Şotron

De mulţi ani n-a fost o toamnă atât de frumoasă şi îmi doresc să ţină cât mai mult, în fiecare zi mă trezesc şi mă uit pe geam cu speranţa că o s-o mai găsesc, că încă e acolo, deşi începe să se simtă răcoarea seara şi nu mai poţi dormi cu geamul deschis... Iar atitudinea asta a lui Villazon e un fel de imagine a toamnei ăsteia. Te face să vrei să trăieşti, orice o însemna asta pentru fiecare, să împingi undeva spre un mâine oarecare tristeţile şi alte piedici de acelaşi fel. Toată ziua l-am ascultat azi, e un leac foarte bun.
Soare, geamuri larg deschise, cafea, muzică, picioare desculţe, mere roşii. Iar salata de boeuf nu trebuie identificată cu iarna, cu sărbătorile de atunci. E bună şi acum, chiar foarte bună. (mi-e lene să-i fac poză)

Nu obişnuiesc să mă înrolez, ba dimpotrivă, merg tot pe arătură, în general vorbind, dar celor de la Noua Republică le dau o şansă. Încă nu sunt sigură de independenţa lor, însă... până la proba contrarie, eu zic să fim deschişi.

Am citit ziarele dimineaţă, după muuultă vreme fără ele. Am descoperit unul nou şi altfel, în sens bun. În rest, aceleaşi idei, aceleaşi subiecte reluate din ţ unghiuri, care mai de care mai superficial.

Mi-am visat foştii colegi de liceu. Habar n-am unde eram, dar mă pregăteam să ţin un soi de discurs. Nu că aş fi bună la asta :)), deşi nu am o problemă să vorbesc în faţa unora. Şi îmi dau seama că nu mai ştiu nimic de oamenii din vremea aia. Aproape nimic.

Am tot trepidat că vreau cărţi noi, acum le am şi nu m-am apucat de niciuna. Nici măcar de Cabrera Infante. Vorba mamei: eşti o sucită.