Mai mult sau mai puţin la întâmplare

Cuvântul "cultură" a cunoscut, ca atâtea altele, un lung proces de înţelegere greşită. Cult era cel care terminase o facultate, cel care citise mult; cult era omul care cunoştea limbi străine şi cita din Tacit; cult era profesorul care adăuga la programa de studii şi o bogată bibliografie auxiliară. A fi cult însemna - şi mai înseamnă încă, pentru mulţi - să ai în cap o arhivă detaliată şi să-ţi aminteşti multe nume...
Dar cultura este asta şi mult mai mult. Omul - tendinţele filosofice actuale, foarte recente, o afirmă prin geniul lui Martin Heidegger - nu este numai intelect. Omul este inteligenţă, dar şi sentiment, şi năzuinţă metafizică, şi sens religios. Omul este un compus; din armonia posibilităţilor sale izvorăşte perfecţiunea. De aceea, a fi cult înseamnă să ştii sanscrita, dacă vreţi, dar şi să te minunezi în faţa unui asfinţit; a fi cult înseamnă a face fişe la o disciplină pe care o cultivi de preferinţă, dar şi să te emoţionezi ascultând muzică sau văzând un tablou, sau să descoperi secretul intim al unui vers sau al unui copil. Şi tot n-am reuşit să precizez ce trebuie să se înţeleagă prin cultură; exemplele par inutile. Poate că mi s-ar înţelege mai bine ideea decantată în acest concept al culturii: atitudinea integral umană, fără mutilări, care reiese în urma unui lung studiu şi a unei ample viziuni asupra realităţii.

(Julio Cortazar, Pagini neaşteptate)

Este o idee frumoasă, dar nu nouă. Câţi dintre noi nu am gândit exact acelaşi lucru şi cât de puţini am îndrăznit să-l spunem. Dar îl apreciem scris de cineva devenit un nume. Pentru că noi continuăm să avem nevoie de idoli, de certificări ale unor turme. Pentru că, deşi în aparenţă pare invers, avem atât de puţină încredere în noi şi atât de multă în alţii... Mereu aşteptăm să ne confirme alţii ceea ce noi deja ştim, dar nu îndrăznim să spunem.
Şi tot nu reuşesc să înţeleg cum un om ca Julio Cortazar poate fi un spirit atât de deschis în anumite privinţe şi, în acelaşi timp, atât de mărginit încât să adere la marxism. Niciodată nu cred că o să înţeleg. Pentru mine, asta e soră cu intelectualii care l-au susţinut pe Hitler.

***
Am început Nimfa lui Cabrera Infante, pe care am aşteptat-o atâta, şi nu îmi place. Prefer să rămân cu imaginea lui din Trei tigri trişti. Poate că o să detaliez într-o zi...
Lecturile mele din ultima vreme sunt haotice, dar, printre multe pagini citite mai mult sau mai puţin pe îndelete, am găsit şi la părintele Arsenie nişte cuvinte frumoase.

Entuziasmul meu pentru Noua Republică s-a cam dus deja şi el. Nici asta nu o să detaliez acum, poate că tot într-o altă zi. Până la urmă, Llosa avea dreptate în ce spunea despre politică.

Din discuţiile cu R îmi dau seama că ştiu o grămadă de lucruri despre scriitorii sud-americani, de exemplu, dar mai nimic despre unii de la noi. O să încerc.

Dacă e să pun pe muzică zilele astea de toamnă, cred că Mozart e cea mai bună alegere...

Am lăsat neterminate diverse şi sunt zile în care mă ajung din urmă.
La fel cum sunt zile în care constat că tot închid câte un pic carapacea, pentru că sunt tot mai puţini oamenii cu care poţi vorbi deschis şi sincer, cei mai mulţi vor să le spui doar ce le place, preferă faţadele de orice fel şi rămân pe lângă tine doar atâta timp cât respecţi regula asta nescrisă.


(încă) geamuri deschise
cafea caldă (ibricul ăla e ca o jucărie nouă pentru mine)
cei mai mulţi traducători de la noi par să nu fi auzit de concordanţa timpurilor
play
mâine
dor de Portugalia
şi de bună dimineaţa
cine mi-a băut cafeaua?

divertimento