Summer time

Vara, zilele sunt un fel de prelungire a nopţilor, iar nopţile un fel de prelungire a zilelor. Timpul e elastic, adică. Ştiu, ştiu, timpul e o iluzie. O iluzie elastică, poftim. Şi aş putea trăi fericită, fără prea multe, în locul din imagine. Oh, da...


Citesc haotic, de câteva săptămâni. Sar de la o carte la alta, de la un stil la altul, de la un gen la altul. Până la urmă, o să mă opresc, ştiu. Momentan, e ca un carusel, dar o să treacă. Învăţ. Descopăr. Încă nu ordonez. 


Şi am o idee, una care îmi place, chiar foarte mult. Şi nu ştiu de ce ideea asta a venit la pachet cu gândul că aş avea nevoie de ajutor pentru ea. Musai. Dar nu am nevoie. Nu musai. Am realizat asta azi. 


De câteva zile, Bucureştiul e şters de un vânt oarecum furios, un vânt uscat, pe care îl ascult cu plăcere şi mă aştept să aud în saptele lui sunetul valurilor. Şi valurile nu vin, desigur, nu au de unde, în mijlocul asfaltului încins şi al betoanelor mirosind a oraş. Dar e o aşteptare plăcută, iluzia că eşti în altă parte, că o să te duci la geam şi o să vezi în zare marea, şi valurile, şi albastrul ei, şi pescăruşii, şi... Bucata aceea de timp în care, cu simţurile încredinţate vântului te ridici şi mergi spre geam, te îndrepţi spre lumea pe care sunetul ţi-o sugerează. 


dacă mă uit în jur văd o lume nebună nebună nebună şi mi-e tot mai frică de ea sau silă sau nici nu ştiu ce mi-e aşa că exersez indiferenţa ronţăi pepene plănuiesc arome vânez pasteluri dau bună ziua când întâlnesc un om frumos chiar dacă nu îl cunosc în fond ce înseamnă să cunoşti şi las muzica să-mi invadeze fiecare colţ al minţii şi al simţurilor şi învăţ să trăiesc azi fără mâine fără ieri doar azi