Odată intrat în politică am făcut o descoperire deprimantă la aceste întruniri tripartite. Politica reală, nu aceea pe care o cunoaştem din lecturi şi scrieri, care se află în mintea şi imaginaţia noastră - deci singura pe care o cunoaşteam -, ci aceea care se trăieşte şi se practică zilnic, are puţine lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginaţia şi cu viziunile teologice - cu societatea ideală pe care doream s-o construim - şi, ca s-o spun mai pe şleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea şi cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspiraţii, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde şi tot felul de tertipuri. Şi asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează şi-l menţine în acţiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede. Există şi excepţii, fireşte, dar acestea nu fac decât să confirme regula. Mulţi politicieni intră în politică animaţi de sentimente altruiste - să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viaţa publică -, dar în practica banală şi obişnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar , devin locuri comune din discursuri şi declaraţii ale personalităţii publice, pe care le foloseşte până-şi pierd semnificaţia - pentru ca în final să prevaleze la ei dorinţa de putere, crudă şi adesea fără limite. Cel care nu este capabil să simtă această atracţie obsesivă, aproape fizică faţă de putere reuşeşte cu greu să devină un politician de succes.
Ăsta îmi pare fragmentul esenţial din cartea de faţă. E un lucru cât se poate de adevărat, exprimat pe scurt. Cartea nu e doar o relatare a aventurii politice a lui Llosa, aşa cum se aşteptau unii (am văzut comentarii în acest sens); în paralel se prezintă aspecte din viaţa lui. La urma urmei, e o carte de memorii. Din acelaşi motiv e scrisă într-un stil uşor diferit de cel cu care Llosa ne-a obişnuit, unul mai aerisit, mai puţin întortocheat, mai accesibil.
Pentru cei care vor să o citească pentru partea politică, trebuie să spun că e plină de detalii locale (adică din Peru), lucru care pe unii îi poate plictisi. În fond, câţi români ştiu cine a fost Alan Garcia, de exemplu, sau ce orientare avea Alianţa Populară a Revoluţiei Americane? Sunt detalii nesemnificative luate în parte, dar necesare ca să înţelegi ce vrea Llosa sa transmită despre mecanismul politic general. Cu alte cuvinte, e nevoie de răbdare pentru a parcurge cartea.
Pe de altă parte sunt relatările din copilăria lui, uşor ciudate, dintr-o lume cu totul diferită de cea cu care suntem obişnuiţi şi care poate că împrăştie un pic aura de mister din jurul scriitorului Llosa. Nu ştiu în ce măsură ăsta e un lucru bun. Eu sunt de părere că nu e chiar indicat să te "dezbraci" de tot în faţa cititorului. Nu să ascunzi unele lucruri, ci să le păstrezi pentru tine, mă refer la acel dram de intimitate de care toţi avem nevoie. Iar Llosa renunţă la el şi, brusc, te face să îl priveşti cu alţi ochi. Nu în sens mai rău sau mai bun, pur şi simplu, doar altfel. Aceeaşi senzaţie am avut-o citind primul volum din memoriile lui Marquez. De altfel, nici nu am căutat următorul volum... Am preferat să păstrez imaginea transmisă de romanele scriitorului Marquez despre omul Marquez.
Cred că la fel simt şi în privinţa lui Llosa. Îmi place mai mult acel Llosa pe care l-am "ghicit" în spatele celebrului Conversaţie la Catedrala. Am dat peste Llosa şi Conversaţie prin '97, la recomandarea unui fost coleg de muncă din Satu Mare. Trebuie să recunosc că m-a obosit prima lectură. Era primul meu contact cu Llosa şi stilul lui. Pe lângă lumea bizară din cărţile scriitorilor sud-americani, felul în care scrie Llosa mi-a părut greoi. E nevoie ca, mai întâi, să te familiarizezi cât de puţin cu frazele rupte şi intercalate, cu întrebările şi răspunsurile la fel de încrucişate, cu trecerea de la un plan la altul... După acea primă lectură, cum spuneam, am rămas cu o senzaţie de epuizare, cu o oarecare confuzie. Motiv pentru care am reluat Conversaţie la Catedrala după câţiva ani. Între timp citisem şi Războiul sfârşitului lumii, deci mă mai familiarizasem cu Llosa. Abia la această a doua lectură pot spune că mi-a plăcut şi am înţeles cum trebuie Conversaţia. E genul de carte scrisă cu furie, în care un scriitor dă tot, în care nu face nici un fel de concesii de dragul cititorului care nu l-ar putea înţelege. În care scrie de dragul artei de a pune pe hârtie cele mai ascunse simţiri, în cea mai potrivită formă, neatinsă de reguli. Pe ultima copertă a volumului pe care îl am eu, apărut în 1988, este un citat care face o foarte scurtă sinteză a ideii de bază, dezbrăcată de literatură, din Conversaţie la Catedrala - Spitzer şi Bally au demonstrat cum cea mai simplă conversaţie dă în vileag urmele indiscutabile ale unei lupte în care ambii interlocutori se înfruntă ca vrăjmaşi: ... în orice conversaţie adevărată nu e vorba doar de o inteligenţă luptînd cu o altă inteligenţă, ci de un eu ce vrea să-şi supună un alt eu; în flecăreala cea mai nevinovată şi mai paşnică se întrevede întotdeauna ceva vital, extrem de personal şi de esenţial (...), într-un fel sau altul e vorba pur şi simplu de instinctul de conservare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu