Cu plus

Nu-mi plac bilanţurile, nu-mi plac finalurile (de orice fel), dar o să mă înscriu în rândurile turmei cu două-trei vorbe şi o să spun că anul ăsta a fost un pic mai bun decât cel anterior. Foarte un pic. Iar la partea cu plus aş trece îndeosebi oamenii (câţiva) pe care i-am întâlnit şi de la care am învăţat diverse. Şi faptul că ştiu mai bine ce vreau.

În rest, după cum am mai spus şi cu altă ocazie, dorinţele mele stau ca nişte foi risipite pe o masă, iar eu mă uit la ele cu detaşarea unui om care fumează relaxat o ţigară...

Cred că redă cel mai bine starea mea la finalul ăsta de an. 

Un an nou aşa cum vi-l doriţi, tuturor celor care treceţi pe aici, cu intenţie sau din întâmplare.

Nancy Sinatra and Lee Hazlewood

Un duet pe nedrept (zic eu) uitat şi puţin mediatizat în vremea noastră: Nancy Sinatra and Lee Hazlewood. El e cunoscut în primul rând ca voce de country (eu zic să-l ascultaţi, nu vă lăsaţi păcăliţi de etichete, mai ales albumul intitulat Farmisht, Flatulence, Origami, Arf!!! and Me), iar ea n-a avut chiar succesul tatălui ei (deşi, în fond, el a fost doar un crooner, nu?). Dar vocile lor sună foarte bine împreună. În pauze de chestii mai serioase, eu îi ascult de două zile şi îi recomand, pentru o scurtă întoarcere în anii '60. În plus, am descoperit azi prin discografia lui nişte songuri care îmi plac mult - vocea, care merge spre bariton, cred că e de vină.

Şi o mostră de pe albumul amintit - It Had To Be You.

Din nou Vişniec: Dezordinea preventivă

Despre ultimul roman al lui Matei Vişniec, Dezordinea preventivă, nu s-au spus prea multe. Am văzut doar câteva recenzii ale unor critici literari şi sumare prezentări din perioada în care cartea era în curs de. Probabil că nu au citit-o prea mulţi, deocamdată. E drept că titlul nu îmi pare cel mai potrivit şi nu ştiu dacă e în măsură să capteze atenţia celor care nu sunt (încă) fani Vişniec. Recunosc că eu sunt tot în faza în care spuneam acum ceva vreme: „M-am îndrăgostit. De scrisul lui Vişniec.”

Dezordinea preventivă e ficţiune. Swiftiană spun unii. Eu mă feresc să fac astfel de comparaţii. De fapt, mă feresc să fac orice fel de comparaţii, când vine vorba despre scris, pentru că, dincolo de posibile asemănări, uneori inevitabile, fiecare scris are particularităţile lui, în care eu cred. Iar Vişniec are un stil care nu cred că mai necesită comparaţii. 

 

Ficţiunea din acest roman al lui este foarte-foarte apropiată de realitate, e situată undeva la graniţa cu ea. O graniţă foarte subţire, în sensul că recunoşti foarte uşor lumea din jurul tău în lumea din carte. Iar cine a lucrat într-o redacţie de ziar, de tv, de radio sau măcar a avut o oarecare tangenţă cu aşa ceva, aproape că nu va mai percepe graniţa asta. Totul e atât de real, de la felul în care sunt manevrate ştirile, la cinismul celor care lucrează în industria asta şi chiar la construirea acelei dezordini preventive menite să menţină în funcţiune maşinăria care scuipă non-stop informaţii. La fel de reală este şi setea publicului pentru ştiri catastrofale, pentru informaţia care include în ea răul sub orice formă. La urma urmei, nu este ştire cea care îţi spune că în lume totul e frumos şi calm. Nici n-ar fi realist aşa ceva, în fond, pentru că, într-adevăr, în lume nu e totul frumos şi calm. (O să fac o paranteză – în primele mele luni de presă, la una dintre şedinţele de dimineaţă, redactorul-şef s-a răstit la un coleg care anunţase că va scrie despre o banalitate, nu mai ştiu exact ce era, şi i-a spus: Faptul că Someşul curge la vale nu e o ştire. Dacă îmi spui că a luat-o în sens invers, da, aia e ştire. Dintre multele lucruri pe care le-am învăţat în anii de presă, ăsta mi-a rămas în minte poate mai clar ca altele... şi se poate detalia pe tema asta, dar nu acum.) Totuşi, de aici şi până la exagerările la care au ajuns mass-media în zilele noastre e cale lungă. Şi tocmai despre asta vorbeşte cartea lui Vişniec, într-o poveste spusă cu deja cunoscuta lui ironie.

Avem un viitor deloc îndepărtat, un tânăr jurnalist care ajunge să lucreze la un radio din Paris, unde se familiarizează cu cinismul de care spuneam şi cu amintita maşinărie care satisface nevoia tot mai mare a oamenilor de „ştiri negative” şi o agenţie media a cărei sursă e Sicklyleaks, un soi de Wikileaks a aceluiaşi viitor deloc îndepărtat. Iar rolul acestei Sicklyleaks este tocmai acela de a crea, preventiv, dezordini, probleme, situaţii demne de relatările presei, astfel ca aceasta să nu rămână vreodată fără „muniţie”. Pregătiţi, oarecum, pe parcurs pentru asta, în final, ajungem împreună cu personajul principal la un summit al cooperării dintre oameni şi şobolani, cooperare menită să ne scape de eterna problemă a deşeurilor. Adică, omul nu va mai fi îndemnat să consume cu prudenţă, să se înfrâneze în privinţa asta, pentru că lumea îi va avea la dispoziţie pe şobolani, care se angajează să devoreze toată mizeria rezultată. În plus, în paralel, parcurgem o serie de capitole intitulată Tentativă de intrare în contact cu o fiinţă interioară, în care... vă las să descoperiţi singuri despre ce e vorba. Deja am povestit destul.

O să închei cu interviu cu Matei Vişniec, din Suplimentul deCultură, în care se vorbeşte inclusiv despre această carte.

p.s. De când am citit Dezordinea preventivă, mă tot gândesc cum ar arăta lumea noastră văzută pe mai multe planuri, unul dintre ele fiind doar acela în care mişună şobolanii. Ştiu că sună greţos, dar chiar ar fi interesant... încercaţi să vă imaginaţi.

Feliz Navidad

Recuerdos de mi ayer

(fragment)

Şi, pe măsură ce devenea mai informat şi mai captiv în lumea intrigilor politice de pe ecran, Oniga căpăta şi un simţ mai acut al dispreţului faţă de cei din jur, aceiaşi cu care crescuse şi cu care trăise şi până atunci, dar care îşi vedeau de viaţă în continuare, fără să dea foarte multă importanţă politicii şi schimbărilor de care avea parte lumea în care îşi duceau zilele. Sigur că le plăcea faptul că nu mai erau cozi la pâine, magazinele erau pline cu tot felul de minunăţii şi puteau înjura în gura mare pe oricine, mai ales pe cei care fuseseră activişti de partid şi care acum nu mai erau decât nişte şobolani nevoiţi să se ascundă care pe unde putea de furia mulţimii. Dar la televizor se uitau doar seara câte puţin, după ce veneau de la câmp, după ce mulgeau vacile sau după ce ajungeau acasă de la schimbul unu sau doi sau trei al vreunei fabrici din oraş, când îşi puneau un pahar de pălincă şi îi priveau pe toţi aceia care discutau, se certau, se împăcau, se băteau şi iar o luau de la capăt ca pe nişte eroi din filme, dar atât, nu prea puneau la suflet încrâncenările lor, mai ales pentru că nu înţelegeau nici jumătate dintre cuvintele pe care le foloseau. Reţinuseră şi ei cuvântul democraţie, care era rostit de toţi de foarte multe ori, indiferent despre ce era vorba, şi băgaseră la cap că era ceva important, ceva măreţ chiar, cam ca realizărili de pe vremea dictatorului. Dar toate celelalte nu erau pentru ei decât umplutură, un ceva necesar acolo, undeva departe, la centru, unde lucrurile se întâmplau oricum, fie că lor le plăcea sau nu, fie că le înţelegeau sau nu. Aşa fuseseră obişnuiţi o viaţă, de ce ar fi fost altfel acum? Ba erau unii care continuau să creadă în dictator, aşa împuşcat cum era, să creadă în sensul că tot el le părea mai deştept şi mai capabil să-i conducă şi îl regretau şi îl pomeneau cu părere de rău că nu mai era, de câte ori deschideau televizorul şi îi vedeau pe cei care acum se certau fără oprire şi nu reuşeau să explice o dată pentru totdeauna ce dracu era cu democraţia aia pe care o tot rostogoleau de la unul la altul, ca pe o minge de fotbal.

Revin la Juan Diego Florez

(din nou) situaţiunea

Spre un alt final de an, cel din 2010, spuneam:

De câteva zile, am acuta senzaţie că România e un fel de tărâm experimental, unde toate deciziile sunt luate sub impulsul unei disperări asemănătoare cu aceea de pe un vas care se scufundă. Politicienii nu mai au nici măcar soluţii populiste, economiştii dau vina pe cine apucă, iar intelectualii fac ce ştiu ei mai bine: se împung unii pe alţii.

Recentele discuţii cu FMI şi situaţia generală proastă din zona euro par să fi declanşat un adevărat val de isterie şi la noi. Isterie care se traduce mai ales în declaraţii panicarde şi contradictorii venite tocmai din partea celor care ar trebui să ofere soluţii. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, spune că nu mai avem nevoie de un nou acord de finanţare cu FMI, în timp ce preşedintele Băsescu e de părere că, pentru 2011, e necesar să mai împrumutăm nişte miliarde de euro. Acelaşi guvernator afirmă hotărât că România nu se află în pericolul de a intra în incapacitate de plată, pe când un director din Banca Naţională spune contrariul, cu menţiunea că riscul acesta nu ar fi chiar iminent, ci va apărea peste un an şi jumătate.

Acelaşi guvernator al Băncii Naţionale încerca zilele trecute să găsească un ţap ispăşitor pentru datoria externă mare a României şi, mai mult sau mai puţin diplomat (a se citit iritat), în cele din urmă, l-a găsit: românii, care s-au înghesuit la credite. Da, băncile i-au ademenit, recunoaşte el, dar şi ei s-au lăsat uşor. Ca urmare, nu băncile au făcut datoria externă, printr-o politică lacomă şi fără acoperire, ci populaţia, care ar fi trebuit să refuze ofertele de creditare, care, trebuie spus, deja deveniseră de-a dreptul agresive. Îmi amintesc cum în anii trecuţi mai aveam un pic şi ni se oferea pe credit până şi ceapa din piaţă. Unde te întorceai, cum te suceai, dădeai de un pliant, de o reclamă video sau de vreun agent dispus chiar să îţi aducă banii acasă, să îţi vândă orice în rate, doar să faci credit. Sigur că o parte din vină o are şi inconştienţa oamenilor, dar nu ştiu să fi văzut vreodată cal care să refuze ovăz... Unde era atunci nenea Isărescu, să ne tragă de mânecă şi să ne îndemne la prudenţă? Sau să domolească elanul băncilor?

Ieri, preşedintele Băsescu insinua, printr-un discurs răsuflat, că românii nu muncesc destul, ca atare, aceasta ar fi o cauză a faptului că suntem pe marginea unei prăpastii. Cu alte cuvinte, aceeaşi manevră a ţapului ispăşitor. Iar pentru a disimula un pic, s-a legat şi de clasa politică, deşi uită că el face parte din aceeaşi clasă politică, ba chiar e no. 1 în clipa asta. Desigur că asemenea ieşiri nu mă mai miră venind din partea lui Băsescu, el şi-a câştigat poziţia prin demagogie şi, cel puţin în privinţa asta, pare să fie consecvent şi merge tot pe cartea demagogiei. Să vedem cât mai ţine...

Când soluţiile nu mai vin din politic, iar economicul pare depăşit de situaţie, oarecum instinctiv, încerci să-ţi găseşti alte repere şi te întorci spre aşa-zisele elite. Intelectualii. Oamenii de cultură. Formatorii de opinie. Sursa unui echilibru necesar. Numai că şi ei sunt crescuţi din acelaşi aluat al dezbinării şi al lipsei de coeziune. Unii dintre ei s-au reunit ieri, să discute situaţiunea. Momentul a fost foarte bine ales, dar nu şi locul. Marriott, simbol al luxului, al separării de lumea rămasă fără repere... Totuşi, ochii s-au îndreptat spre ei, cu oarece speranţe. Degeaba. Liiceanu s-a înţepat cu Pleşu, Bogdan Baltazar s-a ciocnit cu Theodor Paleologu, iar Patapievici s-a mirat că electoratul român o ia mai mult spre stânga, fără să se întrebe dacă cineva i-a arătat vreodată cu adevărat unde e dreapta.

Între timp, ne mândrim că avem cea mai mare instalaţie cu becuri din lume, Boagiu visează să facă din Constanţa al doilea port din Europa, iar Adevărul încearcă să ne facă să ascultăm operă şi vinde Lohengrin cu 19,99 lei unei populaţii care nici să emigreze nu mai are unde.

(26 noiembrie 2010)

**

Uneori, compar lucrurile aflate la un an, doi, trei distanţă. De data asta, constat că situaţiunea diferă un pic de cea de anul trecut. În sensul că nu mai e aceeaşi isterie, discursurile sunt mai calme, tot oarecum bombastice, dar nu iritate, iar lumea şi-a recăpătat cunoscuta indiferenţă. Europa se dă de ceasul morţii, iar noi ne uităm la ea ca la televizor. Mă întreb dacă, într-adevăr, ne permitem asta sau e doar vântul premergător campaniei electorale ce va să vină. 

Până una-alta, încă discutăm otevistic despre Revoluţie şi ne întrebăm de ce noi nu am avut un Havel (de fapt, nici nu sunt sigură că ne întrebăm asta), mai luăm nişte bani de la FMI şi exersăm mişcarea occupy în supermarketuri.   

Unele lucruri doar par să se schimbe

Următoarele rânduri le scriam spre final de 2007 şi încă nu s-a schimbat mare lucru. Constat asta când citesc unele bloguri, când îi văd pe unii că se entuziasmează nejustificat pentru vreo mişcare ce se stinge, inevitabil, după câteva săptămâni, când înregistrez aceeaşi lipsă a dialogului, în favoarea monologurilor de toate felurile.

Răsfoiam mai devreme câteva bloguri ale unora care scriu despre politica de la noi, în speţă despre scrutinul de duminică. Doar ăsta e cel mai tare subiect actual. După Elodia, desigur, care a devenit un soi de sport naţional. Ziceam de bloguri… toţi au un limbaj elevat, scorţos, povestesc despre valorile europene (sic!), despre cât e de important sau de enervant (chestie de perspectivă) uninominalul, dau sondaje, interpretează sondaje…. După lectura câtorva aşa-zise analize din astea preţioase, mă întreb pentru cine naiba scriu oamenii ăştia. Oare ei şi-au stabilit, vorba românului, un target, sau scriu doar aşa, de dragul de a-şi admira discursul?
De fiecare dată când citesc genul ăsta de… nu ştiu cum să le zic… nu, chiar nu ştiu cum să le zic, am impresia că trăim în Românii paralele. Nu două, mai multe. Există România politicienilor de la vârf, care fac legile, împart banii (inclusiv între ei, că doar cine-mparte parte-şi face), vorbesc pompos de la tribune şi înjură printre dinţi imediat ce întorc spatele auditoriului. Vine apoi o pătură ceva mai discretă şi mai subţire, cea a aşa-zişilor tehnocraţi, care sunt şi adevăraţii profesionişti. Urmează România politicienilor locali, pentru care snobismul şi aroganţa e deja o a doua natură. Ăştia îşi închipuie că rostul lor pe lumea asta e să taie panglici, să li se ia interviuri în care să vorbească despre orice altceva decât ar trebui, să aibă un şofer care să le care servieta, să se lăfăie în birouri decorate într-un veritabil stil grandoman şi să aibă pe cât mai mulţi care fac sluj în faţa lor. Printre toţi ăştia există o Românie a trepăduşilor, a celor care se chinuie să îşi facă un loc între cei amintiţi, care culeg resturile de la mesele lor. Vine apoi România oamenilor care îşi văd de treabă, care se ţin deoparte de toţi cei de până acum, o lume care nu neapărat mai speră la o schimbare, dar care merge înainte din inerţie. Iar ultima şi cea mai numeroasă e România rurală (şi spun rurală nu neapărat prin localizare, ci prin mentalitate). Aici sunt cei care ţin în viaţă OTV-ul şi pe Elodia, cei care îl admiră pe Becali şi îl aplaudă frenetic pe Vadim, lumea care îşi face târguielile în hipermarket, cu bonuri de masă, cumpărând cu un aer princiar ieftinele pulpe de pui, cei care urcă în autobus prin faţă şi scutură firimiturile de pe faţa de masă pe geam, aceiaşi care te tratează cu un neaoş ba p’a mă-tii atunci când le atragi atenţia că nu fac bine.
Distanţa dintre România asta majoritară şi Europa de care vorbesc cu emfază bloggerii de care spuneam e foarte mare. Dacă nemţii, de exemplu, nu înţeleg cum e posibil să nu le funcţioneze automatul de bilete din gară, ai noştri încă se întreabă de ce nu e bine că mulgem vaca cu mâna. Cam asta e distanţa, metaforic vorbind. Aşadar, mă întreb pentru cine scriu cei de care ziceam la început. Pentru că nimeni nu vrea să joace rolul de liant între toate Româniile alea pe care le-am pomenit şi care continuă să alunece paralel.

(24 noiembrie 2007)

Lilly

Ruperi de ritm

Există un avantaj dacă eşti genul care se trezeşte cu noaptea-n cap: poţi vedea răsăritul şi în oraş. Nu e la fel de spectaculos ca la mare, dar e frumos. 

Ca de obicei, când vine decembrie, aştept să ningă. Deşi mintea îmi spune că nu-mi place iarna, sufletul meu  aşteaptă zăpada. Şi tot în decembrie, de fiecare dată, mă îndrăgostesc de portocale. 

Ieri am găsit colindele cântate de Madrigal. Şi mi-am amintit de copilărie, de Crăciunul de acasă, de zăpezile de cândva... şi mi s-a făcut dor, deşi în ultima vreme încerc să îmi disciplinez astfel de porniri. În diverse direcţii.

Citeam nişte ştiri mai devreme şi mă gândeam că la noi mişcarea occupy se vede doar la nivel de supermarket. O fi semn că situaţia nu e chiar atât de albastră.

Sunt oameni cu care nu am mai vorbit de vreun an, deşi nu am niciun motiv să stau departe de ei, nu s-a întâmplat nimic, îmi sunt dragi. Pur şi simplu, am o perioadă (cam lungă deja) în care nu reuşesc să ies din carapace şi să socializez, deşi aş vrea. Mai sunt doar 2-3 oameni cu care comunic regulat şi cu adevărat. Plus prostelile de pe fb, care nu se pun.

Îl urmăresc de ceva vreme pe Nicuşor Dan şi, categoric, o să îl votez. Doar că nu-mi dau seama încă dacă el şi cei care îl susţin sunt conştienţi că au nevoie de o campanie profesionist făcută şi de sprijin din interiorul sistemului. Altfel, s-ar putea să fie energie irosită. Dar e un semn că oamenii s-au săturat de politic, că societatea civilă vrea altceva. Întrebam acum vreun an dacă ar fi posibilă o lume fără partide politice. E greu să îţi închipui o astfel de lume, e drept. Totuşi, sistemul actual e tot mai erodat... 

De două zile ascult albumul ăsta. Şi sună foarte bine, e liniştitor, e ideal pentru perioada asta din an. 

Şi am început ultima (cred că e ultima) carte a lui Vişniec. 

Zilele astea m-am oprit la un chioşc cu ziare. Voiam să cumpăr măcar un ziar. Şi mi-am dat seama că nu am ce să iau, în  afară de revistele culturale. Cândva luam Caţavencu. Acum, toate derivatele din fosta Academie Caţavencu sunt caracterizate, cu foarte mici excepţii, de două aspecte: umorul tinde spre zero, iar în ce priveşte vulgaritatea... sky is the limit. 

**

şi iar spun - luminiţele de Crăciun sunt ciudate fără zăpadă; sau poate că reacţionăm noi condiţionat

prima cafea s-a evaporat

ieri, pe una dintre banchetele din metrou, din şase oameni, cinci manevrau telefoane mobile şi alte gadgeturi; oare ce făceau înainte ca ele să fi existat? n-am reuşit să-mi amintesc lumea dinaintea lor

mi-e dor de Wiesbaden

Matei Brunul

Am început să citesc Matei Brunul cu o oarecare reţinere. În primul rând, pentru că nu am reuşit încă să trec de o anumită barieră când vine vorba despre literatura contemporană de la noi şi, în al doilea rând, pentru că prezentarea editurii începe aşa: Lucian Dan Teodorovici incită cititorii, propunîndu-le o amplă naraţiune despre spaţiul concentraţionar comunist, despre victime şi torţionari... Şi am fost tentată să îmi spun – iar sistem, iar închisori, iar eroi care s-au opus regimului? Nu pentru că ar fi ceva rău în asta sau pentru că nu ar trebui să se vorbească despre aşa ceva. Şi nici măcar nu ştiu dacă s-a scris excesiv din perspectiva asta. Doar că, orbiţi de aura asta eroică a celor care au avut curaj să se opună regimului (sau Regimului), toţi par să-i uite pe cei mici, pe cei mulţi, care, de fapt, au fost nevoiţi să trăiască şi ei într-o închisoare, în închisoarea imensă care a fost regimul în sine. Foarte puţini aleg să vorbească despre detenţia asta colectivă, despre slalomul pe care individul a fost nevoit să îl facă pentru a supravieţui.

Revenind, am trecut peste acel prim impuls de a nu pune mâna pe carte şi bine am făcut. Pentru că m-am înşelat. Matei Brunul nu e o carte (doar) despre sistem. Matei Brunul e o carte despre om, despre limitele lui în raport cu un sistem, oricare ar fi el; în cazul de faţă, unul represiv. Şi nu mă refer doar la limitele sociale, ci şi la cele umane, mai exact, la slăbiciuni. Ale celor aflaţi de ambele părţi, fie că vorbim despre cetăţeni, fie că vorbim despre torţionari, securişti, turnători şi alte specii de acest fel, despre reprezentanţii sistemului, adică. Lucian Dan Teodorovici reuşeşte să redea exact ceea ce îmi doream să văd de multă vreme şi la noi: dimensiunea duală a omului şi a realităţii, faptul că rareori lucrurile sunt doar albe sau negre. Personajele lui nu sunt radicale, cel puţin nu cele aflate în centru, nu cele care contează. Iar asta le ancorează în realitate, le face credibile.

Povestea din Matei Brunul se întâmplă în anii '50-'60, o perioadă când comunismul încă încerca să convingă, inclusiv cu forţa, dar nu numai cu forţa, o perioadă în care oamenii nu aveau încă dimensiunea exactă a lucrurilor care năvăliseră peste ei. Noi, cei care privim în urmă, avem la dispoziţie imaginea de ansamblu, dar ei, cei care trăiau vremurile, erau prinşi acolo, nevoiţi să se descurce cu lucruri ştiute pe jumătate, cu minciuni îmbrăcate frumos, cu sloganuri, cu promisiuni, cu răul doar întrevăzut pe ici-colo. Iar Lucian Dan Teodorovici împleteşte foarte frumos fundalul acelor ani cu viaţa celor care îl compuneau. În plus, cumva deasupra tuturor, există în carte un personaj care derivă din tot şi din toate: atmosfera. E unul dintre aspectele care mi-au plăcut foarte mult, faptul că adevăratul marionetist din toată povestea, scriitorul, izbuteşte să contureze atât de bine detaliile, mai ales pe cele umane, încât te trezeşti şi tu prins în carte. Mai ales dacă te numeri printre cei care au apucat măcar un pic din sistemul acela. Regăseşti acolo bucăţi din tine, reacţii pe care nu le-ai conştientizat pe deplin la vremea lor, senzaţii pe care le credeai uitate. Totuşi, nu e o carte care se adresează doar celor care au trăit în perioada comunistă. Cum în centru se află individul, iar sistemul şi tot ce derivă din el e amplificat doar de trăirile aceluiaşi individ, istorisirea capătă acel gen de universalitate care o face adresabilă oricui, indiferent de spaţiul fizic sau temporal din care vine.

Dacă e să rezum simplist, avem un marionetist care ajunge să treacă prin mai multe închisori comuniste şi pe la Canal, un accident care îl lasă fără memoria a 20 de ani, un securist care îl va însoţi ca o umbră şi va încerca să-l convingă de bunele intenţii ale lumii în care s-a trezit, o femeie care nu e deloc cine pare, alte câteva personaje conturate doar atât cât e nevoie pentru a servi personajului central şi un final deschis, pe care nu ştiu dacă vreun cititor l-a intuit. Nu o să povestesc cartea, nu o să spun mai multe despre firul ei roşu, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să fac asta şi pentru că îmi pare nepotrivit, dacă mă pun în locul celor care nu au citit-o încă. La fel cum nu o să mă lansez în aprecieri tehnice şi nici în comparaţii cu alţi scriitori sau cu alte scrieri. Critica literară face suficient asta. Pentru cititorul de rând, dacă pot să spun aşa, nu aspectele acestea sunt importante. Pentru el contează să intre în poveste şi să rămână acolo până la final, să-şi dorească să descopere singur tot mai mult, pe măsură ce întoarce paginile. Iar Matei Brunul reuşeşte să-i ofere asta. O să mai spun doar că mi-a plăcut foarte mult şi felul în care este derulată povestea, pe mai multe planuri şi din mai multe perspective, la fel şi construcţia, elaborarea în sine. Plus documentarea, care trebuie să fi fost foarte stufoasă şi care m-a impresionat.

O să admit, însă, ceva. Pe parcursul cărţii şi încă un scurt timp după ce am terminat-o, am simţit nevoia unui reproş: au fost momente din carte în care mi l-aş fi dorit pe Bruno mai sigur pe el, mai revoltat. Dar am lăsat lucrurile să se aşeze şi senzaţiile să se cearnă şi mai apoi mi-am dat seama că asta nu era decât o proiecţie a mea despre un posibil personaj plasat în acel context din carte. Proiecţie care se prea poate să fi fost greşită, pentru că e greu să te pui în locul cuiva, cum la fel de greu e să te detaşezi de oarecum instinctiva pornire de a spune „eu nu aşa aş fi reacţionat”.

Una peste alta, Matei Brunul e o carte tristă, o carte care te face să-ţi pui întrebări, o carte pe care o recomand şi pe care îmi doresc să o citească multă lume, cât mai multă. Totuşi, nu e o tristeţe care izbeşte, nu e agresivă, mai degrabă se insinuează. Iar dacă cititorii ar avea posibilitatea să facă propuneri pentru o carte a anului, categoric, a mea ar fi Matei Brunul. 

Şi, dacă tot am văzut concursul celor de la BookMag, pun şi eu linkul acolo. Nu musai pentru câştig (deşi cărţile nu o să-mi prisosească vreodată), ci pentru că mie chiar mi-a plăcut foarte mult cartea asta, iar de acolo pot afla despre ea mai mulţi decât ar afla de pe blogul meu. 

p.s. Mi-am permis să iau poza chiar de pe site-ul lui Lucian Dan Teodorovici, pentru că aparatul meu foto e în peregrinări.

That leaving feeling

Două voci care se împletesc foarte frumos, pe nişte versuri la fel de frumoase. 

Îmi dă târcoale un dor de ducă, de câteva zile. Oarecum inexplicabil la mine, în decembrie. Totuşi, e acolo. 

O dimineaţă plăcută, cu o discuţie plăcută. Internetul şi fb au părţile lor bune, fac să dispară distanţele, de exemplu. Distanţele de toate felurile.

Zi de plimbare azi. Mi-e dor de Cişmigiu. 

Double

La o cafea

O dimineaţă leneşă, în care încerc să ordonez cumva luna asta de aşa-zisă vacanţă. Am răsfoit ziarele un pic, dar m-am lecuit repede. Reţin doar un articol din Dilema Veche, despre o ipotetică redesenare a Europei, mai în glumă, dar cu trimiteri la serios. 

O prietenă punea ieri pe fb imagini cu the world's greatest opera houses. Sunt foarte frumoase şi cred că ar fi interesantă şi o istorie a fiecăreia în parte... Este şi Ateneul nostru printre ele. Cred că cel mai mult îmi plac cele din Manaus (Brazilia), Buenos Aires, Budapesta şi Vicenza.

Dacă tot veni vorba, recomandarea de azi ar fi asta: 

Preferam varianta cu Placido Domingo şi Julia Migenes, dar îmi place şi asta, pentru vocile lui Jonas Kaufmann (mai ales) şi Ildebrando D'Arcangelo. 

agitaţia din decembrie mă oboseşte mereu

mi-e dor să ies puţin din România asta haotică

cred că altruismul ar trebui predat în şcoli; iar nesimţirea pedepsită. cumva

aş vrea un film. bun

de fiecare dată când vreau să renunţ îmi aduc aminte că îmi eşti dator cu o iluzie; şi mai rămân

cafeaua cu arome nu e bună

... that slow knowing smile

Muzici, cărţi ambalate frumos şi goana după iluzii

De 2-3 zile reiau acest recital şi încă nu m-am plictisit. Chiar merită ascultat cap-coadă. Şi bineînţeles că de fiecare dată mă opresc şi ascult foarte atent ce spune Florez din când în când, în spaniola lui sud-americană, pe care o iubesc fără rezerve.

Un articol interesant despre piaţa cărţii, despre ambalajul ei, coperta adică, şi unele tendinţe în direcţia asta, pe care îmi pare că deja le văd şi la noi - aici.

Să aprinzi beculeţele prin oraş, să decorezi vitrinele, să apeşi play la cântecele de iarnă încă din 2-3 decembrie, mai treacă-meargă. Dar să îmbraci deja bradul... Tot oraşul, toate vitrinele, toate cafenelele au deja brazi împodobiţi. Unde vă grăbiţi, oameni? Stricaţi tot farmecul... 

El sitio de mi recreo

Căutam ceva prin bibliotecă mai devreme şi am răsfoit un Miller. Henry. Şi încă o dată spun: e greţos de deprimant. Cred că am mai zis pe undeva, dacă nu scria, cred că s-ar fi sinucis. Aşa, s-a sinucis prin scris. Nu-mi place. De fapt, nu prea-mi plac scriitorii americani.

Iarna, pornirile mele spre evadare se rezumă la Calea Victoriei, Cişmigiu, centrul vechi, cafenele, librării. Niciodată nu-mi vine să spun iarna hai să mergem la mare, hai să mergem la munte, hai să mergem la Sibiu, hai să mergem nu-ştiu-unde-că-am-văzut-o-ofertă-de-zboruri-ieftine. Iarna sunt mai leneşă ca o mâţă. Totuşi, 12 grade C azi? Mâine 14? Afară, afară, afară.

Chiar dacă nu-mi plac liniile trase ostentativ la final de an, o să las decembrie să treacă aşa cum îl vrea turma, apoi o să încerc să mişc unele lucruri lăsate neterminate. Cred că am lâncezit destul. Fără planuri măreţe, nu sunt un om al planurilor, niciodată n-am ştiut şi nu mi-a plăcut să fac liste şi să mă ţin de ele. Cel mult le-am făcut şi le-am abandonat pe unde s-a nimerit. 

M-a iritat cineva de la care aştept un răspuns de ieri dimineaţă. Mai bine zis de vreun an. Şi nu înţeleg un anumit gen de nesimţire. Pornind de aici, fac o buclă şi îmi dau seama că mai sunt doar câţiva oameni în care cred. Doi-trei. Nu ştiu dacă să le spun prieteni, în ultima vreme am reconsiderat şi termenul ăsta. Prieteni cred că mai am tot aşa, doi-trei.

Încă vreo săptămână şi o să am suficient timp de citit şi de scris. Am un teanc de cărţi care aşteaptă.

Şi mă ataşez tot mai mult de vocea lui Kaufmann. 

Totuşi, mi-e dor de mare. De sunetul valurilor. De tăcerea de lângă ele. 

El sitio de mi recreo - îmi place cum sună. 

Blackbird