te lafai printre ele.
Cafea. Calda, aromata, usor dulce, placut amaruie. E singurul lucru pe care il poti face atunci cand te impaci cu o situatie pe care ai incercat sa o schimbi, nu ai reusit si stii ca va trebui sa o accepti asa cum e.
Si trebuie sa innod doua capete. Poate nu chiar azi, pentru ca e prea brusc si inca nu gasesc metoda potrivita.
In ultima vreme am tendinta sa relativizez totul, sa ma ascund in spatele lui "bine, dar e relativ, e subiectiv, depinde de...". Si incep sa ma intreb daca asta nu e eschivare. Sau poate că e doar nevoia de a ma odihni, de a nu combate. Pentru ca anul asta m-a obosit peste masura. Si inca nu e gata...
Ploaia asta atrage muzica lenta, opreste zgomotele in prag si indeamna la intimitate.
Da, unele lucruri nu pot fi reluate imediat, trebuie sa le lasi sa iasa la suprafata de acolo de unde au fost abandonate.
(11 septembrie 2007)

Alternativă

Rojotango

(fragment)

Într-o perioadă în care eram atent doar la clapele pianului cu care mă jucam două-trei seri pe săptămână într-un bar plin de fum din Bucureşti şi la paharul cu whisky aflat mereu la îndemână, am început să observ o prezenţă, la început mai mult o umbră, un contur la o masă dintr-un colţ. E mult spus observ, mai degrabă am luat cunoştinţă de ea în timp, la fel cum constaţi la un moment dat că într-un loc pe care îl vezi zilnic şi care îţi e foarte familiar a mai apărut un mobilier, un obiect care se potriveşte atât de bine în ansamblu încât nici nu ştii când s-a ivit, vine doar o clipă în care, urmare a vreunei mişcări nefericite, te loveşti de el şi abia atunci te întrebi dacă până în clipa aceea a fost acolo sau nu.
Rătăcit într-o lume pe care nu o mai simţeam a mea, în care nu-mi găseam un loc, aşa cum se presupunea că ar fi trebuit, mă lăsam purtat de la o zi la alta doar de muzică şi de băutură. Nici măcar somnul nu mai era al meu. Dar nu băutură în stilul clasic al celor care dau pe gât tot mai mult şi mai mult, până ajung să trăiască într-o permanentă confuzie. La mine, luciditatea a fost mereu prea puternică. Beam doar cât să îmi determin gândurile să ia o pauză, să amorţească un pic, pentru că de luciditate oricum n-aş fi scăpat, o ştiam prea bine. Am încercat şi asta. Au existat şi nopţile în care goleam sticlele şi, cu cât mai mult alcool aveam în mine, cu atât eram mai lucid, era un război deja, un care pe care, dar unul pierdut din start. Pentru că starea mea normală-i anormală.
Apoi am încetinit, n-aveam de gând să lupt cu morile de vânt, de fapt, n-aveam de gând nimic. Nimic plănuit. Ştiam doar că nu voiam să sfârşesc îmbibat în alcool, mai ales nu voiam să sfârşesc. Încă. Dar am păstrat paharul aproape, pe post de anestezic. Câţiva din jurul meu au încercat să mă înţeleagă, cel puţin o vreme. Unii au dat din mână a lehamite, eram doar artistul care se închipuia neînţeles, previzibil şi la fel de previzibil ratat înainte de a reuşi mare lucru. Alţii s-au grăbit să mă ajute, să îmi prescrie reţete de fericire, să mă ţină de mână, să îmi caute femei, să se îngrămădească în jurul meu, în speranţa că prin ajutorul pe care credeau că mi-l dădeau vor ajunge la un soi de mântuire, un loc în faţă în raiul la care cei mai mulţi aspiră, conştient sau nu. Mă simţeam ca un naufragiat ajuns într-un loc unde nu cunoştea pe nimeni, nu înţelegea limba şi nici obiceiurile şi era nevoit să se lase studiat, analizat, pipăit, clasat. Şi s-au tot adunat pe lângă mine, s-au tot adunat, până am început să mă sufoc, să îmi doresc şi mai mult să ies din înghesuială. Singurul care stătea pe margine şi făcea exact ce îmi doream să facă toţi ceilalţi, adică să mă lase în pace, era Vanea, patronul barului.
- Ce dracu, Toni, trezeşte-te şi împrăştie gaşca asta de nebuni!
A fost singurul lui reproş în câteva luni în care n-am ştiut sau n-am vrut să reacţionez la toate alea. Dar tot nu m-am trezit. Nu chiar atunci. La urma urmei, nu e ca şi cum ai apăsa pe un buton şi se aprinde lumina. Ar fi prea simplu, n-ar mai exista nefericiri pe lumea asta. Într-un final, s-au plictisit, după ce lipsa mea de reacţie a trecut prin toate fazele de etichetare: suferinţă prea mare, incapacitate de comunicare, prostie, naivitate, sensibilitate excesivă, impotenţă, criza artistului, ciudăţenie. Aici s-au oprit, în sfârşit. S-au plictisit. Sau şi-or fi găsit altă jucărie. Cert e că am început să-mi recapăt spaţiul din jur şi să respir din nou.
Dacă aş fi întins mâna, aş fi dat de ea. Atunci. Ne despărţeau doar câteva mese şi muzica în care eu mă pierdeam tot mai mult, ca în vremurile bune. Îmi plăcea iar să cânt, să mă joc cu pianul. Vanea era fericit. Dar s-a întâmplat abia mai târziu, peste câteva luni, într-o seară, când mă întorceam de la bar, unde îmi umplusem paharul.

prolog

Marea o poţi rezuma uneori la un foşnet simţit pe glezne. Sau la reflexele aruncate de luminile unei terase, dincolo de care doar o poţi ghici. Eşti înconjurat de oameni, încerci să participi la veselia lor gălăgioasă, dar privirea ta o caută pe ea, îi simte foşnetul calm, ritmul spart din când în când de pleoapele atinse cu buzele care se opresc aproape de tâmplă, necesară asigurare că eşti acolo. Toate femeile au nevoie de asigurări. Sub o formă sau alta. Ea se mulţumea să mă atingă. Ţin minte că în seara aceea mă simţeam foarte departe. Nu de ceva anume şi nici de cineva, doar departe. O senzaţie de mare detaşare faţă de orice. După un schimb de replici oarecum acide cu unul dintre tipii de la masă, pe care nici măcar nu îl cunoşteam şi nu prea înţelegeam ce voia să demonstreze, am mai aprins o ţigară, am întins mâna liberă peste masă şi am luat-o uşor pe a ei, fără să o privesc. Ochii mei căutau undeva în noapte. Am stat aşa o vreme, fără să spunem nimic, învăluiţi în tăcerile noastre şi în vorbăria celorlalţi. Îi simţeam doar pulsul rapid la încheietura mâinii. Şi briza care încerca să pătrundă pe sub haine. Tensiunea se risipise, era undeva în urmă. Asta trebuie să fie fericirea, mă gândeam. Să te simţi eliberat de toate, să simţi căldura celuilalt preţ de o palmă care se uneşte cu a ta şi să nu fie nevoie să te explici. Să te mulţumeşti să simţi.
A trecut mai bine de un an de atunci. A rămas doar amintirea, acest balast care ades nu te lasă să trăieşti în prezent. Şi căutarea. Eternele întrebări care îţi populează insomniile şi îţi umplu nopţile în care încerci să înţelegi. În unele dimineţi, privesc marea cu acea relaxare pe care doar o anume atingere ţi-o poate da şi simt cum chipul meu îşi recapătă calmul pierdut atunci când scuturi inutile s-au pus între noi. O absenţă delicată, privirea care caută să simtă zâmbetul aflat pe cealaltă margine a distanţei.
- Aveţi cumva o brichetă?
Doi ochi negri, uşor mijiţi, mă privesc cu stăruinţă, deşi mă aştept să văd mai degrabă nerăbdare. Când ceri o brichetă se cheamă că eşti nerăbdător să aprinzi ţigara aia, nu?
- Nu, îmi pare rău…
- Mulţumesc.
Ochii se retrag cu un zâmbet formal.
Sunt la aceeaşi masă de atunci, marea şi prezenţa ei discretă sunt tot acolo, dar eu nu mai am mâna pe care să o simt. Şi nici nu e noapte, e doar trecut de prânz, când lumea se retrage la un pui de somn şi la odihnă, înainte să revină pe plajă, la soare, la micile plăceri de vară pe care vrea să le comprime în doar câteva zile, să poată trăi tot ce de-a lungul anului îşi refuză. Concediul. Stranie invenţie, la urma urmei. În restul anului suporţi orice, te laşi târât într-o rutină scârboasă, într-o epuizare acceptată, cu gândul că va veni acel răgaz de o săptămână sau două în care o să poţi face tot ce ai amânat în zilele alea trăite pe fugă, după reguli, regulile altora, desigur, cu sufletul la gură şi cu ochii ancoraţi în imediat. Şi de fiecare dată constaţi că nu ai cum, două săptămâni sunt prea puţin, nu poţi să fii viu doar două săptămâni pe an. Ca şi cum ai fi un veşnic prizonier, care primeşte un singur bilet de voie pe an, dacă e suficient de docil. Dar există scăpare din asta? Poate că nu cu adevărat.

Refuz

Două fiinţe în derută, care îşi sprijină singurătăţile şi viaţa aşteaptă să treacă. O tandreţe deznădăjduită, care nu este decât o nevoie de tandreţe. Uneori, ochii noştri se căutau în semiîntuneric, pentru a înfrunta nesiguranţa. Pe noptieră, fotografia unei fetiţe. Pe şemineu, fotografia unei fetiţe care râdea. Un portret stângaci, pictat desigur din memorie. Ceea ce aveam în comun era la alţii, dar ne unea vremea unei revolte, a unei lupte scurte, a unui refuz al nefericirii.
Un refuz de a te lăsa călcat în picioare, un refuz al lui "facă-se voia Ta".

(Romain Gary, Clar de femeie)

A Summer Place

Contraste

Îmi plac ceştile delicate, cu desene migăloase, dar şi cele de un simplu liniştitor.
Îmi plac blugii mulaţi, dar şi rochiile lungi, care cad.
Urăsc frigul, dar iubesc sentimentul de căldură pe care ţi-l dă un ceai aburind în spatele ferestrelor îngheţate.
Nu sufăr ploaia de toamnă, dar ador căderea stropilor pe asfalt vara.
Îmi place conversaţia elegantă, dar şi cuvintele care năvălesc uneori cu patimă.
Îmi place fisticul prăjit, dar nu suport îngheţata de fistic.
M-am îndrăgostit de scrisul calm al lui Carpentier, dar iubesc şi frumoşii nebuni ai lui Cabrera Infante.
Nu pot trăi fără ideea de iubire, dar aleg singurătatea.
Mi-e dor, dar fug.
Ascult jazz, dar şi Another Cup of Coffee.
Adorm foarte uşor sau nu dorm mai deloc.
Pot fi de o indiferenţă dureroasă, dar şi greţos de lipicioasă.
Plâng la unele filme, dar nu sunt în stare de lacrimi la despărţiri.
Am nevoie de tăcere, dar uneori urăsc tăcerea.
Tânjesc după linişte, iar când o am nu ştiu ce să fac cu ea.
Într-o clipă pot să trec de la cinism la cea mai profundă trăire pe care ţi-o poate transmite un song.
Azi renunţ, mâine o iau de la capăt.
Îmi plac cabanele de munte, dar şi abandonul în faţa întinderii tăcute a marii.
Vreau să tac, dar mă trezesc vorbind.

... câteva contraste care m-ar putea explica.

Noches de Hungría

Spectator

Unii spun că e nevoie de 21 de zile să te dezobişnuieşti de ceva. Constat că se poate şi mai repede.
Mi-e dor să rătăcesc prin librării. Sau să stau cu o cafea afară, să privesc lumea.
Uneori e bine să-ţi urmezi instinctele. Deşi e la fel de tentant să dai cu zarul când nu te poţi hotărî.
Un cuvânt de moment? madrugada
Azi: două veşti, una bună, una proastă. Tot mai mulţi oameni cu probleme, oameni care suferă... Şi e frustrant să nu-i poţi ajuta. Cumva, de la o vreme, eu reuşesc să mă strecor printre ele. Sau poate că doar le ignor. Problemele. Nu ştiu cât o să mă ţină...
Am o grămadă de cărţi noi, mai trebuie doar să fur câte puţin timp pentru ele.
Şi am rămas blocată pe clapele unui pian.
Doar primăvara asta travestită mă irită.
Iar de câteva zile am senzaţia că sunt spectator. Cred că am realizat că nu-mi mai pot permite anumite riscuri. Şi fără risc nu poţi fi decât spectator...
Pleoape îngândurate.
Linişte tăiată de muzică.
Amintiri alb-negru.
Alunecare în doi.
Evadare.
Mâine.

(alte) plăceri

Îmi plac(e) cafeaua cu caimac, dimineţile cu miros de salcâm, unghiile rotunjite, soneriile clasice, prăjitura cu cocos, bărbaţii în costum, pantofii alb-negru, cremele cu miros de migdală, castanele, să mă plimb cu mâinile în buzunare, să uit de ceas, maşinile de epocă, gramofoanele, franceza cu accent a lui Julio Iglesias, zâmbetele neaşteptate, ceştile din porţelan, să merg cu maşina în zori, lumina din Portugalia, brăţările din argint, trompeta, să fredonez în bucătărie, zăpada (doar) de Crăciun, perdelele, poveştile cu final deschis, trenurile, Europa, stilourile, să culeg scoici, să mănânc miezul de la cozonac, mirosul de mare, eşarfele, clădirile vechi, umorul subtil, pălăriile de soare, geamurile mari, ciocolata amăruie, pianul, Sophie Milman, tangourile vechi, perlele albe, Wiesbaden toamna, să caut originea unor cuvinte, gardeniile, no te preocupes, todo va a terminar bien, liniştea de după ploaie, să mă cuibăresc într-un fotoliu şi să ascult muzică, vişinata făcută de mine, să mă retrag într-un colţ şi să privesc lumea...

Cinism

E doar o tânără femeie, Rejas. 72% apă.

Black&White Blues

(fragment)

Pe unul dintre pereţi, pe cel din faţa biroului din lemn masiv, trona un tablou mare, din care nu se distingea nimic clar, doar nişte figuri geometrice inedit încălecate, în foarte multe culori. Artă modernă. Măcănescu dăduse pe el o grămadă de bani, deşi habar n-avea cine îl făcuse şi nici ce reprezenta.
Într-o dimineaţă, venise la sediul partidului un individ cu alură de boem, care se recomandase drept Julien, pronunţat pe nas, franţuzeşte, desigur, iubitor şi cunoscător de artă, care voia să îi arate nişte tablouri, capodopere, nu alta, foarte valoroase, nemaivăzute. Şi foarte scumpe, normal. De ce tocmai lui Măcănescu? după cum chiar el se minunase. Cineva i-l recomandase ca potenţial colecţionar de artă modernă, mare om, mare caracter... nu pot să vă spun cine, dar cineva care vă apreciază, vă daţi seama. Cum Măcănescu tocmai începuse să prindă gustul grandomaniei - recent căpătase un birou numai şi numai al lui la sediul partidului, se zvonea prin crâşmele cu ştaif că avea să fie ales preşedintele aceluiaşi partid şi, mai nou, se tutuia cu şeful SRI –, n-a mai stat să insiste să afle cine era misteriosul om care-l aprecia într-atât, l-a poftit pe Julien la el în birou, să-şi desfăşoare oferta de capodopere, precum o ţaţă ce întinde pe un batic din piaţă ceapa şi cartofii.
- Apoi, hai să văd ce ai, că io chiar iubesc arta, ţi-o zis bine cine ţi-o zis.
Şi, fără să stea prea mult pe gânduri, a cumpărat dintr-un foc trei tablouri dintre cele aproape o sută pe care le privise bovin într-un fel de catalog mare, frumos colorat şi lucios. N-a înţeles prea multe din ce îi înşira expertul Julien, care a avut grijă să-şi aleagă cuvintele în aşa fel încât interlocutorul lui să se plictisească repede şi să scoată banul, doar ştia el bine ce ştia de la cine ştia. Ameţit de vorbăria lui Julien, Măcănescu a arătat repede cu un deget gras şi butucănos spre cele mai mari şi mai ciudate tablouri, semnate indescifrabil, desigur, dar nu conta, important era să fie semnate, să ştie şi el cum să le atârne pe perete, care parte venea în jos, adică.
Cât se poate de îndatoritor, Julien s-a oferit să i le ducă acasă personal, în aceeaşi după-amiază. Acolo, Măcănescu a scos teancul cu bani dintr-un seif, nu prea se încurca el cu cecuri şi alte prostii din astea moderne, a pus bancnotele în braţele Julien-ului cu accent franţuzesc, i-a mulţumit şi, înainte să îl zorească spre alţi iubitori de artă, pentru că el avea de dat nişte telefoane, a mai apucat să-i spună că mai poate veni pe la el când are ceva ce merită.
Unul dintre tablouri era acum în biroul lui de la partid, iar celelalte două în casa de la ţară, cea cu patru etaje, curte pardosită cu marmură şi lift exterior, unul în sufrageria de la parter, să îl vadă repede oricine intra acolo, iar celălalt la etajul doi, unde îşi chema la discuţii partenerii de afaceri. Din niciunul nu înţelegeai nimic şi nu pentru că ar fi fost vorba despre vreo lucrare dintr-un curent modernist mai greu de descifrat, ci pentru că, pur şi simplu, cel care le pictase era un oarecare reparator de scannere, prieten bun cu expertul Julien, care-i era şi partener în bisnisul acela al tablourilor. Avea un pic de înclinaţie spre desenul tehnic, aşa că mâzgălea în general forme geometrice de-a valma, pe care apoi le colora cât mai haotic, să pară un stil foarte original. Iar unele erau atât de mânjite că nici nu mai distingeai formele iniţiale, dar asta nu făcea decât să le sporească valoarea, cel puţin în prezentările pline de cuvinte luate din manualele de pictură şi de rrrrr-urile lui Julien, care, evident, nu se ducea cu ele la vreun cunoscător adevărat. Iar Măcăneşti erau destui pe lume, slavă domnului.

Rezumatul a două zile departe de lume

Ziua 1

- surprinzător, sâmbătă, 30 aprilie, drum neaşteptat de lejer spre mare, neaşteptat e puţin spus... chiar ne întrebam dacă n-am greşit ziua; sau drumul; Constanţa lui Mazăre are de toate, inclusiv câini şi semne de circulaţie ciudat amplasate, mai puţin indicatoare care să te îndrume în diverse direcţii; satele din Dobrogea sunt curate, casele joase, tipic zonei de sud; în 2 Mai e uşoară agitaţie, dar suportabil; plaja e goală, bine te-am regăsit, mare; totuşi, urme ale trecerii umane sunt - peturi şi hârtii; pensiunea chiar pe coastă, de la geamul de sus vezi marea; hai să mâncăm ceva, hai; unde? la Micul Golf - obişnuiţi ai locului, corturi, câini, muzică ok, pare acelaşi cd din vară, apă să te speli pe mâini nu, mâncare bună, dacă ai răbdare până să vină, pentru că dureeeeaaază; vânt, frig, nu plouă, dar e noros; înapoi la pensiune - frig, dar avem un calorifer electric; şi bucătărie, putem face cafea; hai pe plajă; hai; 2-3 oameni; culegem scoici; marea curată, ce dor îmi era să-o aud foşnind...; înapoi în camere; poate că pensiunile de pe malul apei par atrăgătoare, dar e foarte rece în ele şi foarte mare umezeală, nu recomand; frig, frig, frig; chibrituri umede, prosoape umede, cearceafuri reci, totul e jilav...; hai afară, e mai cald; hai - bere, vin, cafea, mingea, ne încălzim un pic, iar frig, încă un pulover, pijamaua, că e mai groasă, încă o geacă; aproape întuneric, mergem până în Vamă? ok...; în Vamă, ţigănie, mare-mare ţigănie; maşini, beţi, poliţie, shaorma mizerabilă, cercei, mărgele, muzică, maşini, iar beţi, iar maşini, porumb, mărgele, tricouri, poliţie, haos, maşini, doi beţi culcaţi pe jos în faţa maşinilor, alţi beţi, alte maşini, focuri de tabără pe plajă, scenă, aglomeraţie, altă scenă, beţi, urlete, alte focuri; altfel spus, dacă vrei să vezi cea mai mare concentraţie de beţi pe metru pătrat, du-te de 1 mai în Vamă; plecăm? plecăm; la noi sau în Golf? la noi...; pensiune, frig, calorifer, grătar în curte, foc, vin, bere, cafea, minge, eu nu mai pot de frig, plapuma rece, cearceafuri jilave, prosoape jilave, nu vii să mănânci, nu mai ies de aici, adu-mi tu, ok, duş fierbinte-fierbinte, e un pic mai bine... somn, nici nu ştiu când am adormit.

Ziua 2

- aer umed, frig, chibrituri umede, brichetă, cafea caldă, stop; era mai bine la tanti la care am stat în vară, da, mai cald, mai plăcut, mai...; ce facem? mergem în Vadu? mergem; cafea, bagaje, predat cheia, mâncat la Dinamo, frig, la drum; în maşină e cald, e Gotan, e bine; Constanţa, Mamaia, viermuială, maşini scumpe, tiribombe, hoteluri, lume, de vânzare, pentru cazare sunaţi la..., semafoare, ieşim spre Tulcea? nu, da, adică...; Năvodari; lume mai puţină, agitaţie mai puţină, lăsăm nebunia în urmă; ce e aici? nu ştiu. dar e tot Năvodari? nu ştiu; oprim undeva? ok, cafea, ţigări, chipsuri; sate ordonate, case curate, cârciuma satului, farmacia, drum cu gropi, Corbu, poliţia, altă crâşmă, o răscruce: oare se poate trece spre Vadu, n-o fi inundat? sau mergem la Corbu? hai să vedem. hai; câmp, o fostă fabrică de ceva, rugină, câmp, păsări, multe păsări, drum asfaltat îngust, maşini doar din când în când, în jur smârcuri, apă, păsări, uite lebede! nu ştiu dacă sunt lebede... dar sunt frumoase; altă răscruce, poliţia: actele, ok, o zi bună, se poate trece spre Vadu, nu e apă? se poate, ok, mulţumim; nu mai e asfalt, drum bătătorit, nişte bălţi mari, hârtoape, dacă ai maşină joasă nu te încumeta; păsări, câmp, boscheţi, vânt.

- pe un indicator: spre grindul Chituc, acelaşi drum bătătorit, păsări, vânt; cherhanaua; marea, bărcile pe mal, vânt tăios, frig rău; yeeeeeee, hai să vedem marea, hai; scoici, multe scoici; un vânt care te face să lăcrimezi, marea nervoasă, valuri, nisip aproape alb, plaja pustie, zona pustie, nu-ţi vine să crezi; câţiva pescari trag la mal o barcă, cu greu; ce frumos e...; hai la cherhana, hai; ce luăm? nu ştiu, au cafea? nu. meniu? nu. un carnet, pe care e scris ce peşte au azi. ok... ce vrei? nu mi-e foame; peşte fără oase au? din ăla mic prăjit; icre? sunt foarte bune; poate au cafea la bar, hai să vedem; dacă vreţi, facem, dar numai fiartă, da, perfect, vrem, trei cafele; hai să mai vedem marea; tot vânt tăios, marea tot furioasă, dar are o culoare foarte frumoasă; mai suntem în România? da, greu de crezut; culeg scoici, multe scoici mari şi întregi; hai la masă, mai era o geacă în maşină, nu mai pot de frig, hai; cafea fierbinte; icre foarte bune; cum o fi aici vara? îngrozitor de cald, dar frumos.

- pornim din nou, facem acelaşi drum în sens invers, iar hopuri, iar bălţi, iar câmp, iar păsări, ne întâlnim şi cu un călăreţ, un fel de gaucho local, care păzeşte nişte vaci prin smârcuri; la răscruce, stop: mergem la Corbu? hai, vedem terenul luat de ei, coborâm un pic pe plajă şi plecăm; drum asfaltat, de data asta; câmp, uite un fazan!; câmp, cât vezi cu ochii; o unitate militară, da, aici am făcut eu armata, te omora vântul şi atunci; intrăm pe o potecă de pe câmp; vânt; care e al vostru? ăla...; pauză de ţigară, arcul, săgeţile, ţinta; păsări, vânt, frig; am pierdut o săgeată, dă-o încolo; hai la plajă, hai; de pe coastă se vede marea; şi cherhanaua, alta; pustiu şi aici; marea vuieşte şi e de un albastru deschis-deschis, incredibil, nu seamănă cu cea din 2 mai, nici nisipul, e mai alb; dar aici e şi mai frig decât acolo; nici ţipenie; un câine doarme lângă un gard; la cherhana te poţi caza, dar e cam scump, au şi căsuţe, alea sunt mai ieftine, venim când s-o mai încălzi; vântul ăsta tăios mă omoară; dar e frumos, marea şi cerul par ireale; doar zgomotul valurilor se aude; chiar suntem la noi? da...; plecăm? plecăm... cu regret.

- on the road again; cale întoarsă, cer plumburiu deasupra; uite încă un fazan!; cred că o să-mi ia o săptămână să mă încălzesc; dar a fost frumos...; cât e ceasul? şase; după Năvodari, cerul se luminează; sună un telefon, ce bine a fost două zile fără să le bagi prea mult în seamă; şi fără computere; şi fără internet...; în Bucureşti cică a fost cald; mi-e somn...; o fi aglomerat pe autostradă?; nu e; deloc; ciudat...; ajungem pe la nouă, home sweet home; înapoi în "civilizaţie"; iar maşini, iar ba p-a mă-tii în trafic, iar net, iar ştiri, iar joburi, iar rutină...