Românii au tendinţa să creadă că ceva e sau nu într-un anume fel pentru că "aşa au zis la televizor".
Spunea cineva într-o discuţie că niciun sistem politic, fie el şi liberalismul, nu oferă modele de valori şi că singura care face asta şi care asigură stabilitate socială este morala. Avea dreptate. Iar lucrul ăsta e din ce în ce mai vizibil...
Am văzut un documentar despre Cuba, despre mult aşteptata ei deschidere spre lume (a se citi spre investitorii americani). Unii stau cu afacerile pregătite, ca la startul unui cros. Cică au tipărit inclusiv unele broşuri prin care să explice cubanezilor cum e cu tranziţia la economia de piaţă, iar pentru asta dau exemple despre cum au perceput povestea asta alte ţări, printre care şi România. Nu vreau să mă gândesc ce o să înţeleagă ăia, având în vedere că nici românii n-au ajuns să înţeleagă nimic din tranziţia aia. A fost doar un termen foarte-foarte-foarte mult fluturat, la fel ca democraţie, presă liberă, privatizare (şi încă vreo câteva, nu mi le amintesc în clipa asta).
Cre'că m-am lămurit oarecum care e treaba cu povestirile şi de ce nu îmi plac mie ca gen. Am observat că cele care sunt mai fără cap şi fără coadă, mai stilizate, mai suprarealiste, mai... nu ştiu exact cum să le zic, adică cele în care se bat câmpii fără un scop evident (deşi el există, desigur) sunt şi cele mai apreciate. Iar mie tocmai asta nu îmi place. O scriere mie trebuie să-mi ofere o poveste, un rotund cumva, o lume văzută de jos în sus dacă se poate, care să fie surprinsă în esenţa ei şi nu prin detalii inutile. Posibil să fiu un pic conservatoare, sunt şi în alte privinţe, so... (mi-e lene să detaliez)
Mâine sper să profit de soarele care mai e şi să ies la plimbare, Calea Victoriei, clădiri vechi, cafea afară, cărţi, vorbărie. Abia aştept să ies un pic din online. Mă simt ca un prizonier.
Am început Lumea ca ziar, a Ioanei Pârvulescu, pe care o pusesem în aşteptare. Îmi place foarte mult. Poate că o aduc aici într-o zi, deşi nu mai pot scrie recenzii de cărţi (am mai spus), la fel cum nu pot scrie aici texte ordonate, cu scop, cu morală şamd. Aici sunt doar frânturi de zile, de insomnii, de gânduri, de cafele. Nici măcar jurnal nu se poate numi, pentru că niciodată n-am fost în stare să scriu un jurnal clasic. Şi aşa o să rămână.
Am văzut aseară o secvenţă de film şi mă gândeam că trebuie să fie foarte frumos să prinzi răsăritul pe puntea unui vapor în larg...
S-a agăţat de mine un gând şi nu reuşesc să-l scutur. Poate o să cadă singur când s-o face mai frig.
M-am înscris pe un forum din Argentina. Poate prind mai uşor limba.
Buy a coffee and a paper
And go step on to a train
Spunea cineva într-o discuţie că niciun sistem politic, fie el şi liberalismul, nu oferă modele de valori şi că singura care face asta şi care asigură stabilitate socială este morala. Avea dreptate. Iar lucrul ăsta e din ce în ce mai vizibil...
Am văzut un documentar despre Cuba, despre mult aşteptata ei deschidere spre lume (a se citi spre investitorii americani). Unii stau cu afacerile pregătite, ca la startul unui cros. Cică au tipărit inclusiv unele broşuri prin care să explice cubanezilor cum e cu tranziţia la economia de piaţă, iar pentru asta dau exemple despre cum au perceput povestea asta alte ţări, printre care şi România. Nu vreau să mă gândesc ce o să înţeleagă ăia, având în vedere că nici românii n-au ajuns să înţeleagă nimic din tranziţia aia. A fost doar un termen foarte-foarte-foarte mult fluturat, la fel ca democraţie, presă liberă, privatizare (şi încă vreo câteva, nu mi le amintesc în clipa asta).
Cre'că m-am lămurit oarecum care e treaba cu povestirile şi de ce nu îmi plac mie ca gen. Am observat că cele care sunt mai fără cap şi fără coadă, mai stilizate, mai suprarealiste, mai... nu ştiu exact cum să le zic, adică cele în care se bat câmpii fără un scop evident (deşi el există, desigur) sunt şi cele mai apreciate. Iar mie tocmai asta nu îmi place. O scriere mie trebuie să-mi ofere o poveste, un rotund cumva, o lume văzută de jos în sus dacă se poate, care să fie surprinsă în esenţa ei şi nu prin detalii inutile. Posibil să fiu un pic conservatoare, sunt şi în alte privinţe, so... (mi-e lene să detaliez)
Mâine sper să profit de soarele care mai e şi să ies la plimbare, Calea Victoriei, clădiri vechi, cafea afară, cărţi, vorbărie. Abia aştept să ies un pic din online. Mă simt ca un prizonier.
Am început Lumea ca ziar, a Ioanei Pârvulescu, pe care o pusesem în aşteptare. Îmi place foarte mult. Poate că o aduc aici într-o zi, deşi nu mai pot scrie recenzii de cărţi (am mai spus), la fel cum nu pot scrie aici texte ordonate, cu scop, cu morală şamd. Aici sunt doar frânturi de zile, de insomnii, de gânduri, de cafele. Nici măcar jurnal nu se poate numi, pentru că niciodată n-am fost în stare să scriu un jurnal clasic. Şi aşa o să rămână.
Am văzut aseară o secvenţă de film şi mă gândeam că trebuie să fie foarte frumos să prinzi răsăritul pe puntea unui vapor în larg...
S-a agăţat de mine un gând şi nu reuşesc să-l scutur. Poate o să cadă singur când s-o face mai frig.
M-am înscris pe un forum din Argentina. Poate prind mai uşor limba.
Buy a coffee and a paper
And go step on to a train
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu