Caleidoscop

Sunt zile sau nopţi în care cuvintele fug. Pur şi simplu. În clipa în care vrei să le aşezi pe hârtie, fie ea şi virtuală (deja cred că e inutilă precizarea asta, nu ştiu dacă mai scrie cineva altfel), cuvintele fac un pas înainte sau se amestecă în obişnuita lor dezordine şi nu reuşeşti să le dai forma dorită. Aşa că, tot ce în mintea ta era propoziţie sau frază, cuvinte ordonate adică, devine iarăşi un amestec oarecare, la care te uiţi relaxat sau nu. Şi, pentru moment, renunţi. Scrisul e un animal capricios, la urma urmei.

Dimineaţa asta are prea mult soare. L-am aşteptat, dar e... aşa, prea brusc. Te izbeşte. Nu-mi plac lucrurile care dau năvală. Mi-e dor de toamnă, de culorile ei, de liniştea pe care ţi-o insinuează. Cât mai e până la toamnă? Şi de o carte bună mi-e dor, pe care să nu o las din mână, cu un final deschis. Când lucrurile se termină într-un fel sau altul, foarte precis, e ca şi cum s-ar da un verdict, ca şi cum ai închide în nas uşa imaginaţiei...

Mă uitam aseară la un film şi îmi spuneam: toţi sunt nebuni în filmul ăsta! Şi iar m-am întrebat: de ce nu mai vede nimeni oamenii normali? Nu se mai fac filme despre ei, nu se mai scrie despre ei... Poate pentru că anormalul a devenit normal? Dar în realitate toată lumea fuge de nebuni, toţi se feresc şi se tem de lucrurile neobişnuite şi îşi doresc happy-end-ul. Doar în filme şi în cărţi fericirea îi plictiseşte. O fi şi asta o formă de egoism.

Mi-a băut cineva cafeaua? Nu mai e...
Ce formă să dau zilei de azi? Nu chiar formă, doar contur. De fum. Sau de creion. Mi-ar fi plăcut să ştiu să desenez. Cred că e relaxant. Dar şi cuvintele pot desena.