Celelalte poveşti de dragoste

Am citit Celelalte poveşti de dragoste abia după ce Lucian Dan Teodorovici m-a convins prin Matei Brunul. Întâmplarea face, realizez acum, că m-ar fi convins şi dacă le citeam în ordine inversă. Probabil că nu în aceeaşi măsură, dar m-ar fi făcut să caut ce a mai scris, asta sigur.

Întotdeauna m-a iritat când cineva care mă vedea citind o carte mă întreba: Şi, e frumoasă? Nici acum nu înţeleg cum poate fi o carte frumoasă. O carte poate fi în multe feluri, dar să spui că e frumoasă îmi pare o simplificare superficială. Iar când titlul unei cărţi are în el cuvântul dragoste rişti să te trezeşti şi mai des cu întrebarea asta în faţa ta.

Pentru cine nu a citit volumul acesta al lui LDT, nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu. Nu e un sirop, nu e vorba despre dragostea-clişeu, nici nu ştiu dacă se poate spune că dragostea e un scop în sine în cartea asta. E vorba mai degrabă despre viaţă, despre episoade aparent banale, despre decizii şi întâmplări (tot aparent) mărunte, care apoi te urmăresc şi schimbă tot ce vine după ele, pentru că, nu-i aşa, viaţa nu are unităţi de măsură. Dragostea din povestirile lui LDT nu e un registru aparte, separat de restul trăirilor, la fel cum e şi în realitate, de altfel. E prinsă printre discuţii şi întâlniri de zi cu zi, întâmplări mai mult sau mai puţin spectaculoase, suflete pe lângă care doar treci sau de care te izbeşti, amintiri care se ţin scai de tine şi detalii din imediat - multe asemenea detalii, care pentru mine sunt un ceva necesar în proză. Toate surprinse pe un ton degajat, ironic pe alocuri, dar o ironie discretă, nu una agresivă. Un ton de povestitor, cred că asta îmi place mult la LDT, ton care se adaptează în funcţie de poveste...

Reunosc că am citit câteva recenzii ale volumului, înainte să mă apuc să notez rândurile astea. Din pură curiozitate, pentru că nu mă influenţează. Trecusem pe lângă diverse referiri la el în ultimele luni şi voiam să văd mai în detaliu cum au simţit alţii cartea. Şi am dat de multe clişee, fie că era vorba despre cronici într-un limbaj pretenţios, fie că erau impresii ale unor cititori care doar se voiau pretenţioşi. Unul dintre ei spunea că e o carte care mai degrabă merita abandonată după primele-nu-ştiu-câte-pagini. Sigur, dacă porneşti lectura cu cine ştie ce aşteptări induse de titlu sau de copertă (care, apropo, mie îmi place mult) sau, pur şi simplu, de vreo stare personală de moment, o asemenea remarcă poate fi îndreptăţită. Mie mi s-a întâmplat invers: am citit-o fără să vreau să o las deoparte, chiar dacă nu toate povestirile m-au prins la fel de mult. Asta, pentru că mie îmi plac mult poveştile de lângă noi, viaţa aşa cum e ea, nu mereu extraordinară, nu mereu impresionantă, nu mereu foarte dramatică sau nu mereu plină de fericiri explozive. Iar LDT are talentul de a observa, cum spuneam, detalii. La lumea din jur şi la oameni. Are o intuiţie care altora le lipseşte.

E adevărat că, la fel ca în cazul Brunului, am avut câteva momente în care mi-am dorit ca personajele lui să fie mai... puţin înţelegătoare, mai puţin cuminţi, mai hotărâte, mai dintr-o bucată. E în spatele lor un ceva care prea vrea să facă pe plac tuturor. Nu întotdeauna, doar pe alocuri. Poate că asta vine de undeva din firea scriitorului sau poate că, pur şi simplu, ăsta e registrul în care a fost gândită cartea. Ca de obicei, nu o să intru în detalii tehnice, pentru că nu pot spune că mă pricep prea bine la asta şi pentru că mă interesează mai mult senzaţia pe care mi-o lasă o carte şi nu scheletul pe care e construită. Iar eu recomand Celelalte poveşti de dragoste şi cred în continuare că LDT e un scriitor de urmărit. Care povestiri mi-au plăcut cel mai mult? Poate că Nişte documente, Cu mai mulţi kilometri în urmă, Pe catalige, Tramvaiul care cântă... nu ştiu sigur, eu zic că trebuie citite toate.