Vulnerabilităţi

Uneori, îmi doresc să fiu şi eu genul acela de om simplu care ia lucrurile exact cum vin, fără să îşi pună întrebări, fără să-şi dorească mai mult, fără să viseze la altceva. Care ştie că azi e azi, iar mâine va veni când va veni, nu e nevoie să fii nerăbdător, care pune capul pe pernă şi adoarme instant sau care, vorba cuiva (despre care nu mai ştiu nimic de mulţi ani), chiar dacă are doar un rahat, pune frişcă pe el şi e foarte mulţumit şi cu atât.

Şi de ce ne întristăm când anumite persoane se îndepărtează de noi? (mă repet) Pe de o parte, pentru că am visat prea departe. Pe de alta, pentru că ne simţim sufletul dezgolit, ca un nud în faţa unui geam fără perdea. Vulnerabili. Da, brusc, realizăm că am acceptat să devenim vulnerabili. 

Ca de obicei când îmi stabilesc un scop, mă cuprinde nerăbdarea. Aş vrea ca unele lucruri să se întâmple instant, acum. Să nu fiu nevoită să aştept. E un soi de aversiune faţă de tot ce înseamnă expectativă, interimat. 

O singură reacţie a cuiva poate anula toată strădania cu care s-a chinuit să îşi creeze o imagine perfectă.

Ce să încep: Faulkner, Carlos Franz sau Niall Ferguson? Şi iar am o listă cu o grămadă de cărţi pe care le vreau, dar...

Mă uitam serile trecute la un film care se petrecea în perioada când a început să se folosească în case curentul electric, când a apărut telefonul, când au început primele discuţii despre drepturile femeilor şi despre comunism... Şi mă gândeam că va veni o zi când şi despre noi se va spune că am prins apariţia telefoanelor mobile, a internetului, începutul declinului capitalist şi multe altele. Vorba unui amic, uite-aşa se scrie istoria.

Mi-a înflorit gardenia...